Capitolul XX.

Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contemple în tăcere reuşita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-şi făcuse de lucru în hol aşteptând sfârşitul convorbirii, nici n-o văzu bine pe Elizabeth deschizând uşa şi trecând cu paşi zoriţi pe lângă ea înspre scară, că şi intră în sufragerie ca să se felicite şi să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita perspectivă a unei legături mai strânse între ei. Domnul Collins primi şi-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de rezultatul căreia era încredinţat că avea toate motivele să fie mulţumit, deoarece refuzul ferm al verişoarei sale izvora, în mod natural, din firea-i ruşinoasă şi din autentica pudoare a caracterului ei.

Pe doamna Bennet, această ştire o sperie totuşi; ar fi fost bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gând să-l încurajez refuzându-i cererea în căsătorie, dar nu îndrăznea, şi nu se putu stăpâni să nu i-o spună.

— Contaţi, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-şi bage minţile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar eu, imediat. Este foarte încăpăţânată şi nesăbuită şi nu-şi cunoaşte propriul interes; dar am s-o fac eu să şi-l cunoască.

— Iertaţi-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul Collins, dar dacă este într-adevăr încăpăţânată şi nesăbuită, nu ştiu dacă ar fi o soţie cu adevărat potrivită pentru un bărbat în situaţia mea care, fireşte, caută fericirea în instituţia căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliţi să mă accepte ca soţ căci, dacă are o tendinţă spre asemenea defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea,

— Domnule, m-aţi înţeles foarte greşit, spuse doamna Bennet alarmată. Lizzy este încăpăţânată numai în chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet şi vom aranja asta cu ea, sunt sigură.

Nu-i lăsă timp să mai zică ceva şi porni în grabă la soţul ei; deschizând uşa bibliotecii, exclamă:

— Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de dumneata; suntem cu toţii înnebuniţi. Trebuie să vii s-o convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că jură că nu-l vrea şi dacă nu te grăbeşti, dânsul o să-şi schimbe gândul şi n-o să mai vrea el s-o ia.

Când doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de pe carte şi-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferenţă, deloc tulburată de vestea ce-i aducea.

— Nu am plăcerea să te înţeleg, spuse, când soţia lui îşi isprăvi tirada. Despre ce este vorba?

— Despre domnul Collins şi Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l vrea pe domnul Collins şi domnul Collins a început să spună că nu o vrea pe Lizzy.

— Şi ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o situaţie fără ieşire.

— Vorbeşte dumneata însuţi cu Lizzy, spune-i că stărui să se mărite cu el.

— Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. Doamna Bennet sună şi domnişoara Elizabeth a fost somată să vină în bibliotecă.

— Apropie-te, fetiţo, exclamă tatăl, când Elizabeth îşi făcu apariţia. Am trimis să te cheme pentru o chestiune importantă. Am aflat că domnul Collins ţi-a făcut o cerere în căsătorie. Este adevărat? Elizabeth răspunse că aşa era. Foarte bine. Şi această cerere ai refuzat-o?

— Da, domnule.

— Foarte bine. Acum ajungem la punctul esenţial. Mama dumitale stăruie să o accepţi. Nu este aşa, doamnă Bennet?

— Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei.

— Elizabeth, ai în faţă o tristă alternativă. Din ceasul acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre părinţii dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în ochii ei dacă nu te măriţi cu domnul Collins, iar eu nu vreau să te mai văd în ochii mei dacă o faci.

Elizabeth nu putu decât să zâmbească la o astfel de concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, care fusese convinsă că soţul său privea chestiunea aşa cum dorea ea însăşi, rămase consternată.

— Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu domnul Collins.

— Draga mea, îi replică soţul. Am de cerut două mici favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de faţă, liberul uz al propriului meu cap; şi al doilea, al camerei mele. Voi fi încântat să beneficiez singur de bibliotecă, imediat ce va fi cu putinţă.

Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de purtarea soţului, doamna Bennet nu renunţă încă la scopul său. Îi vorbi Elizabethei iară şi iară – când cu linguşiri, când cu ameninţări. Încercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar Jane, cu toată blândeţea posibilă, refuză să intervină; iar Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale câteodată cu toată seriozitatea şi câteodată cu o veselie nebunească. Deşi felul în care o făcea varia, hotărârea ei, niciodată.

În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele întâmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată pricepe motivul pentru care verişoara lui putea să-l refuze: şi, deşi mândria-i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. Înclinaţia pentru ea era cu totul imagiginară, iar eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl împiedica să simtă vreun regret.

În timp ce întreaga familie era atât de tulburată, sosi Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare fu întâmpinată de Lydia care, zburând către ea, îi spuse mai multă în şoaptă:

— Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a întâmplat azi dimineaţă? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, şi ea nu-l vrea.

Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty se şi ivise lângă ele cu aceleaşi veşti; şi, nici nu intraseră bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Bennet singură, că aceasta începu şi ea acelaşi subiect, făcând apel la înţelegerea domnişoarei Lucas şi implorând-o s-o convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorinţelor întregii familii.

— Te implor, scumpă domnişoară Lucas, fă acest lucru, adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, nimeni nu e de partea mea! Sunt tratată cu atâta cruzime! Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi.

Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci intrară Jane şi Elizabeth.

— Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, având aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai mult decât dacă ne-am aflat la York, numai să poată face după capul ei. Dar să-ţi spun eu ceva, domnişoară Lizzy: dacă ţi-ai vârât în cap s-o ţii aşa, refuzând oricare cerere în căsătorie, n-ai să te alegi în viaţa dumitale cu un soţ şi nu ştiu cine o să te ţină când s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n-am să te pot ţine şi, de aceea, te avertizez. Am terminat cu dumneata din clipa asta chiar. Ţi-am spus când eram în bibliotecă, ştii, că n-am să-ţi mai vorbesc în viaţa mea şi ai să vezi că mă ţin de cuvânt. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc cu copiii nesupuşi. Nu că mi-ar face de fapt plăcere să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu ştie nimeni ce îndur eu! Dar aşa se întâmplă întotdeauna. Cei care nu se plâng n-au niciodată parte de compătimire.

Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare de cuvinte, conştiente că orice tentativă de a argumenta sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna dintre ele, până ce intră domnul Collins, cu un aer mai important ca de obicei; văzându-l, doamna Bennet spuse fetelor:

— Acum, insist să tăceţi cu toatele din gură şi să ne lăsaţi, pe domnul Collins şi pe mine, să stăm puţin de vorbă.

Elizabeth ieşi tăcută; Jane şi Kitty o urmară, dar Lydia nu se mişcă, hotărâtă să audă tot ce se va putea auzi. Charlotte, reţinută în primul rând de amabilitatea domnului Collins, care-i puse întrebări foarte amănunţite în privinţa ei şi a familiei sale, şi apoi de o uşoară curiozitate, se mulţumi să se apropie de fereastră, prefăcându-se că nu aude nimic. Doamna Bennet începu conversaţia plănuită, pe un ton plângăreţ: „Oh, domnule Collins…”.

— Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el imediat pe un ton care-i sublinia nemulţumirea, gândul de a avea vreun resentiment faţă de comportarea fiicei dumneavoastră. Resemnarea în faţa relelor de neînlăturat este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui tânăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei înălţări în grad timpurii; iar eu am credinţă că sunt resemnat. Poate că aceasta – nu într-o mică măsură – din sentimentul de îndoială în privinţa fericirii mele certe, dacă frumoasa mea verişoară m-ar fi onorat, acordându-mi mâna sa; căci am băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată atât de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe să piardă în ochii noştri ceva din valoarea ei. Sper că nu veţi lua drept o lipsă de respect faţă de familia dumneavoastră, scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretenţiile la mâna fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră şi domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneţi autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi – mă tem – considerată ca neconformă, deoarece am primit refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi din gura dumneavoastră; suntem însă toţi supuşi greşelii. Am avut tot timpul numai gânduri bune. Scopul meu a fost să-mi procur o amabilă tovarăşă de viaţă, cu respectarea cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii şi, dacă purtarea mea a fost cât de cât criticabilă, rog să-mi fie îngăduit acum să vă prezint scuzele mele.