Capitolul XLIII.

În timp ce înaintau pe şosea, Elizabeth, oarecum tulburată, căuta să zărească apărând pădurea de la Pemberley; şi când, în sfârşit, intrară pe lângă casa portarului se simţi extrem de agitată.

Parcul era foarte mare şi se întindea pe un teren extrem de variat. Intrară printr-unul dintre locurile cele mai joase şi mânară un timp printr-o frumoasă pădure ce se întindea pe o mare suprafaţă.

Mintea Elizabethei era prea preocupată pentru a face conversaţie, dar văzu şi admiră fiecare locşor şi fiecare privelişte mai deosebită. Urcară treptat o jumătate de milă şi se aflară în vârful unei coline unde pădurea înceta şi ochiul era prins imediat de Pemberley House, aşezată da cealaltă parte a unei văi, pe unde şerpuia un drum oarecum abrupt. Era o clădire de piatră mare şi frumoasă, bine aşezată pe o ridicătură a terenului, proiectându-se pe crestele unor dealuri împădurite; iar în faţă, o apă curgătoare destul de mare se umfla, devenind şi mai abundentă, dar fără nimic artificial în aspectul ei. Malurile nu erau nici îndreptate, nici ornamentate. Elizabeth rămase încântată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care natura să fi făcut mai mult, sau unde frumuseţea naturii să fi fost atât de puţin modificată de gustul nepriceput al cuiva. Erau toţi plini de admiraţie; şi în clipa aceea Elizabeth simţi că a fi stăpână la Pemberley însemna ceva.

Coborâră dealul, traversară podul şi traseră la scară; şi pe când cerceta mai de aproape casa, îi reveniră toate temerile ca nu cumva să-l întâlnească pe proprietar. Îi era groază să nu se fi înşelat camerista. La cererea lor de a vizita locuinţa, au fost conduşi în hol; iar Elizabeth avu răgaz, în timp ce o aşteptau pe menajera casei, să se minuneze că se afla acolo unde se afla.

Menajera apăru – o femeie în vârstă, respectabilă, mult mai puţin arătoasă, dar mult mai amabilă decât îşi închipuise că va fi. O urmară în sala de mese. Era o încăpere mare, proporţionată ca dimensiuni şi frumos mobilată. După ce Elizabeth se uită puţin în jur, se duse la o fereastră, ca să se bucure de privelişte. Dealul, încununat de pădurea pe unde coborâseră, părând de la distanţă mai abrupt, era splendid. Fiecare bucăţică de teren era armonioasă; privi cu încântare întreaga panoramă – râul, copacii împrăştiaţi pe maluri şi, cât putea cuprinde cu ochii, şerpuitul văii. În timp ce străbăteau celelalte încăperi, toate acestea apăreau din unghiuri diferite; dar de la fiecare fereastră se puteau vedea adevărate minuni. Camerele erau înalte şi frumoase, cu mobile pe măsura averii stăpânului; şi Elizabeth remarcă, plină de admiraţie pentru gustul lui, că nu erau nici bătătoare la ochi,nici inutil de preţioase; mai puţin impresionante şi mai autentic elegante decât cele de la Rosings.

„ Şi aş fi putut fi stăpâna acestui loc, se gândi. Aş fi putut fi acum familiarizată cu aceste încăperi. În loc să le privesc ca o străină, m-aş fi putut bucura de ele ca de bunul meu şi aş fi putut primi aici, ca oaspeţi, pe unchiul şi pe mătuşa mea. Dar nu, se reculese ea repede, asta nu s-ar fi putut întâmpla; unchiul şi mătuşa n-ar mai fi existat pentru mine; nu mi s-ar fi îngăduit să-i invit”.

Acesta a fost un gând binevenit; a salvat-o de ceva ce semăna a regret.

Dorea s-o întrebe pe menajeră dacă stăpânul era cu-adevărat absent, dar nu avu curajul. În cele din urmă, întrebarea o puse unchiul ei, iar ea se îndepărtă speriată, în timp ce doamna Reynolds răspundea că aşa era, adăugând: „Dar îl aşteptăm să vină mâine, cu un grup mare de prieteni”. Ce bucuroasă era Elizabeth că vizita lor nu fusese amânată cu o zi!

Mătuşa ei o chemă pentru a-i arăta un tablou. Se apropie şi văzu portretul domnului Wickham, atârnat deasupra căminului, printre alte câteva miniaturi. Mătuşa o întrebă zâmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie şi le spuse că era portretul unui tânăr domn, fiul intendentului defunctului ei stăpân, care-l crescuse pe propria lui cheltuială. „A intrat acum în armată, adăugă menajera, dar mă tem că a luat apucături rele”.

Doamna Gardiner îşi privi nepoata cu un surâs pe care Elizabeth nu i-l putu înapoia.

— Şi acesta, spuse doamna Reynolds, arătând spre o altă miniatură, este stăpânul meu; şi seamănă foarte bine. A fost pictat în acelaşi timp cu celălalt – acum aproape opt ani.

— Am auzit multe despre înfăţişarea distinsă a stăpânului dumitale, spuse doamna Gardiner, privind portretul; are un chip frumos. Dar, Lizzy, dumneata ne poţi spune dacă seamănă sau nu.

Respectul doamnei Reynolds faţă de Elizabeth păru să crească aflând că-l cunoştea pe stăpânul ei.

— Tânăra domnişoară îl cunoaşte pe domnul Darcy?

Elizabeth se îmbujoră şi răspunse:

— Puţin.

— Şi nu credeţi, ma'am, că este un gentilom foarte chipeş?

— Da, foarte chipeş.

— Eu, una, sunt sigură că nu cunosc un altul aşa de chipeş; dar în galeria de sus o să vedeţi un alt portret al lui, mai mare şi mai bun decât acesta. Camera asta era camera preferată a defunctului meu stăpân şi miniaturile au rămas chiar în locul unde se aflau şi atunci. Ţinea mult la ele.

Elizabeth înţelese acum de ce printre ele era şi portretul domnului Wickham.

Doamna Reynolds le atrase apoi atenţia asupra unui portret al domnişoarei Darcy, desenat pe când avea numai opt ani.

— Şi domnişoara Darcy este tot atât de frumoasă ca şi fratele ei?! întrebă domnul Gardiner.

— Oh! Da! Cea mai frumoasă tânără domnişoară ce s-a văzut vreodată; şi atât de desăvârşită! Cântă la pian şi din gură, cât e ziua de lungă. În camera de alături este un pian nou care de abia a fost adus pentru dânsa – un dar din partea stăpânului meu; va veni şi dânsa mâine, aici.

Domnul Gardiner, care avea un fel de a fi degajat şi plăcut, îi încuraja comunicativitatea, punându-i întrebări şi făcând tot felul de remarci. Doamnei Reynolds, fie din mândrie, fie din dragoste, îi făcea mare plăcere să vorbească despre stăpânul ei şi despre sora acestuia.

— Stăpânul dumitale stă mult la Pemberley în timpul anului?

— Nu atât cât aş dori eu, domnule; dar cred că pot să vă spun că petrece aici jumătate din timpul său, iar domnişoara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară.

„În afară de cazul că se duce la Ramsgate”, îşi spuse Elizabeth.

— Dacă stăpânul dumitale s-ar căsători l-aţi avea mai multă vreme aici.

— Da, domnule, dar nu ştiu când se va întâmpla asta. Nu ştiu cine ar fi destul de bună pentru dânsul.

Domnul şi doamna Gardiner zâmbiră. Elizabeth nu se putu stăpâni să nu spună:

— Faptul că dumneata gândeşti astfel este spre cinstea lui, sunt sigură.

— Nu spun decât adevărul adevărat, şi acelaşi lucru l-ar spune oricine îl cunoaşte, replică cealaltă. Elizabeth se gândi că asta însemna mult; şi o ascultă cu o uimire crescândă, în timp ce adăuga: în toată viaţa mea nu am auzit de la dânsul un singur cuvânt rău, şi-l ştiu de când era de patru ani.

Lauda aceasta i se păru a fi cea mai extraordinară dintre toate şi cea mai contrară părerilor ei.

Fusese ferm încredinţată că domnul Darcy nu era blând din fire. Asculta cu cea mai mare atenţie; tânjea să afle şi mai multe şi fu recunoscătoare unchiului care spuse:

— Există foarte puţini oameni despre care se poate spune atât de mult. Aveţi noroc cu un astfel de stăpân.

— Da, domnule, ştiu că am. Dacă ar fi să străbat lumea în lung şi-n lat, n-aş putea da de un altul mai bun. Am băgat mereu de seamă că aceia care au o fire bună de mici o au şi când se fac mari; şi dânsul a fost întotdeauna copilul cel mai blând şi cel mai generos din lume.

Elizabeth o privi uluită. „E cu putinţă să fie vorba de domnul Darcy?” se întrebă ea.

— Tatăl său era un om admirabil, spuse doamna Gardiner.

— Da, ma'am, aşa era cu adevărat; dar fiul îi seamănă în totul – e tot atât de bun cu cei săraci!

Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia şi dorea cu nerăbdare să afle cât mai multe. Pentru ea, doamna Reynolds nu prezenta nici un alt interes. În zadar vorbea despre conţinutul tablourilor, despre dimensiunile camerelor şi despre preţul mobilelor. Domnul Gardiner, extrem de amuzat de acest gen de prejudecăţi familiale, pe seama cărora punea el laudele exagerate aduse stăpânului ei, deschise din nou acelaşi subiect; şi ea stărui cu energie asupra numeroaselor lui merite, în timp ce urcau împreună scara impunătoare.

— Este cel mai perfect moşier şi cel mai perfect stăpân care a existat vreodată; nu ca tinerii sălbatici din zilele noastre, care nu se gândesc la nimic decât la ei. Nu e unul din arendaşii sau servitorii săi care să nu-l vorbească de bine. Unele persoane zic că e mândru; dar e sigur că eu n-am văzut niciodată aşa ceva la dânsul. Îmi închipui că se spune aşa din cauză că lui nu-i turuie gura într-una, ca altor tineri.

„În ce lumină favorabilă îl arată tot ce spune ea”, gândi Elizabeth.

— Această splendidă dare de seamă asupra lui, şopti mătuşa în timp ce mergeau mai departe, nu se prea potriveşte cu purtarea faţă de bietul nostru prieten.

— Poate că ne-am înşelat.

— Nu prea pare probabil; sursa noastră de informaţii era prea bună.

Când au ajuns sus, în spaţiosul vestibul, au fost conduşi într-un agreabil salonaş, mobilat de curând, mai elegant şi mai vesel decât cele de jos, şi-au fost informaţi că fusese tocmai aranjat pentru a-i face plăcere domnişoarei Darcy, care îndrăgise această încăpere când venise ultima oară la Pemberley.

— E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptându-se către una dintre ferestre.

Doamna Reynold se gândea cu plăcere la încântarea domnişoarei Darcy când va intra în camera aceea.

— Şi aşa este dânsul totdeauna, adăugă ea. Orice îi poate face plăcere surorii sale, e sigur că va fi îndeplinit, cât ai bate din palme. Nu există ceva să nu facă pentru ea.

Nu mai rămăsese de vizitat decât galeria de tablouri şi două sau trei dormitoare principale. În cea dintâi se aflau multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la pictură: în schimb s-ar fi întors bucuroasă să revadă câteva desene în creion ale domnişoarei Darcy, expuse jos, mai interesante în general şi de asemenea mai uşor de înţeles.

În galerie se aflau multe portrete de familie, dar nu prezentau atâta interes, încât să capteze atenţia unui străin.

Elizabeth trecu mai departe în căutarea singurului chip ale cărui trăsături îi erau cunoscute. În cele din urmă se opri în faţa lui; şi constată izbitoarea asemănare a portretului cu domnul Darcy, având chipul luminat de un anumit zâmbet care îi amintea de zâmbetul cu care o privea pe ea, câteodată. Rămase câteva minute în faţa portretului, în gravă contemplare, şi tot la el se mai întoarse o dată, înainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds îi informă că tabloul fusese pictat pe când tatăl domnului Darcy era încă în viaţă.

În clipa aceea în inima Elizabethei îşi făcu desigur loc un sentiment mult mai cald pentru originalul portretului decât simţise ea vreodată, chiar în cele mai bune momente ale cunoştinţei lor. Laudele cu care-l copleşise doamna Reynolds nu erau o bagatelă. Ce preţuire este mai valoroasă decât cea a unui servitor inteligent? Se gândi la fericirea atâtor oameni care se aflau în grija lui, ca frate, moşier, stăpân; câtă bucurie şi câtă durere îi stătea în puteri să împartă; cât bine sau cât rău putea face el! Fiecare gând pe care-l exprimase menajera fusese o preţuire a caracterului său; şi cum stătea acum în faţa pânzei care-l reprezenta cu ochii asupra ei, privind-o parcă, se gândi la afecţiunea ce i-o purta, cu un sentiment de recunoştinţă mai adânc decât stârnise aceasta vreodată în trecut – îşi aminti de căldura iubirii lui şi avu îngăduinţă pentru modul în care fusese exprimată.

După ce au văzut tot ce era deschis pentru vizitatori, au coborât, şi-au luat rămas bun de la menajeră şi au fost lăsaţi în grija grădinarului care-i aştepta la uşa de la intrare.

Pe când străbăteau pajiştea, în drum spre râu, Elizabeth se întoarse să mai vadă casa încă o dată; unchiul şi mătuşa se opriră de asemeni şi, în timp ce primul făcea presupuneri asupra datei când fusese construită, proprietarul însuşi se ivi deodată pe drumul care ducea în spatele casei, înspre grajduri.

Se aflau la douăzeci de iarzi unul de altul şi apariţia lui fusese atât de bruscă, încât era imposibil să-l evite. Ochii lor se întâlniră imediat şi obrajii amândurora se îmbujorară.

Darcy rămase cu ochii aţintiţi asupra ei şi timp de o clipă păru împietrit de uimire, dar, revenindu-şi repede, înaintă înspre grupul lor şi se adresă Elizabethei, dacă nu foarte calm, cel puţin foarte politicos.

Ea se întoarse instinctiv pentru a pleca; dar la apropierea lui se opri şi îi primi salutul cu o stânjeneală imposibil de învins. Dacă pentru ceilalţi doi apariţia lui sau asemănarea cu tabloul pe care tocmai îl văzuseră n-ar fi fost de ajuns pentru a-i convinge că se aflau în faţa domnului Darcy, ar fi putut-o înţelege imediat, după expresie de surpriză a grădinarului, la vederea stăpânului său. Se ţinură niţel deoparte în timp ce dânsul vorbea cu nepoata lor care, uimită şi încurcată, aproape că nu îndrăznea să-şi ridice privirile spre chipul lui şi nu ştia nici ce să răspundă amabilelor întrebări despre sănătatea familiei ei. Uluită de schimbarea intervenită în comportarea lui, de când se despărţiseră, fiecare frază pe care o rostea îi mărea şi mai mult stânjeneala; şi fiecare gând ce-i trecea prin minte în legătură cu faptul nepotrivit de a fi fost găsită acolo, făcu ca cele câteva minute în care rămaseră împreună să fie cele mai neplăcute din viaţa ei. Nici el nu părea să se simtă mai bine; când vorbea, glasul nu avea nimic din calmul lui obşnuit şi a întrebat-o atât de des şi pe un ton atât de grăbit de când se afla în Derbyshire şi de când plecase de la Longbourn, încât era evident că mintea lui era într-altă parte.

În cele din urmă, păru că nu-i mai vine nici o idee; şi, după ce stătu câteva minute fără să scoată un cuvânt, se adună deodată şi-şi luă bun rămas.

Domnul şi doamna Gardiner se apropiară atunci de Elizabeth şi îşi exprimară admiraţia pentru înfăţişarea lui; dar ea nu auzi nici un singur cuvânt şi, absorbită de propriile ei simţăminte, îi urmă tăcută. Era copleşită de ruşine şi mâhnire. Venirea ei acolo era lucrul cel mai nefericit, cel mai necugetat din lume. Ce ciudat trebuie să-i fi părut lui! Şi ce urât ar putea interpreta totul unora atât de înfumurat! Ar putea să aibă impresia că ea îi ieşise din nou, intenţionat, în cale. Oh! De ce venise? Sau de ce a venit el cu o zi mai devreme decât era aşteptat? Dacă ei s-ar fi grăbit numai cu zece minute, nu s-ar fi întâlnit; pentru că el sosise în clipa aceea, că-n clipa aceea coborâse de pe cal sau din trăsură. Ea continuă să roşească din cauza acestei nefericite întâlniri. Şi purtarea lui atât de izbitor schimbată – ce putea să însemne? Era uimitor chiar şi faptul că îi vorbise; dar să vorbească atât de amabil, să întrebe de familia ei? Nu-l văzuse niciodată purtându-se atât de puţin distant, niciodată nu vorbise cu gentileţea pe care o avusese cu prilejul acestei neaşteptate întâlniri. Ce contrast faţă de ultima lor întrevedere, la Rosings Park, când îi înmânase scrisoarea! Nu ştia ce să mai creadă, sau cum să-şi explice totul.

Mergeau acum pe o frumoasă cărare de-a lungul apei; fiecare pas le scotea înainte o şi mai impozantă înclinare a terenului, o şi mai frumoasă privelişte a pădurii de care se apropiau, dar trecu un timp până ce Elizabeth fu în stare să-şi dea seama de toate acestea şi, deşi răspundea mecanic chemărilor repetate ale unchiului şi mătuşii sale şi părea că-şi îndreaptă ochii către lucrurile pe care ei i le arătau, nu văzu nimic din peisaj. Toate gândurile i se concentrau pe locşorul acela din Pemberley House, oricare ar fi fost el, unde se afla în clipa aceea domnul Darcy. Tânjea să ştie ce se petrecea, în momentul acela, în mintea lui; ce credea despre dânsa; şi dacă, în pofida a tot ce se întâmplase, îi mai era încă dragă. Poate că fusese amabil numai pentru că se simţea liniştit; totuşi, în glasul lui sunase ceva ce nu semăna a linişte. N-ar fi putut spune dacă dânsul se bucurase sau se întristase văzând-o; dar e sigur că nu o văzuse fără oarecare emoţie.

Până la urmă remarcile tovarăşilor de drum, în legătură cu lipsa ei de atenţie, o treziră făcând-o să înţeleagă trebuie să se comporte firesc.

Intrară în pădure şi, luându-şi pentru un timp rămas bun de la râu, urcară nişte coline mai înalte, pe unde, în punctele în care deschiderile dintre copaci lăsau ochiul să pribegească, apăreau încântătoare vederi asupra văii şi dealurilor din faţă, cu lungul şir de păduri răspândite pe multe dintre ele şi, din când în când, porţiuni din râu. Domnul Gardiner îşi exprimă dorinţa de-a face înconjurul întregului parc, dar în acelaşi timp se temea că lucrul acesta ar putea să depăşească o plimbare obişnuită. Li se spuse, cu un surâs triumfător, că înconjurul parcului reprezenta zece mile. Răspunsul acesta a fost hotă-râtor şi urmară circuitul obişnuit care-i aduse din nou, după un timp, pe o pantă, printre copaci pletoşi, lângă marginea apei, la unul dintre punctele ei cele mai înguste. Trecură de partea cealaltă pe un podeţ care se potrivea cu întregul peisaj. Era locşorul cel mai puţin împodobit dintre toate cele pe care le vizitaseră; şi valea, strângându-se într-o vâlcea, lăsa loc numai pentru râu şi pentru o cărare îngustă, printre copacii sălbatici din păduricea care mărginea apa. Elizabeth ar fi dorit să-i exploreze cotiturile; dar după ce trecură puntea şi văzură la ce distanţă se aflau de casă, doamna Gardiner, care nu mergea uşor pe jos, n-a mai putut continua plimbarea şi vru să ajungă la trăsură, cât mai repede cu putinţă. Nepoata ei, prin urmare, a fost obligată să se supună şi se îndreptară pe drumul cel mai scurt către casă de partea cealaltă a râului; înaintau însă încet căci domnul Gardiner, care adora pescuitul, deşi îşi putea permite rareori această bucurie, era atât de atent să vadă vreun păstrăv ivindu-se în apă şi atât de prins de discuţia despre lucruri de acest fel cu însoţitorul lor, încât înainta foarte încet. În timp ce mergeau astfel, fără grabă, au fost din nou surprinşi – şi mirarea Elizabethei a fost aproape tot atât de mare ca întâia dată – văzându-l, nu prea departe, pe domnul Darcy care se apropia de ei. Cărarea fiind aici mai descoperită decât de partea cealaltă, putură să-l zărească înainte de a se întâlni. Elizabeth, deşi uimită, era cel puţin mai pregătită decât înainte să stea de vorbă, şi se hotărî să vorbească şi să pară liniştită, dacă el avea cu adevărat de gând să-i în-tâlnească. Timp de câteva minute a fost totuşi sigură că el va apuca pe vreo altă cărare. Această impresie dură atâa timp cât o cotitură a potecii îl ascunse privirii lor. Când depăşiră curba, Darcy se afla în faţa lor. Dintr-o privire, Elizabeth observă că nu pierduse nimic din noua lui politeţe; şi pentru a-i răspunde cu aceeaşi politeţe începu imediat să admire frumuseţea locului; dar nici nu spusese bine cuvintele „încântător” şi „fermecător” că îi trecură prin minte unele amintiri nefericite şi îşi spuse că laudele aduse domeniului Pemberley puteau fi greşit interpretate. Se schimbă la faţă şi nu mai zise nimic.

Doamna Gardiner rămăsese puţin în urmă; când Elizabeth tăcu, el o întrebă dacă-i va face cinstea de a-l prezenta prietenilor săi. Aceasta era o dovadă de politeţe pentru care ea nu era deloc pregătită; şi cu greu îşi putu opri un surâs la gândul că dânsul dorea să facă cunoştinţă chiar cu unii dintre aceia împotriva cărora mândria lui se revoltase atât, atunci când o ceruse în căsătorie. „Ce uimit va fi, gândi Elizabeth, când va afla cine sunt! Îi ia drept persoane din lumea bună”.

Prezentarea a fost totuşi făcută imediat; şi în timp ce-i spunea cum se înrudeau, ea îi aruncă o privire furişă pentru a vedea cum va primi acest lucru, aşteptându-se s-o ia la goană cât va putea mai repede din faţa unor cunoştinţe atât de dezonorante. A fost, neîndoielnic, surprins. Dar a suportat totul cu fermitate; şi, departe de a pleca, se întoarse împreună cu ei şi începu o conversaţie cu domnu1 Gardiner. Elizabeth nu putea fi decât încântată; nu putea fi decât triumfătoare. Gândul că Darcy constata acum că ea avea şi unele rude pentru care nu trebuia să roşească era consolator. Ascultă atentă ce vorbeau şi se simţi mândră de fiecare cuvânt, fiecare propoziţiune a unchiului ei, care scoteau în evidenţă inteligenţa, gustul sau buna lui creştere.

Conversaţia se fixă în curând asupra pescuitului şi Elizabeth îl auzi pe domnul Darcy invitându-l cu cea mai mare amabilitate să vină acolo la pescuit ori de câte ori îi va face plăcere, cât timp se va afla în împrejurimi, oferindu-se în acelaşi timp să-i pună la dispoziţie uneltele necesare şi să-i arate locurile din râu unde erau, de obicei, cele mai mari şanse. Doamna Gardiner, care mergea braţ la braţ cu Elizabeth, îi aruncă o privire plină de mirare. Elizabeth nu spuse nimic, dar era fericită; omagiul îi era adresat în totul. Mirarea ei totuşi era imensă şi-şi repeta mereu: „De ce este atât de schimbat? De unde poate proveni schimbarea? Nu se poate să fie din cauza mea; nu se poate ca purtarea lui să fi devenit atât de amabilă de dragul meu. Nu se poate ca mustrările mele de la Hunsford să fi adus o asemenea schimbare. Este cu neputinţă să mă mai iubească”.

Merseră un timp astfel, cele două doamne înainte, cei doi domni în urmă, apoi coborâră malul râului pentru a vedea mai bine o plantă de apă mai neobişnuită; iar când să-şi reia locurile, se făcu o mică schimbare, din cauza doamnei Gardiner care, obosită de efortul de dimineaţa aceea, găsea braţul Elizabethei prea slab pentru a o susţine şi-l preferă, în consecinţă, pe al soţului său.

Domnul Darcy îi luă locul lângă nepoata ei şi merseră mai departe împreună. După o mică tăcere, tânăra fată a fost prima care a vorbit. Dorea ca dânsul să ştie că înainte de a veni acolo primiseră asigurarea că era absent şi, prin urmare, începu prin a spune că sosirea lui fusese foarte neaşteptată, „căci menajera dumneavoastră, adăugă ea, ne-a informat că în mod cert nu veţi fi aici decât mâine; şi am înţeles întradevăr, înainte de a pleca din Bakewell, că nu eraţi aşteptat chiar atât de curând”. Darcy recunoscu că aşa era şi-i mai spuse că venise cu câteva ore nai înainte decât grupul cu care călătorea, pentru că avea treburi cu logofătul lui.

— Ceilalţi vor sosi mâine, devreme, continuă el, şi printre dânşii sunt câteva persoane care au privilegiul să vă cunoască: domnul Bingley şi surorile sale.

Elizabeth răspunse numai cu o uşoară înclinare. Gândurile îi fugiră înapoi la clipa când numele acestuia fusese rostit pentru ultima oară între ei; şi, judecând după cum îi arăta chipul, nici gândul lui nu era într-altă parte.

— Mai este printre dânşii o altă persoană, continuă Darcy după o pauză, care doreşte, în mod special, să vă cunoască. Îmi veţi permite – sau vă cer prea mult – să vă prezint pe sora mea, în timpul şederii dumneavoastră la Lambton?

Surpriza unei astfel de cereri era întradevăr mare; prea mare ca să-şi poată da seama cum ajunsese ea la această favoare, îşi dădu imediat seama că dorinţa, mai mare sau mai mică, pe care o avea domnişoara Darcy de a o cunoaşte era desigur opera fratelui ei şi – fără altă cercetare – era un lucru îmbucurător. Îi făcu plăcere să constate că resentimentele nu-l făcuseră să gândească cu adevărat rău despre ea.

Merseră mai departe tăcuţi, ambii adâncaţi în gânduri. Elizabeth nu se simţea în largul ei – acest lucru i-ar fi fost imposibil; era însă măgulită şi mulţumită. Dorinţa lui de a-i prezenta sora era un omagiu cu totul neaşteptat. Curând îi depăşiră pe ceilalţi; şi când ajunseră la trăsură, domnul şi doamna Gardiner rămăseseră aproape cu un sfert de milă înapoi.

Darcy o invită atunci să poftească în casă; dar ea îi răspunse că nu era obosită şi au rămas unul lângă altul pe peluză. În astfel de clipe, s-ar fi putut spune multe şi tăcerea lor era stânjenitoare. Eiizabeth ar fi voit să spună ceva, dar fiece subiect părea a fi sub un embargo. În cele din urmă, ea îşi aminti de călătoria făcută şi vorbiră stăruitor despre Matlock şi Dovedale. Totuşi timpul şi mătuşa înaintau încet, iar răbdarea şi ideile ei aproape că se epuizaseră, înainte ca tete-à-tete-ul lor să fi luat sfârşit.

Când domnul şi doamna Gardiner i-au ajuns, fură poftiţi cu toţii în casă pentru a lua ceva răcoritor, dar invitaţia a fost refuzată şi s-au despărţit cu cea mai desăvârşită politeţe de ambele părţi. Domnul Darcy ajută doamnelor să se urce în trăsură şi când porniră Elizabeth îl văzu păşind încet spre casă.

Atunci începură să curgă remarcile unchiului şi mătuşii sale; fiecare dintre ei declara că-l găsise mai presus de toate aşteptările.

— Este perfect de binecrescut, politicos şi lipsit de pretenţii, spuse unchiul.

— Este ceva în el puţin cam ceremonios, desigur, răspunse mătuşa, dar se limitează doar la aerul lui şi nu-i stă rău. Spun acum ca menajera lui că, deşi oamenii îl pot crede mândru, eu nu am observat să fie aşa.

— Niciodată n-am fost mai surprinsă decât acum văzând cum s-a purtat cu noi. A fost mai mult decât politicos, a fost de-a dreptul plin de atenţii; şi n-avea nici o nevoie să dea dovadă de asemenea atenţii. Cunoştinţa lui cu Elizabeth era foarte superficială.

— Desigur, Lizzy, interveni mătuşa, nu e tot atât de frumos ca Wickham, sau mai curând nu are ţinuta lui Wickham, căci trăsăturile lui sunt foarte armonioase. Dar cum de-ai ajuns să ne spui că este atât de dezagreabil?

Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci când se întâlniseră în Kent îi plăcuse şi ei mai mult decât prima dată şi că nu-l văzuse niciodată atât de drăguţ ca în dimineaţa aceea.

— S-ar putea să fie capricios cu amabilităţile, replică unchiul; oamenii importanţi sunt adesea astfel; nu consider deci sigură invitaţia la pescuit, căci mâine s-ar putea să-şi schimbe gândurile şi să-mi ceară să ies din parcul lui.

Elizabeth simţea că dânsul se înşela total asupra caracterului domnului Darcy, dar nu zise nimic.

— Văzându-l, continuă doamna Gardiner, n-ai crede în ruptul capului că s-ar putea purta cu cineva atât de crud cum s-a purtat cu bietul Wickham. Nu are o înfăţişare de om rău. Din contră, când vorbeşte, este ceva ce-ţi place la el, o expresie frumoasă a gurii. Şi are o demnitate care te face să nu te îndoieşti nici un moment că are o inimă bună. Dar, întradevăr, femeia aceea cumsecade care ne-a arătat casa a vorbit cu înflăcărare despre el! Abia de-mi puteam ţine râsul uneori. Presupun însă că este un stăpân generos şi acest lucru, în ochii unui servitor, cuprinde toate virtuţile.

Elizabeth se simţi obligată să spună ceva pentru a-i justifica purtarea faţă de Wickham şi de aceea le dădu să înţeleagă, cât de discret putu, că, după cele ce aflase de la rudele sale din Kent, faptele sale puteau fi interpretate foarte diferit; şi că nu era deloc atât de vinovat şi nici Wickham atât de nevinovat cum se credea în Hertfordshire. Pentru a-şi întări spusele, le povesti detaliile tranzacţiilor pecuniare ce avuseseră loc între dânşii, fără însă a indica precis care era sursa informaţiilor, afirmând doar că era cât se poate de serioasă.

Doamna Gardiner fu surprinsă şi ar fi dorit să afâe mai mult; dar, cum se apropiau de locurile unor întâmplări plăcute din trecutul ei, toate celelalte gânduri ale sale fură alungate de farmecul amintirilor; era prea preocupată să-i arate soţului său toate colţurile interesante din împrejurimi, pentru a se mai gândi la altceva. Deşi plimbarea din cursul dimineţii o obosise, nici nu prânziră bine că o şi porniră iar la drum în căutarea vechilor cunoştinţe şi îşi petrecură seara bucuroşi de a-şi fi reluat nişte relaţii de atâţia ani întrerupte.

Întâmplările din ziua aceea fuseseră mult prea interesante pentru ca Elizabeth să mai poată da atenţie acestor prieteni noi, şi nu putu face altceva decât să se gândească şi iar să se gândească plină de uimire la amabilitatea domnului Darcy şi, mai presus de toate, la dorinţa lui de a i-o prezenta pe sora sa.