Capitolul XXXIX.

Era în a doua săptămână a lunii mai, când cele trei tinere domnişoare porniră împreună din strada Gracechurch pentru a merge în oraşul…, în Hertfordshire; şi pe când se apropiau de hanul unde urmau să găsească trăsura domnului Bennet, zăriră, ca dovadă că vizitiul tatălui lor era punctual, pe Kitty şi pe Lydia, privind de la fereastra unei săli de mese de la etaj. Cele două fete erau acolo de mai bine de o oră; îşi petrecuseră timpul foarte plăcut, făcând o vizită modistei de peste drum, privind sentinela de serviciu şi preparând sosul la o salată de castraveţi.

După ce au urat surorilor bun venit, le-au prezentat triumfătoare o masă întinsă şi, pe masă, friptură rece, din cea de care se poate găsi de obicei într-o cămară de han, exclamând:

— Nu e drăguţ? Aşa-i că este o surpriză plăcută?

— Şi avem de gând să vă tratăm pe toate, adăugă Lydia, dar trebuie să ne împrumutaţi bani, fiindcă pe-ai noştri i-am cheltuit la magazinul de colo. Apoi, arătându-le cumpărăturile făcute: Uite, mi-am cumpărat boneta asta. Nu cred că e prea drăguţă, dar m-am gândit că nu strică să mi-o cumpăr. Cum vom ajunge acasă, am s-o desfac în bucăţi să văd dacă nu pot s-o fac din nou ceva mai bine. Şi când surorile îi spuseră că era oribilă, ea adăugă, perfect liniştită: Oh, dar în prăvălie erau două-trei mult mai urâte; după ce voi cumpăra nişte saten, o culoare mai frumoasă, ca s-o garnisesc din nou, cred că va fi foarte acceptabilă; de altfel, nu va mai avea importanţă ce voi purta la vară, după ce regimentul… n-o să mai fie în Meryton; şi ei pleacă peste două săptămâni.

— Vor pleca, întradevăr? întrebă Elizabeth foarte mulţumită.

— Se duc lângă Brighton, în cantonament, şi teribil aş vrea să ne ducă tata pe toate acolo pentru vară! Ar fi un plan minunat şi cred că ar costa mai nimic. Şi mamei i-ar plăcea să meargă, mai mult ca orice! Gândiţi-vă numai ce jale ar fi altfel, la vară.

— Da, se gândi Elizabeth, acesta ar fi un plan cu adevărat încântător şi, în acelaşi timp, ni s-ar potrivi de minune. Cerule mare! Brighton şi un întreg campament de soldaţi, pentru noi care am fost deja daţi peste cap de un biet regiment de miliţie şi de balurile lunare de la Meryton!

— Şi acum am veşti pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se aşezau la masă. Ce părere aveţi? Sunt veşti extraordinare, veşti grozave şi, pe deasupra, despre o anumită persoană care ne place la toate.

Jane şi Elizabeth se uitară una la alta şi îi spuseră chelnerului că nu aveau nevoie de el. Lydia râse şi continuă:

— Da! Formalismul şi discreţia voastră! V-aţi gândit că ospătarul nu trebuie să audă; ca şi când i-ar fi păsat! Cred că aude adeseori lucruri mai rele decât am eu de gând să spun. Dar e un tip urât! Mă bucur că a plecat. N-am văzut în viaţa mea o bărbie aşa de lungă. Ei, şi acum, veştile mele sunt despre scumpul Wickham; prea grozave pentru chelner, nu? Nu mai este nici un pericol ca Wickham să se însoare cu Mary King. Ei! Asta-i pentru tine! Ea a plecat la unchiul ei la Liverpool – a plecat să rămână acolo. Wickham e salvat!

— Şi e salvată şi Mary King! adăugă Elizabeth, a scăpat de o căsătorie imprudentă cât priveşte averea.

— E o mare proastă că a plecat, dacă îl place.

— Sper însă că nu e vorba de o dragoste puternică, nici din partea unuia, nici a celuilalt, spuse Jane.

— Din partea lui, sunt sigură că nu. Garantez pentru el; nu i-a păsat niciodată nici cât negru sub unghie de ea. Cui i-ar păsa de un moft aşa de scârbos şi pistruiat?

Elizabeth fu zguduită când se gândi că, deşi ea era incapabilă de o expresie atât de grosolană – aceasta se deosebea prea puţin de grosolănia sentimentului pe care îl adăpostise în inima ei, crezând că era generozitate.

Îndată ce terminară de mâncat şi surorile mai mari făcură plata, au cerut trăsura şi, după oarecare chibzuială, tot grupul împreună cu geamantanele, cutiile de lucru, pachetele şi surplusul inoportun de cumpărături făcute de Kitty şi Lydia încăpură înăuntru.

— Ce drăguţ ne-am îndesat aici! strigă Lydia. Mă bucur că mi-am cumpărat boneta, chiar dacă n-ar fi decât pentru hazul de a mai avea o cutie de pălării în plus! Ei! şi acum, hai să ne simţim bine şi comod şi să vorbim şi să râdem cât o ţine drumul până acasă. Şi în primul rând să auzim ce vi s-a întâmplat vouă de când aţi plecat. Aţi întâlnit bărbaţi drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari speranţe că una dintre voi o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac cunoscut că Jane va fi în curând o fată bătrână. Are aproape douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani. Nici nu vă închipuiţi ce tare vrea mătuşa Philips să vă găsiţi soţi. Zice că Lizzy ar fi făcut bine să-l ia pe domnul Collins dar eu nu cred că ar fi avut vreun haz. Doamne! Ce mi-ar plăcea să mă mărit înaintea vreuneia dintre voi; şi atunci eu v-aş scoate la toate balurile. Doamne, Dumnezeule! Ce ne-am mai făcut de cap deunăzi la colonelul Forster! Kitty şi cu mine trebuia să ne petrecem ziua acolo, iar doamna Forster ne promisese că vom dansa niţel seara (fiindcă veni vorba, doamna Forster şi cu mine suntem prietene la toartă) şi le-a invitat pe cele două Harrington. Dar Harriet era bolnavă, aşa că Pen a trebuit să vină de una singură; şi atunci ce credeţi c-am făcut? L-am îmbrăcat pe Chamberlayne în haine de femeie, anume, ca să treacă drept o doamnă. Gândiţi-vă numai ce nostim! În afară de doamna şi domnul colonel Forster, de Kitty şi de mine, n-a ştiut nimeni de asta decât mătuşa noastră, că a trebuit să împrumutăm o rochie de la ea. Şi nu vă puteţi închipui ce bine arăta! Când au sosit Denny şi Wickham şi Pratt şi încă alţi doi-trei bărbaţi, nu l-au recunoscut deloc. Doamne! Ce-am mai râs. Şi doamna Forster, la fel. Am crezut c-o să mor, nu alta. Şi asta i-a făcut pe bărbaţi să bănuie ceva şi au descoperit curând despre ce era vorba.

Cu astfel de povestiri despre petrecerile şi farsele lor încercă Lydia, ajutată de aluzii şi completări din partea lui Kitty, să-şi amuze surorile, tot drumul până la Longbourn. Elizabeth asculta cât putea mai puţin, dar era greu să scape de numele lui Wickham, atât de des pomenit.

Acasă li se făcu o primire foarte bună. Doamna Bennet se bucură s-o vadă pe Jane tot atât de frumoasă cum o ştia; iar domnul Bennet, în timpul mesei, îi spuse Elizabethei, spontan şi de repetate ori:

— Mă bucur că te-ai întors acasă, Lizzy.

Cum mai toţi membrii familiei Lucas veniseră s-o întâmpine pe Maria şi să afle noutăţi, se strânsese multă lume în sufragerie; iar subiectele discutate au fost de tot felul.

Lady Lucas o întreba tot timpul pe Maria, pe deasupra mesei, despre prosperitatea şi găinile fiicei sale mai mari, doamna Bennet era angajată în două părţi; într-o parte primea raportul asupra ultimei mode, de la Jane, care şedea la o oarecare distanţă de dânsa, şi în cealaltă îl repeta în amănunt celor mai mici dintre domnişoarele Lucas; iar Lydia, pe un ton mai ridicat declt al tuturor, înşira, oricui voia s-o asculte, plăcerile călătoriei din dimineaţa aceea.

— Vai, Mary, strigă ea, aş fi vrut să fi fost şi tu cu noi, pentru că a fost aşa de amuzant! La ducere, Kitty şi cu mine am tras toate perdeluţele, pretizând că nu e nimeni în trăsură, şi eu aş fi mers tot drumul aşa dacă nu i s-ar fi făcut rău lui Kitty. Şi când am ajuns la hanul lui George, sunt convinsă că ne-am purtat foarte frumos pentru că le~am tratat pe celelalte trei cu cea mai grozavă gustare rece; şi dacă ai fi venit şi tu, te-am fi tratat şi pe tine. Şi pe urmă, când am plecat de acolo, ce haz! Am crezut că nu vom încăpea în ruptul capului în trăsură. Eram cât p-aci să mor de râs. Şi-am fost aşa de vesele tot drumul până acasă! Am vorbit şi am râs aşa de tare, că oricine ne-ar fi putut auzi de la zece mile!

La aceasta, Mary răspunse gravă:

— Departe de mine gândul, scumpă soră, să dispreţuiesc asemenea plăceri. Ele s-ar potrivi, neîndoielnic, majorităţii minţilor femeieşti. Dar mărturisesc că n-ar avea nici un farmec pentru mine. Eu aş prefera, infinit mai mult, o carte.

Dar din acest răspuns Lydia nu auzi nici un cuvânt. Rareori asculta pe cineva mai mult de o jumătate de minut, iar pe Mary, niciodată şi deloc.

După amiază, Lydia insistă pe lângă celelalte fete să facă împreună o plimbare la Meryton ca să vadă ce mai era pe acolo; dar Elizabeth se opuse cu îndărătnicie acestui plan. Nu trebuia să se spună că domnişoarelor Bennet le e cu neputinţă să se afle acasă de o jumătate de zi şi să nu plece în goană după ofiţeri. Mai avea şi un alt motiv să se opună. Îi era groază să-l vadă din nou pe Wickham şi era hotărâtă să evite acest lucru cât va putea. Pentru ea, apropiata deplasare a regimentului era cu adevărat o mare uşurare. Acesta trebuia să plece în două săptămâni şi odată plecat, spera ea, nu mai putea exista în legătură cu Wickham nimic care s-o chinuie.

Nu trecuseră multe ceasuri de când sosise acasă, când băgă de seamă că proiectul de vacanţă la Brighton, de care pomenise Lydia la han, era mereu discutat de părinţii ei. Elizabeth îşi dădu imediat seama că tatăl lor nu avea deloc intenţia de a ceda; răspunsurile lui însă erau atât de vagi şi îndoielnice, încât doamna Bennet, deşi adesea descurajată, nu pierduse încă nădejdea că, până la urmă, va reuşi.