Capitolul XL.

Elizabeth nu-şi mai putea stăpâni nerăbdarea de a o pune pe Jane la curent cu cele întâmplate; şi, în cele din urmă, hotărându-se să elimine orice detaliu în care era amestecată sora ei şi prevenind-o că va avea surprize, a doua zi de dimineaţă îi povesti cea mai mare parte din scena ce avusese loc între domnul Darcy şi ea.

Mirarea domnişoarei Bennet scăzu repede din cauza părtinirii sale de soră, care făcea să i se pară firească orice adresare ar fi avut cineva pentru Elizabeth; repede, însă, mirarea lăsă loc altor simţăminte, li părea rău că Darcy îşi analiza sentimentele într-un mod atât de puţin potrivit pentru a-i asigura succesul; dar şi mai mâhnită era din cauza durerii pe care refuzul surorii ei i-o pricinuise, fără îndoială.

— Faptul de a fi fost atât de sigur de succes i-a dăunat, spuse ea, şi desigur că n-ar fi trebuit să lase să se facă acest lucru; gândeşte-te însă cât de mult îi măreşte acum dezamăgirea.

— Întradevăr, replică Elizabeth, îmi pare sincer rău pentru el; dar alte sentimente îi vor goni probabil,curând, afecţiunea pentru mine. Nu mă condamni totuşi pentru faptul de a-l fi refuzat?

— Să te condamn? O, nu!

— Mă condamni însă pentru că am vorbit cu atâta căldură despre Wickham.

— Nu, nu ştiu dacă ai greşit spunând ceea ce ai spus.

— Dar ai să ştii, după ce-ţi voi fi povestit ceea ce s-a întâmplat chiar a doua zi.

Elizabeth îi vorbi apoi despre scrisoare, relatându-i doar ce era în legătură cu George Wickham. Ce lovitură pentru biata Jane care ar fi străbătut, senină, lumea întreagă, fără să poată crede că în tot neamul omenesc exista atâta ticăloşenie câtă se strânsese aici într-un singur om. Şi nici reabilitarea lui Darcy, deşi îmbucurătoare pentru inima ei, nu o putu consola de o asemenea descoperire.

Se strădui din toate puterile să dovedească probabilitatea unei erori şi încercă să-l absolve pe unul, fără să-l implice pe celălalt.

— Asta nu merge, spuse Elizabeth. Niciodată şi cu nici un preţ nu vei reuşi să-i scoţi buni pe amândoi. Alege, dar trebuie să te mulţumeşti numai cu unul. În ei sunt numai atâtea calităţi cât să-ţi ajungă să faci un singur om cumsecade; iar în ultimul timp aceste calităţi s-au mutat dintr-o parte într-alta cam mult. În ce mă priveşte, înclin să cred că sunt toate de partea domnului Darcy; dar trebuie să decizi cum crezi.

Trecu totuşi câtva timp până să poată smulge de la Jane un surâs.

— Nu ştiu când am fost mai zguduită, exclamă ea. Wickham, atât de rău! Este aproape de necrezut! Şi bietul domn Darcy. Dragă Lizzy, gândeşte-te numai cât trebuie să fi suferit. O asemenea dezamăgire! Şi, pe deasupra, să mai afle şi proasta ta părere despre el! Şi să fie silit să povestească asemenea lucru despre sora lui! Este întradevăr prea dureros! Sunt sigură că trebuie să simţi şi tu la fel.

— Oh, nu! Regretul şi mila mea s-au sfârşit cu totul, văzând cât de intens le resimţi tu pe amândouă. Ştiu că îi vei face în întregime dreptate, aşa că devin, cu fiecare clipă, tot mai indiferentă şi mai puţin interesată. Risipa ta mă face econoamă şi, dacă mai continui mult să te tângui din cauza lui, inima mea o să devină uşoară ca un fulg.

— Bietul Wickham! E atâta bunătate în înfăţişarea lui, şi felul lui de a fi e atât de deschis şi blând!

— S-a făcut desigur o mare greşeală în educaţia acestor doi tineri domni. Unul e înzestrat cu toată bunătatea, iar celălalt cu toată aparenţa ei.

— Mie nu mi s-a părut niciodată, în măsura în care ţi s-a părut ţie, că domnului Darcy i-ar lipsi aparenţa ei.

— Şi totuşi mi-am închipuit că sunt neobişnuit de deşteaptă când am hotărât, fără nici un motiv, că-mi este antipatic. E un imbold grozav pentru inteligenţa cuiva, o invitaţie la sarcasm, să ai o astfel de antipatie. Poţi fi mojic tot timpul, fără să spui nimic adevărat; dar nu poţi râde mereu de cineva fără să dai peste un cuvânt spiritual când şi când.

— Lizzy, când ai citit întâia oară scrisoarea aceea, sunt sigură că n-ai putut lua lucrurile cum le iei acum.

— Întradevăr, n-am putut. M-am simţit destul de prost. M-am simţit foarte prost – pot spune, nenorocită. Şi nimeni alături, cu care să vorbesc despre ceea ce simţeam, nici o Jane care să mă mângâie şi să-mi spună că nu fusesem atât de groaznic de slabă, şi îngâmfată, şi absurdă pe cât ştiam că fusesem! Oh! Cât mi-ai lipsit.

— Ce nenorocire că ai folosit expresii atât de tari când i-ai vorbit domnului Darcy despre Wickham! Căci ele par acum cu totul nemeritate.

— Desigur. Dar nenorocirea de a fi vorbit cu patimă este o urmare cât se poate de firească a prejudecăţilor pe care le aveam. Există un punct asupra căruia vreau să-ţi cer sfatul. Aş vrea să ştiu dacă sunt sau nu datoare să le dezvălui cunoscuţilor noştri, în general, adevăratul caracter al lui Wickham.

Domnişoara Bennet se gândi puţin şi apoi răspunse:

— Cu siguranţă, nu este cazul să fie dat în vileag atât de groaznic. Tu ce crezi?

— Că nici nu trebuie încercat. Domnul Darcy nu m-a autorizat să comunic şi altora ceea ce mi-a spus. Dimpotrivă, absolut tot ce era în legătură cu sora lui trebuia, pe cât posibil, să păstrez numai pentru mine; şi dacă voi încerca să arăt oamenilor adevărul în privinţa celorlalte aspecte ale purtării lui, cine mă va crede? Prejudecata generală împotriva domnului Darcy este atât de puternică, încât încercarea de a-l pune într-o lumină favorabilă ar însemna să dai gata jumătate din oamenii cumsecade din Meryton. Nu mă simt în stare de aşa ceva. Wickham va pleca în curând şi, prin urmare, ceea ce este el, în realitate nu va mai însemna nimic pentru oamenii de aici. După o vreme se va da totul în vileag şi atunci vom putea râde de prostia celor ce n-au ştiut-o mai dinainte. Acum însă nu voi spune nimic.

— Ai perfectă dreptate. A-i dezvălui în mod public greşelile l-ar putea distruge pe viaţă. Poate eă acum îi pare rău de ceea ce a făcut şi e dornic să se îndrepte. Nu trebuie să-l facem să deznădăjduiască.

Conversaţia aceasta a mai potolit vâltoarea din mintea Elizabethei. Scăpase de două dintre secretele care o apăsaseră timp de două săptămâni şi era sigură că Jane o va asculta cu bunăvoinţa, ori de câte ori ar mai dori să vorbească despre vreunul dintre ele. Dar mai rămânea un lucru ascuns pe care prudenţa nu îngăduia să-l scoată la lumină. Nu îndrăznea să vorbească de cealaltă lumătate a scrisorii domnului Darcy şi nici să-i spună surorii sale cât de sincer o preţuise prietenul lui. Era vorba acolo de lucruri pe care nu le putea împărtăşi nimănui şi era conştientă de faptul că numai o perfectă înţelegere între cele două părţi ar fi putut-o îndreptăţi să azvârle şi povara acestui ultim secret.

„Şi apoi, îşi spuse ea, dacă acest eveniment foarte improbabil s-ar produce vreodată, eu nu voi fi în stare să spun decât ceea ce Bingley va putea spune într-un fel mult mai plăcut decât mine. Dreptul de a divulga lucrul acesta nu-mi poate reveni mie, decât atunci când îşi va fi pierdut întreaga însemnătate”.

Acum, că. erau acasă, putea să observe în voie adevărata stare de spirit a surorii sale. Jane nu era fericită. Nutrea însă pentru Bingley o foarte caldă afecţiune! Cum înainte nu-şi închipuise niciodată că ar fi îndrăgostită, sentimentul ei avea toată căldura primei iubiri şi, datorită vârstei şi caracterului ei, o putere mai mare decât aceea cu care se fălesc adesea primele iubiri; iar amintirea lui îi era atât de scumpă şi-l prefera atât de mult oricărui alt bărbat, încât avea nevoie de toată înţelepciunea şi de toată atenţia faţă de sentimentele celor dragi pentru a se stăpâni şi a nu se lăsa pradă unor regrete care ar fi fost desigur dăunătoare sănătăţii ei şi liniştii lor.

— Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai acum de chestia asta nenorocită cu Jane? Din partea mea, sunt hotărâtă să nu mai vorbesc de asta cu nimeni, niciodată. I-am spus acelaşi lucru şi soră-mi Philips, mai deunăzi. Dar n-am putut să mă lămuresc dacă Jane o fi dat ochii cu el la Londra. Eh, e un om fără nici un merit şi acum nu cred să mai fie nici cea mai slabă nădejde ca Jane să-l mai ia vreodată. Nu mai zice nimeni nimic de venirea lui la Netherfield, la vară, şi-am întrebat pe fiecare dintre cei care ar putea să ştie.

— Nu cred că va mai veni vreodată să se stabilească la Netherfield.

— Ei bine, facă aşa cum i-o plăcea. Nu doreşte nimeni să vină; dar am să spun câte zile oi avea că s-a purtat urât cu fiica mea, şi dacă eram în locul ei n-o lăsam baltă. Aşa! Mângâierea mea e că sunt sigură că Jane o să moară de inimă rea, şi atunci o să-i pară lui rău de ce a făcut.

Dar cum pe Elizabeth n-o putea mângâia o astfel de speranţă, nu-i dădu nici un răspuns.

— Ei, Lizzy, continuă maică-sa imediat, şi zici că familia Collins trăieşte foarte confortabil, nu? De! De! Numai să dureze. Şi cum mănâncă? Charlotte este o excelentă gospodină, îmi închipui. Dacă e pe jumătate aşa de strânsă la mână ca mamă-sa, economiseşte destul. Sunt sigură că în casa lor nu se face risipă.

— Nu, deloc.

— O bună chibzuială, poţi fi sigură. Da! Da! Au ei grijă să nu-şi depăşească veniturile; ei n-au să aibă niciodată griji din cauza banilor. De! Să le fie de bine! Şi-aşa îmi închipui că vorbesc adesea c-or să ia Longbourn-ul când o muri tata. Cred că îl socotesc ca al lor când o să fie.

— Este un subiect pe care nu-l puteau atinge în faţa mea.

— Nu; ar fi fost ciudat dac-o făceau. Dar nu mă îndoiesc că vorbesc des de asta, între ei. Eh, dacă pot fi liniştiţi cu o proprietate care nu e legal a lor, cu atât mai bine. Mie mi-ar fi ruşine să am o avere care mi-a picat prin clauză testamentară.