Capitolul XLIV.

Elizabeth se aşteptase ca domnul Darcy să vină cu sora lui să-i facă o vizită a doua zi după sosirea domnişoarei Darcy la Pemberley şi, în consecinţă, se hotărâse să nu se îndepărteze de han, în tot cursul acelei dimineţi. Concluzia ei se dovedise însă greşită, căci musafirii se prezentară chiar în dimineaţa următoare sosirii lor în Lambton. Făcuseră o plimbare prin localitate împreună cu unii dintre noii lor prieteni şi tocmai se reîntorseseră la han pentru a se schimba ca să ia prânzul cu familia aceea, când fură atraşi la ferestre de zgomotul unei trăsuri şi văzură un domn şi o doamnă într-un docar venind în susul străzii. Elizabeth, recunoscând îndată livreaua, înţelese despre ce era vorba şi nu mică fu mirarea rudelor sale când le aduse la cunoştinţă onoarea care o aştepta. Unchiul şi mătuşa fură complet uluiţi; iar stânjeneala, comportarea ei, în timp ce le spunea aceasta, pusă alături de faptul în sine şi de multe altele din ziua precedentă, le deschise ochii. Nu băgaseră nimic de seamă mai înainte, dar acum înţeleseră că nu exista altă explicaţie pentru asemenea atenţii, venind de la un astfel de om, decât presupunerea că nutrea un sentiment pentru nepoata lor. În timp ce erau preocupaţi de aceste gânduri noi, tulburarea Elizabeth-ei creştea cu fiece clipă. Era foarte uimită de propria-i nelinişte; printre alte motive de îngrijorare îi mai era şi teamă că, din cauza înclinaţiei ce-o avea pentru ea, fratele să n-o fi prezentat prea favorabil; şi dorind mai mult decât oricând să placă, îi era fireşte frică să nu fi pierdut capacitatea de a plăcea.

Se retrase de la fereastră, îngrijorată să nu fie văzută, şi, în timp ce umbla de colo până colo prin cameră, încercând să se calmeze, remarcă pe chipurile unchiului şi mătuşii atâta uimire încât se tulbură şi mai mult.

Domnişoara Darcy şi fratele său îşi făcură apariţia şi formidabila prezentare avu loc. Elizabeth văzu cu uimire că noua sa cunoştinţă era cel puţin tot atât de stingherită cât şi ea. De când sosise în Lambton auzise că domnişoara Darcy era nespus de mândră, dar câteva minute de observaţie o convinseră că era numai nespus de sfioasă. Îi fu greu să-i smulgă mai mult decât răspunsuri monosilabice.

Domnişoara Darcy era înaltă şi mai voinică decât Elizabeth; şi deşi abia trecuse de şaisprezece ani, trupul i se rotunjise şi avea o înfăţişare plină de feminitate şi graţie. Era mai puţin frumoasă decât fratele său, dar pe chip i se putea citi inteligenţă şi bună dispoziţie şi felul său de a fi era lipsit de pretenţii şi prietenos. Elizabeth, care se aşteptase să găsească în ea un observator tot atât de pătrunzător şi de nestânjenit cum fusese totdeauna domnul Darcy, se linişti mult întrevăzând simţăminte atât de diferite.

Curând după sosire, Darcy îi spuse că va veni şi Bingley pentru a-i prezenta omagiile, iar de-abia avu timp să-şi exprime plăcerea şi să se pregătească pentru a primi un astfel de oaspete, că se şi auzi pe scări pasul grăbit al domnului Bingley care, după o clipă, intră în cameră. Toată mânia Elizabethei împotriva lui pierise de mult dar, dacă ar mai fi simţit cât de cât aşa ceva, cu greu ar fi rezistat în faţa cordialităţii sincere pe care o manifestă când o revăzu. O întrebă, într-un fel prietenos, deşi numai în general, despre familia ei, şi o privi şi vorbi cu aceeaşi voioasă naturaleţe din totdeauna.

Pentru domnul şi doamna Gardiner domnul Bingley nu era un personaj mai puţin interesant decât pentru ea însăşi. Doreau de mult să-l vadă. Tot grupul din faţa lor le stârnea întradevăr un viu interes. Bănuielile pe care tocmai începuseră să le aibă în legătură cu domnul Darcy şi Elizabeth îi făcură să-şi îndrepte observaţiile şi asupra unuia şi a celuilalt cu o atenţie cercetătoare, dar totuşi rezervată; şi din aceste observaţii se convinseră curând şi deplin că cel puţin unul dintre ei ştia ce înseamnă a iubi. În privinţa sentimentelor domnişoarei, aveau încă oarecari îndoieli; dar că domnul era plin de cea mai vie admiraţie nu mai încăpea nici o îndoială.

Elizabeth avea şi ea multe de făcut. Dorea să cunoască, în mod cert, sentimentele fiecăruia dintre oaspeţi, dorea să le lămurească pe ale sale şi să se facă plăcută tuturor; cât priveşte această ultimă dorinţă, în legătură cu care avea cele mai mari temeri că nu va reuşi, succesul ei era asigurat pentru că cei cărora se străduia să le facă plăcere erau predispuşi în favoarea ei. Bingley era gata, Georgiana nerăbdătoare şi Darcy hotărât să se lase încântat.

Când îl văzu pe Bingley, gânduriie îi zburară, fireşte, spre sora ei; şi oh! ce mult dorea să ştie dacă vreun gând de-al lui luase aceiaşi drum! În unele momente i se părea că Bingley vorbea mai puţin şi o dată, de două ori, când o privi, se bucură la gândul că încearcă poate să găsească o asemănare. Dar, dacă aceasta putea fi numai o închipuire, purtarea lui faţă de domnişoara Darcy, care fusese prezentată ca o rivală a Janei, n-o decepţionă deloc. Nu văzu nici la unul, nici la celălalt o singură privire care să trădeze un interes deosebit. Între dânşii nu se petrecu nimic care să justifice speranţele surorii lui. Din acest punct de vedere, ea se simţi curând satisfăcută; iar înainte de a se despărţi, se întâmplară două-trei lucruri mărunte care, după interpretarea ei plină de temeri, dovedea că dânsul îşi amintea de Jane cu o nuanţă de tandreţe şi cu dorinţa de a spune ceva care să aducă vorba despre ea, dacă ar fi îndrăznit. La un moment dat, când ceilalţi discutau între ei, Bingley îi spuse pe un ton în care se simţea parcă un real regret că „era foarte mult de când nu mai avusese plăcerea s-o vadă”, şi înainte ca ea să-i poată răspunde, adăugase: „Sunt mai mult de opt luni. Nu ne-am văzut de la 26 noiembrie, când am fost cu toţii la bal la Netherfleld”.

Elizabeth constată, mulţumită, precizia cu care îşi amintise această dată; şi apoi, fără legătură aparentă profită de prilej ca să întrebe dacă toate surorile ei se aflau la Longbourn. Întrebarea nu spunea multe; şi nici remarca de mai înainte; dar privirea şi felul în care fuseseră rostite dădeau vorbelor un anume sens.

Elizabeth nu-şi putea întoarce des ochii către domnul Darcy dar, de câte ori îl zărea, vedea pe chipul lui o expresie binevoitoare şi tot ce spunea era rostit pe un ton atât de puţin „distant” sau dispreţuitor faţă de cei din jur, încât se convinse că ameliorarea manierelor lui, pe care o remarcase cu o zi înainte, oricât de temporară s-ar dovedi a fi, depăşise – cel puţin – durata unei zile. Când îl văzu dorind compania unor oameni cu care orice relaţii i s-ar fi părut, cu câteva luni înainte, compromiţătoare, şi făcând totul pentru a le câştiga simpatia; când îl văzu atât de politicos, nu numai cu dânsa, dar chiar şi cu rudele ei pe care le dispreţuise pe faţă, şi îşi reaminti ultima lor scenă atât de agitată din casa parohială de la Hunsford, constată că deosebirea, schimbarea erau atât de mari şi o izbiră atât de puternic, încât greu se stăpâni ca să nu i se ghicească uimirea. Nu-l văzuse niciodată, nici în mijlocul prietenilor lui dragi la Netherfield, nici alături de înaltele lui rude de la Rosings, atât de dornic de a se face plăcut, atât de lipsit de orice pretenţii, de orice rezervă, ca acum, când nimic important nu putea să rezulte din succesul efortului lui şi când până şi faptul de-a face cunoştinţă cu aceia către care se îndreptau atenţiile lui ar fi provocat bătaia de joc şi blamul din partea doamnelor de la Netherfield cât şi a celor de la Rosings.

Oaspeţii au stat cam o jumătate de oră; şi când s-au ridicat să plece, domnul Darcy o rugă pe sora lui ca împreună cu el să-şi exprime dorinţa de a avea pe domnul şi doamna Gardiner cât şi pe domnişoara Bennet la masă, la Pemberley, înainte ca aceştia să părăsească ţinutul. Domnişoara Darcy, deşi cu o sfială care arăta neobişnuinţa de-a face invitaţii, se execută imediat. Doamna Gardiner se uită la nepoata ei, dorind să ştie cât era de dispusă ea – pe care invitaţia o privea în primul rând – să o accepte, dar Elizabeth întoarse capul. Presupunând totuşi că acest gest intenţionat dovedea o stinghereală de moment, mai curând decât faptul că nu-i convenea propunerea, şi observând la soţul ei, căruia îi plăcea societatea, marea dorinţă de a o accepta, îndrăzni să primească invitaţia, care rămase stabilită pentru a treia zi.

Bingley îşi exprimă marea bucurie de a o revedea pe Elizabeth, căci mai avea atâtea să-i spună şi atâtea s-o întrebe despre prietenii lor din Hertfordshire. Elizabeth, punând toate astea în seama dorinţei de a vorbi despre sora ei, fu mulţumită; din această cauză, ca şi din altele, după plecarea oaspeţilor, ea se putu gândi cu oarecare satisfacţie la ultima jumătate de oră deşi, în timpul vizitei, nu prea fusese încântată. Dornică de a rămâne singură, temându-se de întrebări sau de aluzii din partea unchiului şi mătuşii, stătu cu ei numai atât cât să audă buna lor părere despre Bingley şi apoi se duse în grabă să se schimbe.

Dar nu avea motive să se teamă de curiozitatea domnului şi doamnei Gardiner; ei nu doreau s-o silească să spună ceva. Pentru ei, era evident că Elizabeth îl cunoştea pe domnul Darcy mai bine decât crezuseră; era limpede că el era foarte îndrăgostit de ea. Observaseră multe lucruri demne de interes, dar nimic care să justifice o cercetare.

A avea o bună părere despre domnul Darcy era acum o dorinţă arzătoare şi, atât cât îl cunoşteau, nu-i puteau găsi nici un cusur. Nu puteau rămâne indiferenţi la politeţea lui; şi dacă s-ar fi luat, pentru a-şi face o opinie, după propriile lor simţăminte şi după spusele menajerei, fără să ţină seama de nimic altceva, societatea din Hertfordshire, care îl cunoştea, nu l-ar fi recunoscut drept domnul Darcy. Erau acum interesaţi a crede spusele menajerei; şi, în curând, îşi dădură seama că mărturia unei servitoare care îl ştia de când era de patru ani şi a cărei comportare era demnă de respect nu trebuia respinsă în mod pripit. Şi nici la urechile prietenilor lor din Lambton nu ajunsese nimic care să scadă greutatea spuselor menajerei. Nu-l puteau acuza de nimic, în afară de mândrie. Mândrie probabil că avea şi, chiar dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii acelui mic orăşel comercial, cu care familia lui nu era în vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult pe săraci.

În privinţa lui Wickham, călătorii aflaseră curând că nu prea era bine văzut; căci, deşi cea mai mare parte din raporturile lui cu fiul stăpânului nu puteau fi perfect înţelese, era totuşi fapt binecunoscut că, la plecarea din Derbyshire, lăsase o mulţime de datorii, pe care le onorase, după aceea, domnul Darcy.

Cât despre Elizabeth, în seara aceea gândurile îi zburară la Pemberley mai stăruitor decât în ajun; şi deşi seara ce trecea îi părea lungă, n-a fost îndeajuns de lungă pentru a se lămuri asupra sentimentelor ei faţă de cineva de acolo; rămase trează două ore întregi, încercând să şi le limpezească. Desigur, nu-l ura. Nu; ura pierise de mult şi aproape tot de atunci se simţea ruşinată de a fi avut vreodată faţă de el un simţământ care s-ar fi putut numi astfel. Respectul faţă de el, născut din convingerea că avea mari calităţi, deşi cu greu acceptat la început, încetase de la un timp să-l mai considere incompatibil cu simţămintele ei; iar acum, acest respect crescuse, se schimbase, devenise de o natură mai prietenoasă, din cauza mărturiilor atât de favorabile lui şi a luminii atât de bune în care se plasase în ziua aceea. Dar, mai presus de toate, mai presus de respect şi stimă, mai avea un motiv să fie plină de bunăvoinţă, care nu putea fi trecut cu vederea. Era recunoştinţa – recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cândva, dar pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz. Fusese convinsă că el o va evita ca pe cel mai mare duşman al lui şi, dimpotrivă, păruse, atunci când se întâlniseră întâmplător, cât se poate de dornic de a-i păstra prietenia şi, fără nici o manifestare deplasată de atenţii, fără vreo ostentaţie în purtarea lui când era vorba de ceva care-i privea doar pe ei doi, căuta aprecierea prietenilor ei şi dorea ca sora lui s-o cunoască. O asemenea schimbare la un om atât de mândru trezea nu numai uimire, ci şi recunoştinţă; căci ea nu putea fi pusă pe seama iubirii, a iubirii arzătoare, şi astfel fiind, impresia ce o făcea asupra ei era dintre acelea ce trebuie încurajate, nefiind deloc neplăcută, deşi greu de definit. Îl respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea tot binele; ar fi vrut numai să-şi poată da seama cât de mult dorea ca binele acela să depindă de ea şi în ce măsură ar fi fost spre fericirea amândurora să-şi folosească puterile – pe care îşi închipuia că le mai are încă – pentru a-l face să-şi repete cererea.

Seara, mătuşa şi nepoata hotărâră că o amabilitate atât de deosebită ca aceea pe care o avusese domnişoara Darcy, venind să le viziteze chiar în ziua sosirii sale la Pemberley – unde nu avusese decât timpul necesar pentru a lua micul dejun – trebuia imitată, deşi nu putea fi egală, printr-o manifestare de politeţe din partea lor; şi că, în consecinţă, ar fi fost foarte oportun să-i facă o vizită la Pemberley, a doua zi dimineaţa. Şi aşa a rămas stabilit. Elizabeth era încântată deşi, când se întreba care era motivul, nu prea ştia ce să-şi răspundă.

Domnul Gardiner le părăsi îndată după micul dejun. Fusese invitat cu o zi înainte să vină să pescuiască şi se stabilise definitiv ca dânsul să-i întâlnească pe unii dintre domni la Pemberley, către prânz.