Capitolul XLVIII.

A doua zi de dimineaţă, sperau, cu toţii să primească o scrisoare de la domnul Bennet, dar poşta sosi fără să aducă un singur rând din partea lui. Toată familia ştia că de obicei el era corespondentul cel mai neglijent şi cel mai leneş; dar într-o astfel de împrejurare, nădăjduiseră că va face un efort. Au fost siliţi să tragă concluzia că nu avea nici o veste plăcută de comunicat, dar ar fi fost bucuroşi să fie siguri chiar şi de asta. Domnul Gardiner aşteptase numai poşta pentru a porni la drum.

După plecarea lui, avură, cel puţin siguranţa că vor primi mereu ştiri despre cele ce se petreceau; şi la despărţire, unchiul promisese să-l convingă pe domnul Bennet să se întoarcă la Longbourn cât mai curând va putea, spre marea uşurare a doamnei Bennet care considera că e singura garanţie pentru ca soţul ei să nu fie ucis în duel.

Doamna Gardiner, fiind sigură că prezenţa ei ar putea fi de folos nepoatelor sale, urma să rămână împreună cu copiii, încă vreo câteva zile, la Hertfordshire. Participa la îngrijirile pe care fetele le dădeau doamnei Bennet şi, în orele libere, era pentru ele o adevărată binecuvântare. Cealaltă mătuşă le vizita şi ea destul de des şi întotdeauna, după cum spunea, cu scopul de a le îmbărbăta deşi, cum nu venea niciodată fără să le raporteze vreun nou exemplu de extravaganţă sau incorectitudine a lui Wickham, rareori pleca de acolo fără să le lase mai descurajate decât le găsise.

Întregul Meryton părea că se străduieşte să-l ponegrească pe acela care, cu trei luni mai înainte, fusese, pentru ei, aproape ca un înger al luminii. Se susţinea că avea datorii la toţi negustorii din localitate; şi îşi extinsese intrigile amoroase, onorate toate cu titlul de seducţie, asupra fiecărei familii de negustor. Toţi declarau că era tânărul cel mai ticălos din lume; şi toţi începură să descopere că fuseseră întotdeauna neîncrezători în aparenţa lui de om cumsecade. Deşi Elizabeth nu acorda încredere la mai mult de jumătate din cele ce se spuneau, credea destul pentru ca prima ei convingere cu privire la nenorocirea Lydieî să devină şi mai certă; chiar şi Jane, care credea şi mai puţin din cele ce auzea, pierduse aproape orice nădejde, mai ales că, după toate probabilităţile, era timpul, dacă ei s-ar fi dus în Scoţia – ceea ce ea nu încetase nici un moment să spere – să fi primit ceva veşti de la ei.

Domnul Gardiner plecase din Longbourn duminică. Marţi, doamna Gardiner primi o scrisoare de la el. Îi informa că, imediat după sosire, îl găsise pe cumnatul lui şi-l convinsese să vină în strada Gracechurch; că înainte de sosirea lui, domnul Bennet fusese la Epsom şi Clapham, fără a obţine însă vreo informaţie mulţumitoare; şi că acum era hotărât să întrebe la toate hotelurile mai mari din oraş, deoarece domnul Bennet credea că fugarii au tras poate la unul dintre ele, cum au ajuns la Londra, înainte de a găsi o locuinţă. Domnul Gardiner nu se aştepta la vreun succes de pe urma acestei investigaţii, intenţiona însă să-l ajute, cumnatul lui fiind ferm hotărât să procedeze astfel. Adăuga că domnul Bennet părea că nici nu se gândeşte să părăsească în acel moment Londra, şi promitea să scrie din nou, în curând. Mai era şi un post-scriptum, după cum urmează:

I-am scris colonelului Forster, rugându-l să afle, dacă este posibil, de la vreunul dintre intimii tânărului, din regiment, dacă Wickham are vreo rudă sau cunoştinţă care să ştie în ce parte a oraşului s-ar putea ascunde acum. Dacă s-ar găsi cineva la care să apeleze pentru a afla vreun fir conducător de acest fel, ar fi de foarte mare ajutor. În momentul de faţă, nu avem nici un fel de indicii. Colonelul Forster, cred, va face tot ce-i va sta în putinţă ca să ne ajute în această chestiune. Dar după ce m-am mai gândit, poate că Lizzy ne-ar putea spune, mai bine decât oricine altul, ce rude în viaţă are el acum.

Elizabethei nu-i era greu să înţeleagă de unde venea acest respect pentru cele ce-ar fi ştiut ea; dar nu-i era cu putinţă să dea vreo informaţie atât de mulţumitoare pe cât o merita acest omagiu.

Nu auzise niciodată ca el să fi avut vreo rudă, în afară de tată şi mamă, ambii fiind morţi de ani de zile. Era totuşi posibil ca vreunul dintre tovarăşii de regiment să fie în stare să dea mai multe informaţii; şi, deşi ea nu era prea optimistă, era o încercare ce merita să fie făcută.

Fiecare zi la Longbourn era acum plină de nelinişte; dar neliniştea creştea la maximum în jurul orei când trebuia să vină poşta. Sosirea scrisorilor era primul mare motiv de nerăbdare în fiecare dimineaţă. Prin scrisori urma să se comunice orice ar fi fost, bun sau rău, şi se aşteptau ca fiecare zi să le aducă vreo veste importantă.

Dar înainte de a mai primi ceva de la domnul Gardiner, sosi o scrisoare pentru domnul Bennet dintr-altă parte – de la domnul Collins; iar Jane, care primise dispoziţia să deschidă toată corespondenţa care ar sosi în lipsa tatălui său, o citi; Elizabeth, ştiind ce ciudăţenie constituia întotdeauna o scrisoare a lui Collins, citi şi ea peste umărul Janei cele ce urmează:

Scumpul meu domn, Mă simt chemat, datorită legăturilor dintre noi, şi poziţiei mele în lume, să deplâng alături de dumneavoastră durerea de care aţi fost lovit şi despre care am fost informaţi ieri, printr-o scrisoare din Hertfordshire. Fiţi sigur, scumpe domn, că doamna Collins şi cu mine personal vă compătimim sincer, pe dumneavoastră şi toată onorabila dumneavoastră familie, în nenorocirea în care vă aflaţi şi care este desigur una dintre cele mai amare, deoarece provine dintr-o cauză pe care timpul nu o poate repara. Din partea mea, nu vor lipsi niciuna dintre acele dovezi care ar putea alina o nenorocire atât de îngrozitoare, sau care v-ar putea mângâia într-o împrejurare ce trebuie să fie, dintre toate, cea mai întristătoare pentru sufletul unui părinte. Moartea fiicei dumneavoastră ar fi fost o binecuvântare în comparaţie cu aceasta. Şi este cu atât mai regretabil, cu cât sunt temeiuri de a presupune, după câte mă informează scumpa mea Charlotte, că libertinajul din purtările fiicei dumneavoastră îşi are originea într-o vinovată indulgenţă faţă de ea deşi, în acelaşi timp, spre mângâierea dumneavoastră şi a doamnei Bennet, sunt tentat să cred că înclinaţiile ei sunt rele de la natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea grozăvie, la o vârstă atât de fragedă. Oricare ar fi cauza, sunteţi în mod jalnic demn de milă, părere la care se alătură nu numai doamna Collins, ci şi Lady Catherine şi fiica sa, cărora le-am povestit întâmplarea. Ele sunt de acord cu mine că acest pas greşit, al uneia dintre fete, va fi nimicitor pentru norocul tuturor celorlalte; căci cine, aşa cum spune cu mare condescendenţă Lady Catherine însăşi, va mai vrea să intre într-o asemenea familie? Şi această consideraţie mă face să mă gândesc şi mai mult, cu o mai mare satisfacţie, la un anumit eveniment din noiembrie trecut; căci dacă ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu amestecat în toată jalea şi dezonoarea dumneavoastră. Daţi-mi voie deci să vă sfătuiesc, scumpul meu domn, să vă consolaţi atât cât este cu putinţă, să izgoniţi pe veci din inima dumneavoastră această fiică nedemnă şi s-o lăsaţi să culeagă fructele oribilului său păcat.

Rămân, scumpe domn etc. etc.

Domnul Gardiner nu le mai scrise nimic înainte de a primi un răspuns din partea colonelului Forster, şi nici atunci nu avu nimic bun de împărtăşit. Nu s-a găsit nici o singură persoană cu care Wickham să fi avut relaţii şi era sigur că nu avea nici o rudă mai apropiată în viaţă. Avusese înainte un cerc larg de cunoştinţe; dar de când intrase în miliţie, se părea că nu legase nici o prietenie mai strânsă cu nimeni din regiment. Nu exista deci nici o persoană la care să se poată apela pentru a obţine vreo ştire despre el. Şi, în starea financiară nenorocită în care se afla, avea toate motivele să se ascundă căci, în afară de teama de a fi descoperit de rudele Lydiei, mai transpirase şi vestea că ar fi lăsat în urma lui datorii de onoare, care se ridicau la o sumă considerabilă. Colonelul Forster credea că era nevoie de mai mult de o mie de lire pentru a se acoperi cheltuielile lui de la Brighton. Datora o mulţime de bani în oraş, dar datoriile lui de onoare erau şi mai mari.

Domnul Gardiner nu încercă să ascundă familiei din Longbourn aceste detalii. Jane le auzi îngrozită:

— Un cartofor! exclamă ea. La asta nu mă aşteptam; habar n-am avut de acest lucru!

Domnul Gardiner adăuga în scrisoare că se puteau aştepta să-l vadă acasă în ziua următoare, adică sâmbătă. Descurajat de nereuşita tuturor încercărilor făcute, cedase rugăminţii cumnatului său de a se întoarce acasă şi de a-l lăsa pe dânsul să facă, pentru continuarea urmăririi, tot ceea ce împrejurările vor cere. Când doamna Bennet fu informată că soţul ei se va întoarce nu se arătă atât de mulţumită cum se aşteptau copiii judecând după îngrijorarea pe care o avusese pentru viaţa lui.

— Cum? Se întoarce acasă, fără biata mea Lydia? strigă ea. Sigur, n-o să plece din Londra înainte de a-i fi găsit. Dacă se reîntoarce, cine o să se bată cu Wickham şi cine o să-l facă să se însoare cu ea?

Cum doamnei Gardiner începuse să-i fie dor de căminul ei, hotărî să plece împreună cu copiii la Londra concomitent cu întoarcerea domnului Bennet de acolo. Trăsura se duse deci, împreună cu copiii, până la prima etapă a călătoriei şi se întoarse înapoi la Longbourn cu stăpânul casei.

Doamna Gardiner pleca de la dânşâi cu totul nedumerită în privinţa Elizabethei şi a prietenului ei din Derbyshire, care se ocupase de ea prin acea parte a lumii. Nepoata ei nu-i pronunţase niciodată din proprie iniţiativă numele în faţa lor; iar licărul de nădejde pe care îl avusese doamna Gardiner că va veni o scrisoare din partea lui nu dusese la nimic. De când se reîntorsese, Elizabeth nu primise niciuna care să fi putut fi de la Pemberley.

Starea nenorocită în care se afla familia ei făcea inutilă orice altă explicaţie a faptului că era abătută: din aceasta, deci, nu se putea deduce nimic; deşi Elizabeth, care-şi cunoştea acum destul de bine sentimentele, era perfect conştientă că, dacă n-ar fi ştiut de existenţa lui Darcy, ar fi putut îndura ceva mai uşor grozăvia dezonoarei Lydiei. Ar fi dispensat-o, îşi spunea, de o noapte nedormită din două.

Când domnul Bennet sosi, avea aerul său obişnuit, de calm filosofic. Fu tot atât de puţin vorbăreţ ca de obicei, nu pomeni nimic de chestiunea pentru care fusese plecat şi trecu un timp până ce fiicele sale avură curajul să vorbească despre acest lucru.

Numai după amiază, când veni şi dânsul la ceai, se aventură Elizabeth să atace subiectul; şi atunci, când dânsa îşi exprimă, pe scurt, mâhnirea pentru cele prin care desigur trecuse, el replică:

— Nu-mi vorbi despre asta. Cine altul trebuia să sufere dacă nu eu? Eu singur mi-am făcut-o şi e drept s-o îndur.

— Nu trebuie să fii prea aspru cu dumneata, replică Elizabeth.

— Este şi cazul să mă pui în gardă împotriva acestui rău! Natura omenească este atât de înclinată să fie aspră cu ea însăşi! Nu, Lizzy, lasă ca măcar o dată în viaţa mea să simt cât de condamnabil m-am purtat. Nu mă tem că voi fi zdrobit de durere. Va trece destul de repede.

— Crezi că sunt la Londra?

— Da! În ce altă parte s-ar putea ascunde atât de bine?

— Şi Lydia voia mereu să se ducă la Londra, adăugă Kitty.

— E fericită atunci, replică tatăl său sec; iar şederea ei acolo va fi probabil de oarecare durată. Apoi, după o scurtă tăcere, continuă: Lizzy, nu-ţi port pică pentru că ai avut dreptate în ce priveşte sfatul pe care mi l-ai dat în luna mai; şi, luând în consideraţie cele întâmplate, aceasta dovedeşte oarecare maturitate în gândire.

Fură întrerupţi de domnişoara Bennet care venise să ia ceaiul şi să-l ducă mamei sale.

— Iată o demonstraţie care are partea ei bună! exclamă dânsul; dă atâta eleganţă nenorocirii! Într-o zi voi face şi eu la fel; voi sta în bibliotecă, cu tichia de noapte pe cap şi în halat de casă, şi vă voi da de lucru cât voi putea mai mult; sau, aş putea amâna până ce va fugi şi Kitty.

— N-am să fug, papa, se repezi Kitty arţăgoasă. Dacă eu mă voi duce vreodată la Brighton, am să mă port mai bine decât Lydia.

— Dumneata, la Brighton! Nu aş avea încredere să te las nici până la Eastbourne; şi nici pentru cincizeci de lire! Nu, Kitty, am învăţat cel puţin să fiu cu ochii în patru şi-ai să simţi efectul. Nici un ofiţer să nu mai intre vreodată în casa mea şi nici prin sat să nu mai treacă. Balurile vor fi cu totul interzise, afară doar dacă vei merge cu una dintre surorile dumitale. Şi n-ai să te mai mişti afară din casă, până ce nu vei putea dovedi că ai petrecut cel puţin zece minute pe zi într-un mod raţional.

Kitty, care lua toate aceste ameninţări în serios, începu să plângă.

— Lasă, lasă, spuse el, nu fi amărâtă. Dacă ai să fii cuminte în următorii zece ani, am să te iau la o paradă militară, la sfârşitul acestui termen.