Capitolul XLII.

Elizabeth nu şi-ar fi putut face o părerea prea favorabilă despre fericirea conjugală sau plăcerile casnice, dacă s-ar fi luat numai după cele ce vedea în familia ei. Tatăl său, captivat de tinereţe şi de frumuseţe şi de aerul acela de bună dispoziţie pe care îl au tinereţea şi frumuseţea în general, se căsătorise cu o femeie a cărei minte slabă şi spirit necultivat au pus capăt, foarte curând după căsătorie, oricărei afecţiuni adevărate. Respectul, stima şi încrederea pieriseră pentru totdeauna; şi tot ce crezuse el în privinţa fericirii casnice i-a fost răsturnat. Domnul Bennet însă nu era o fire care să caute mângâieri pentru dezamăgirea provocată de propria lui imprudenţă într-una din plăcerile cu care se consolează atât de des cei nefericiţi din vina neseriozităţii sau a viciului lor. Îl încântau viaţa la ţară şi cărţile; şi din aceste plăceri izvorâseră bucuriile lui cele mai mari. Faţă de soţie, era prea puţin îndatorat, în afară de faptul că ignoranţa şi zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu este genul de fericire pe care un bărbat ar dori, în general, să-l datoreze soţiei sale; dar acolo unde lipsesc alte posibilităţi de distracţie, adevăratul filosof va scoate un profit din ceea ce are la îndemână.

Elizabeth nu fusese totuşi niciodată oarbă faţă de comportamentul nepotrivit al tatălui ei, ca soţ. O duruse întotdeauna acest lucru; din respect însă pentru însuşirile lui şi recunoscătoare pentru modul lui afectuos de a o trata, încerca să uite ceea ce nu-i putea trece cu vederea şi să-şi gonească din minte acea continuă încălcare a îndatoririlor şi bunei-cuviinţe conjugale care, expunându-o pe soţia sa dispreţului propriilor ei copii, era atât de condamnabilă. Dar niciodată nu simţise mai tare decât acum dezavantajele pe care le aveau copiiii rezultaţi dintr-o căsătorie atât de nepotrivită şi nici nu fusese vreodată atât de perfect conştientă de relele ce izvorau dintr-o folosire atât de greşită a unor însuşiri care, bine utilizate, ar fi putut cel puţin asigura fiicelor sale respectabilitatea, chiar dacă nu puteau dezvolta inteligenţa soţiei lui.

Elizabeth se bucură de plecarea lui Wickham, dar mutarea regimentului îi dădu prea puţine motive de satisfacţie.

Petrecerile lor în afară erau mai puţin variate ca înainte; iar acasă avea o mamă şi o soră ale căror necontenite tânguieli pentru plictiseala din jurul lor aşterneau o reală melancolie asupra cercului lor familial; şi deşi cu timpul Kitty ar fi putut să-şi recapete bunul simţ natural, pentru că aceia care-i tulburau mintea plecaseră, era mai mult decât probabil că cealaltă soră, de la care te puteai aştepta la prostii şi mai mari, va exagera cu neseriozitatea şi îndrăznelile, aflându-se într-o situaţie de două ori periculoasă, fiind vorba de o staţiune balneară şi de un cantonament. Când consideră toate acestea, Elizabeth constată – constatare ce mai fusese făcută şi altădată – că un eveniment pe care-l dorea din toată inima nu-i aducea, când se realiza, toată bucuria sperată. Era deci nevoie să fixeze o dată drept început al unei adevărate fericiri; să-şi fixeze un alt obiectiv pentru dorinţele şi speranţele ei şi, bucurându-se din nou cu anticipaţie de fericirea ce-şi promitea, să se consoleze pentru prezent şi să se pregătească pentru o altă dezamăgire. Călătoria la Lacuri forma acum obiectul preocupărilor sale cele mai fericite şi era cea mai bună mângâiere pentru toate orele neplăcute pe care nemulţumirea mamei şi a lui Kitty le făceau de neînlăturat; şi dacă în planul său ar fi putut s-o includă şi pe Jane, totul ar fi fost desăvârşit.

„Dar ce fericire, îşi spunea, că am ce să-mi doresc! Dacă tot aranjamentul ar fi perfect, aş fi sigură că voi avea o dezamăgire. Dar aşa, purtând cu mine un izvor nesfârşit de regrete din cauza absenţei surorii mele, pot spera în mod raţional ca nădejdile mele de bucurie să sa împlinească. Un plan în care fiecare punct promite o încântare nu poate fi niciodată o reuşită; şi o dezamăgire totală poate fi parată numai apărându-te printr-o mică şi neînsemnată mâhnire”.

Înainte de plecare Lydia promisese să scrie mamei şi lui Kitty foarte des şi foarte amănunţit; scrisorile ei însă se lăsau mult aşteptate şi erau totdeauna foarte scurte. Acelea adresate mamei conţineau prea puţin în afară doar de faptul că se întorseseră de la bazar, unde fuseseră însoţite de cutare şi cutare ofiţer şi unde văzuseră podoabe atât de frumoase că era înnebunită; că avea o rochie sau o umbreluţă nouă, pe care ar fi descris-o mai amănunţit, dar trebuia să plece în mare grabă, căci o chema doamna Forster pentru că se duceau la un cantonament; iar din corespondenţa cu sora sa se putea afla şi mai puţin deoarece, deşi scrisorile către Kitty erau ceva mai lungi, erau mult prea pline de cuvinte subliniate pentru a putea fi văzute şi de alţi ochi.

După două sau trei săptămâni de la plecarea Lydiei, sănătatea, buna dispoziţie şi veselia începură iarăşi să-şi facă apariţia la Longbourn. Totul avea o înfăţişare mai fericită. Familiile care plecaseră la oraş pentru iarnă se întorseseră şi apărură toaletele şi distracţiile de vară. Doamna Bennet îşi recăpătă obişnuita sa seninătate certăreaţă; iar pe la mijlocul lui iunie Kitty îşi revenise într-atât, încât era în stare să intre în Meryton fără lacrimi – eveniment promiţător, care o făcu pe Elizabeth să spere că până la Crăciunul viitor, va fi destul de cuminte ca să nu mai pomenească de ofiţeri mai des decât o dată pe zi, afară doar dacă, în urma vreunei dispoziţii crude şi răuvoitoare a ministerului de război, nu s-ar încartirui un regiment la Meryton.

Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se apropia repede; nu mai erau decât două săptămâni, când sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amâna începutul şi îi scurta durata. Domnul Gardiner nu putea pleca, fiind împiedicat de treburi, decât peste două săptămâni, în iulie, şi în mai puţin de-o lună trebuia să fie înapoi la Londra; şi cum aveau la dispoziţie puţin timp ca să ajungă atât de departe şi să vadă atât cât îşi propuseseră, pe îndelete şi comod cum speraseră, erau acum obligaţi să renunţe la Lacuri şi să facă un voiaj mai mic; după ultimele planuri, urmau să meargă către nord, nu mai departe de Derbyshire. În ţinutul acela erau destule de văzut ca să le umple cea mai mare parte din cele trei săptămâni; iar pentru doamna Gardiner, locul prezenta o atracţie deosebit de puternică. Oraşul în care locuise mai demult câţiva ani şi unde urmau să petreacă vreo câteva zile era probabil pentru curiozitatea ei tot atât de atrăgător ca şi faimoasele splendori de la Matlock Chatsworth, Dovedale sau Peak.

Elizabeth era extrem de dezamăgită; visase tot timpul să vadă Lacurile şi încă mai credea că ar fi fost destul timp pentru acest lucru. Era însă de datoria ei să fie mulţumită şi avea o fire optimistă; aşa că totul fu, curând, iarăşi bine.

Multe gânduri se legau de Derbyshire. Îi era imposibil să audă acest, cuvânt fără să se gândească la Pemberley şi la proprietarul acelui loc. „Dar e sigur, îşi spuse, că pot să intru în comitatul în care locuieşte el şi să fur de acolo câteva spaturi fără să mă observe şi fără să fiu pedepsită pentru asta”.

Timpul de aşteptare era acum dublu. Trebuiau să treacă patru săptămâni până la sosirea unchiului şi mătuşii sale. Dar au trecut; şi domnul şi doamna Gardiner, cu cei patru copii ai lor, apărură în cele din urmă la Longbourn. Copiii, două fetiţe de şase şi opt ani şi doi băieţi mai mici, urmau să rămână în grija specială a verişoarei lor Jane, favorita tuturor, care cu un bun-simţ nedezminţit şi cu blândeţea firii sale era perfect indicată să se ocupe de ei în tot felul – învăţându-i, jucându-se cu ei şi iubindu-i.

Domnul şi doamna Gadiner rămaseră la Longbourn numai o noapte şi a doua zi de dimineaţă porniră împreună cu Elizabeth în căutare de noutăţi şi de amuzament. O bucurie era sigură, aceea că tovarăşii de drum se potriveau; erau dotaţi cu sănătate şi calm pentru a face faţă inconvenientelor, cu veselie pentru a le spori orice placere şi cu dragoste şi inteligenţă care puteau să o înlocuiască, dacă din afară s-ar; fi ivit dezamăgiri.

Tema acestei lucrări nu este descrierea ţinutului Derbyshire şi nici a altuia din locurile remarcabile prin care trecea drumul lor; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth, Birmingham etc, sunt de ajuns de cunoscute. Tot ce ne preocupă în prezent este o mică porţiune din Derbyshire. După ce vizitară locurile cele mai frumoase ale ţinutului, îşi îndreptară paşii către orăşelul Lambton, unde locuise odinioară doamna Gardiner şi unde, auzise de mult, se mai, aflau încă nişte cunoştinţe de-ale ei; şi Elizabeth înţelese de la mătuşa sa că Pemberley era situat la mai puţin de cinci mile de Lambton. Nu se afla chiar în drumul lor, dar nici la o distanţă mai mare de o milă, două. Cu o seară înainte, pe când discutau ruta, doamna Gardiner îşi exprimase dorinţa de a revedea acel loc. Domnul Gardiner se declarase de acord şi s-au adresat Elizabeth-ei pentru a-i cere şi ei consimţămâtul.

— Iubita mea, nu ţi-ar plăcea să vezi un loc despre care ai auzit atâta? o întrebă mătuşa, un loc care, în plus, îţi va aminti de atâţia dintre cunoscuţii dumitale. Ştii că Wickham şi-a petrecut acolo toată tinereţea.

Elizabeth era disperată. Simţea că nu avea ce căuta la Pemberley şi se văzu silită să pretindă că nu ţinea să-l vadă. Trebuia să le spună că era sătulă de locuinţe arătoase: după ce trecuse prin atâtea nu mai găsea nici o plăcere în covoare fine şi draperii de satin.

Doamna Gardiner îi spuse că era o prostuţă.

— Daca ar fi vorba numai de o casă bogat mobilată, spuse ea, nu m-ar interesa nici pe mine; dar parcul e încântător. Şi au acolo păduri dintre cele mai frumoase din ţinut.

Elizabeth nu mai spuse nimic; dar nu putea fi de acord, îi trecu prin minte posibilitatea de a-l întâlni pe domnul Darcy în timpul vizitei lor. Ar fi îngrozitor! Numai acest gând o făcu să roşească; şi-şi spuse că era mai bine să-i vorbească deschis mătuşii sale decât să-şi ia un asemenea risc. Erau însă obiecţii serioase împotriva acestui lucru; şi în cele din urmă hotărî ca aceasta să fie ultima soluţie la care să recurgă, în caz că investigaţiile sale cu privire la absenţa familiei de la Pemberley vor căpăta un răspuns nefavorabil.

Prin urmare, când se retrase pentru noapte, întrebă camerista dacă Pemberley era un loc încântător, care era numele proprietarului şi, cu destulă îngrijorare, dacă familia se afla acolo pentru vară. La ultima întrebare primi un răspuns negativ, cât se poate de binevenit; panica fiind astfel înlăturată, se lăsă în voia marii curiozităţi de a vedea şi ea casa; iar în dimineaţa următoare, când se discută din nou acest subiect şi i se ceru din nou părerea, putu răspunde prompt şi cu un potrivit aer de indiferenţă că nu avea întradevăr nimic împotriva acestui plan.

Urmau deci să plece la Pemberley.