Capitolul XLI.

Prima săptămână după întoarcerea lor trecu repede; a doua începu. Era ultima în care regimentul mai rămânea la Meryton şi toate tinerele domnişoare din vecinătate se întristau văzând cu ochii. Deprimarea era aproape generală. Domnişoarele Bennet cele mari erau singurele în stare încă să mănânce, să bea, să doarmă şi să-şi vadă de treburile lor obişnuite. Kitty şi Lydia, care se chinuiau cumplit şi care nu înţelegeau cum cineva din familia lor putea avea o inimă atât de împietrită, le reproşau într-una insensibilitatea.

— Cerule mare! Ce-o să se întâmple cu noi? Ce-o să ne facem? exclamau adesea, amărâte de această nenorocire. Lizzy, cum poţi zâmbi astfel?

Mama lor, afectuoasă, le împărtăşea mâhnirea; îşi amintea ce îndurase ea însăşi într-o împrejurare asemănătoare, cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte.

— Sunt sigură, spuse ea, c-am plâns două zile întregi când a plecat regimentul colonelului Miliar. Am crezut că o să mi se frângă inima.

— Sunt sigură că a mea o să se frângă, spuse Lydia.

— Dacă măcar am putea pleca la Brighton! remarcă doamna Bennet.

— Oh! Da! dacă măcar am putea pleca la Brighton! Dar tata este atât de nesuferit.

— Câteva băi de mare m-ar pune pe picioare pentru totdeauna!

— Şi mătuşa Philips e convinsă că mie mi-ar face foarte bine, adăugă Kitty.

Acestea erau tânguielile care răsunau fără întrerupere prin Longbourn House. Elizabeth încerca să se amuze, dar toată plăcerea i se transforma în ruşine. Simţi din nou justeţea acuzărilor domnului Darcy şi niciodată mai înainte nu fusese atât de dispusă să-l ierte pentru că se amestecase în viaţa prietenului său.

Dar perspectivele înnourate ale Lydiei se limpeziră curând, căci doamna Forster, soţia domnului colonel al regimentului, o invită s-o însoţească la Brighton. Această prietenă de nepreţuit era o foarte tânără femeie, căsătorită de puţin timp. Asemănarea dintre ea şi Lydia, căci aveau amândouă o fire veselă, le făcuse să se simpatizeze reciproc şi, din cele trei luni de când se cunoşteau, de două luni erau prietene intime.

Încântarea Lydiei, cu acest prilej, adoraţia ei pentru doamna Forster, bucuria doamnei Bennet şi suferinţa lui Kitty ar putea fi cu greu descrise. Total absentă faţă de simţămintele surorii sale, Lydia zburda prin casă într-un entuziasm nestăvilit, cerând fiecăruia s-o felicite, râzând şi vorbind mai zgomotos decât de obicei, în timp ce în salon Kitty cea fără de noroc se tot tânguia de soarta ei, în termeni tot mai exageraţi pe cât îi era şi tonul de arţăgos.

— Nu pot înţelege de ce doamna Forster nu m-ar invita şi pe mine ca pe Lydia, spunea ea, deşi nu sunt prietena ei intimă. Am şi eu dreptul să fiu invitată tot atât ca şi ea; ba chiar mai mult, pentru că sunt cu doi ani mai mare.

Zadarnic încercă Elizabeth s-o facă mai înţeleaptă şi Jane s-o facă se se resemneze. În ceea ce o priveşte pe Elizabeth, această invitaţie era atât de departe de a trezi în ea aceleaşi sentimente ca în mama ei şi în Lydia, încât o considera ca pe o sentinţă de moarte a oricărei posibilităţi pentru Lydia de a căpăta niţel bun-simţ; şi cu riscul de a deveni nesuferită dacă s-ar fi ştiut ce face, nu se putut abţine să nu-l sfătuiască pe tatăl ei în secret, să n-o lase pe Lydia să plece. I-a arătat toată lipsa de cuviinţă din purtarea Lydiei în general, puţinul profit pe care l-ar putea trage din prietenia cu o femeie ca doamna Forster şi probabilitatea de a fi şi mai imprudentă, într-o astfel de companie, la Brighton, unde ispitele erau desigur şi mai mari decât acasă. El o ascultă cu atenţie şi apoi îi spuse:

— Lydia nu se poate simţi bine până ce nu se face de râs în mod public, şi nu ne-am putea niciodată aştepta s-o facă cu o cheltuială şi cu neplăceri mai mici pentru familia ei ca în împrejurimile de faţă.

— Dacă ţi-ai da seama, răspunse Elizabeth, de dezavantajele foarte mari, pentru noi toţi, care s-ar isca în cazul când purtarea nesăbuită şi imprudentă a Lydiei ar deveni cunoscută în mod public – nu, cele care s-au şi iscat – sunt sigură că ai judeca lucrul acesta în alt fel,

— S-au şi iscat”, repetă domnul Bennet. Ce spui? A pus pe goană, speriindu-i, pe vreunii dintre admiratorii voştri? Sărmană, micuţă Lizzy! Nu te lăsa dărâmată. Astfel de tineri delicaţi care nu suportă să aibă de-a face cu niţică zăpăceală nu merită nici un regret. Hai, arată-mi lista acestor indivizi jalnici care au fost ţinuţi la distanţă de nebuniile Lydiei.

— Te înşeli; nu am avut de îndurat asemenea ofense. Nu mă plâng acum de un rău în mod special, ci în mod general. Bunul nostru nume, onorabilitatea noastră în lume suferă, desigur, din cauza uşurinţei fără stavilă, a aroganţei şi a dispreţului pentru orice fel de stăpânire de sine care caracterizează firea Lydiei. Scuză-mă, dar trebuie să vorbesc deschis. Dacă dumneata, scumpul meu tată, nu-ţi vei da osteneala să-i înfrânezi exuberanţa şi să o înveţi că ceea ce urmăreşte în prezent nu sunt lucrurile cu care-şi va umple viaţa, curând nu se va mai putea face nimic cu ea. La şaisprezece ani va avea caracterul format, iar ea va fi în mod definitiv tipul de flirt care se face de râs – atât pe sine cât şi întreaga ei familie. Şi, pe deasupra, un flirt în sensul cel mai prost al cuvântului; fără vreun farmec, în afară de tinereţe şi de o înfăţişare acceptabilă; şi, datorită ignoranţei şi vidului din mintea ei, total incapabilă să se apere cât de puţin de dispreţul general pe care-l va provoca pofta ei turbată de a fi admirată. Acelaşi pericol o paşte şi pe Kitty. Ea va păşi pe urmele Lydiei. Îngâmfată, ignorantă, leneşă, total incapabilă să se controleze. Oh! tată dragă, îţi închipui că va fi posibil să nu fie criticate şi dispreţuite oriunde vor fi cunoscute şi că asupra surorilor lor nu se va răsfrânge adesea ruşinea aceasta?

Domnul Bennet văzu că-şi pune toată inima în această chestiune; şi, luându-i afectuos mâna, îi spuse:

— Nu te necăji, draga tatii. Oricine vă va cunoaşte, pe tine şi pe Jane, vă va respecta şi preţui; şi nu veţi apărea dezavantajate din cauză că aveţi două – sau aş putea spune trei – surori foarte nesăbuite. Nu vom avea pace la Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton. Să se ducă deci. Colonelul Forster este un om cu bun simţ şi o s-o păzească să nu facă vreo prostie; şi este, din fericire, prea săracă pentru a tenta pe cineva. La Brighton va avea, chiar şi ca flirt de duzină, mai puţină căutare decât aici. Ofiţerii vor găsi femei mai demne de atenţia lor. Să sperăm deci că şederea ei acolo o să-i dezvăluie propria-i neînsemnătate. În orice caz, nu poate deveni mult mai rea decât este acum, fără să ne îndreptăţească s-o punem sub cheie, pentru tot restul vieţii.

Elizabeth trebui să se mulţumească cu acest răspuns; opinia ei însă rămase aceeaşi, şi plecă de la el dezamăgită şi întristată. Nu-i stătea în fire, totuşi, să dea amploare supărărilor, stăruind asupra lor. Era încredinţată că-şi făcuse datoria şi n-avea obiceiul să se frământe pentru relele inevitabile sau să le amplifice, neliniştindu-se.

Dacă Lydia şi mama sa ar fi cunoscut tema conversaţiei dintre ea şi domnul Bennet, volubilitatea lor reunită nu le-ar fi ajuns pentru a-şi exprima indignarea. În închipuirea Lydiei, o vizită la Brighton însemna fericirea pe pământ. Văzu cu ochiul creator al fanteziei străzile acelei vesele staţiuni balneare mişunând de ofiţeri. Se văzu pe ea însăşi ca obiect al admiraţiei a zeci şi zeci dintre ei, deocamdată încă necunoscuţi. Văzu toate splendorile cantonamentului – corturile înălţate într-o superbă uniformitate de rânduri, ticsite de tineret, răsunând de veselie şi strălucind de stacojiul tunicilor; şi pentru a completa imaginea, se văzu şi pe ea sub un cort, flirtând plină de tandreţe cu cel puţin şase ofiţeri deodată.

Ce-ar fi simţit oare dacă ar fi ştiut că sora ei urmăreşte s-o lipsească de asemenea perspective şi realităţi? Numai mama ei, care ar fi simţit poate aproape acelaşi lucru, ar fi putut-o înţelege. Vizita Lydiei la Brighton era singura consolare în trista-i convingere că soţul său nu intenţiona să meargă şi el vreodată acolo.

N-au aflat însă nimic din cele petrecute şi încântarea lor a continuat, prea puţin întreruptă, până în ziua când Lydia plecă.

Elizabeth trebuia să-l vadă acum pe domnul Wickham pentru ultima oară. Cum de când se întorsese acasă se aflase adesea în compania lui, nu mai avea aproape nici o emoţie; emoţiile trecutei ei preferinţe pentru el dispăruseră cu totul. Învăţase chiar să întrevadă până şi în blândeţea lui, care la început o încântase, o afectare şi o lipsă de fantezie obositoare şi dezgustătoare. Mai mult încă, în purtarea lui actuală faţă de dânsa găsea un izvor de neplăceri; căci tendinţa lui de a reînnoi atenţiile care marcaseră începutul cunoştinţei lor, după cele ce se întâmplaseră, nu putea decât s-o irite. Elizabeth pierdu orice interes pentru el când se văzu aleasă astfel drept ţintă a unei galanterii atât de frivole şi banale şi, respingându-i-o mereu, nu se putea împiedica să nu simtă reprobare faţă de convingerea lui că – oricât de îndelung şi indiferent din ce cauză o lipsise de atenţiile lui – vanitatea ei ar fi satisfăcută şi preferinţa ei dobândită, desigur, printr-o reînnoire a acestor atenţii.

În chiar ultima zi de şedere a regimentului la Meryton, el luă masa, împreună cu alţi ofiţeri, la Longbourn; Elizabeth se simţea atât de puţin dispusă să se despartă prietenos de dânsul încât, la o întrebare a lui despre felul cum îşi petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni de colonelul Fitzwilliam şi de domnul Darcy, care fuseseră trei săptămâni la Rosings, şi-l întrebă dacă-l cunoştea pe cel dintâi.

Wickham păru surprins, nemulţumit, alarmat; dar, după ce se reculese o clipă, îi înapoie zâmbetul şi-i răspunse că în trecut îl văzuse adesea; apoi menţionă că era un adevărat gentleman şi o întrebă cum i-a plăcut. Răspunsul ei favorabil a fost dat cu multă căldură. Curând după aceasta Wickham adăugă indiferent:

— Cât timp spuneţi că a stat la Rosings?

— Aproape trei săptămâni.

— Şi l-aţi văzut adesea?

— Da, aproape în fiecare zi.

— Felul său de a fi este foarte deosebit de al vărului său.

— Da, foarte deosebit; dar cred că domnul Darcy câştigă atunci când îl cunoşti mai bine.

— Întradevăr! strigă Wickham cu o privire care lui Elizabeth nu-i scăpă. Şi, vă rog, pot întreba… dar, stăpânindu-se, adăugă pe un ton mai vesel: Câştigă oare în ce priveşte manierele? A consimţit să adauge o oarecare politeţe felului său obişnuit de a fi? Căci nu îndrăznesc să sper, continuă el pe un ton mai scăzut şi mai grav, că a câştigat în lucrurile esenţiale.

— Oh! Nu! spuse Elizabeth. În lucrurile esenţiale cred că este întocmai aşa cum a fost întotdeauna.

În timp ce vorbea, Wickham avu aerul că nu prea ştia dacă trebuie să se bucure de cuvintele ei sau să se îndoiască de sensul lor. Era pe chipul Elizabethei ceva care-l făcu să asculte cu o atenţie plină de teamă şi nelinişte în timp ce ea adăuga:

— Când am afirmat că domnul Darcy câştigă atunci când îl cunoşti mai bine, n-am vrut să spun că judecata sau purtarea sa s-au schimbat în bine, ci că atunci când îl cunoşti mai îndeaproape, îi înţelegi mai bine firea.

Pe chipul mai aprins al lui Wiekham şi în privirile lui neliniştite se vedea că era alarmat; rămase câteva minute tăcut, apoi, scuturându-se de jena ce-l cuprinsese, se întoarse iar către ea şi-i spuse pe, tonul cel mai blajin posibil:

— Dumneavoastră, care cunoaşteţi atât de bine sentimentele mele faţă de domnul Darcy, veţi înţelege imediat cât de sincer mă bucur că este destul de înţelept pentru a simula cel puţin aparenţa a ceea ce se cuvine. În acest sens, mândria lui poate fi de folos, dacă nu lui, multor altora, pentru că îl împiedică, desigur, de a avea o purtare odioasă ca aceea de pe urma căreia am avut eu de suferit. Mă tem numai că felul acela de prudenţă la care presupun că aţi făcut aluzie este adoptat numai în timpul vizitelor la mătuşa lui, căci are un neţărmurit respect pentru părerea bună a acesteia despre el. Când eram împreună, teama de ea, ştiu, îşi făcea întotdeauna efectul;şi multe trebuie puse pe seama dorinţei lui de a realiza căsătoria cu domnişoara de Bourgh, căsătorie la care, sunt sigur, ţine mult.

La auzul acestor cuvinte, Elizabeth nu-şi putu stăpâni un surâs, dar îi răspunse numai printr-o uşoară înclinare a capului. Înţelese că el dorea s-o atragă pe panta vechiului subiect al mâhnirilor lui şi nu avea deloc dispoziţie să i-o îngăduie. Restul serii a trecut cu o aparentă voioşie din partea lui, dar fără vreo altă încercare de a se ocupa de Elizabeth; s-au despărţit, la urmă, cu o politeţe reciprocă şi, probabil, cu o dorinţă reciprocă de a nu se mai întâlni vreodată.

Când petrecerea s-a spart, Lydia s-a reîntors împreună cu doamna Forster la Meryton, de unde trebuiau să pornească a doua zi dimineaţă, devreme. Despărţirea ei de familie a fost mai curând zgomotoasă decât înduioşătoare. Numai Kitty vărsă lacrimi; dar ea plânse de supărare şi invidie. Doamna Bennet făcu risipă de urări de fericire pentru fiica sa, impresionând prin îndemnurile pe care i le dădu să nu scape vreun prilej de a se distra cât mai mult posibil, şi existau toate motivele să se creadă că acest sfat va fi urmat; şi, în fericirea zgomotoasă a Lydiei, care-şi lua rămas bun, urările de plecare, făcute pe un ton moderat de către surorile ei, fură rostite fără să fie auzite.