Capitolul XLVI.

Elizabeth fusese grozav de dezamăgită când, sosind la Lambton, nu găsise o scrisoare de la Jane; această dezamăgire se accentua în fiecare dimineaţă petrecută acolo. A treia zi însă mâhnirea ei luă sfârşit şi Jane fu justificată, căci sosiră două scrisori deodată, una dintre ele purtând însă menţiunea că fusese trimisă greşit, în altă localitate. Elizabeth nu se miră deloc de acest lucru, căci Jane scrisese greşit adresa.

Când sosiră scrisorile, erau toţi gata de plimbare; unchiul şi mătuşa plecară singuri, lăsând-o să se bucure în linişte de ele. Scrisoarea cu adresa greşită trebuia deschisă prima; fusese scrisă cu cinci zile înainte. Începea cu o relatare a tuturor micilor petreceri şi invitaţii la care fuseseră, cuprinzând ştiri de genul celor pe care le oferă provincia; dar jumătatea a doua, datată cu o zi mai târziu şi scrisă cu o vădită tulburare, comunica lucruri mai importante. Ea suna astfel:

De când am scris cele de mai sus, scumpa mea Lizzy, s-a întâmplat ceva teribil de neaşteptat şi de grav; mă tem însă să nu te alarmez. Fii încredinţată că suntem cu toţii sănătoşi. Ceea ce am de spus se referă la biata Lydia. Noaptea trecută, la orele douăsprezece, imediat după ce ne culcasem, a sosit un curier din partea colonelului Forster pentru a ne informa că Lydia a plecat în Scoţia cu unul dintre ofiţerii lui; ca să-ţi spun adevărat, cu Wickham! Închipuie-ţi surprinderea noastră. Lui Kitty, totuşi, acest lucru nu i s-a părut cu totul neaşteptat. Sunt foarte, foarte mâhnită. O căsătorie atât de imprudentă, de ambele părţi! Vreau să sper, însă, tot ce se poate mai bine şi că firea lui a fost rău înţeleasă. Nu-mi vine deloc greu să-l cred inconştient şi imprudent, dar pasul acesta (şi trebuie să ne bucurăm de el) nu-l arată deloc rău la suflet. Alegerea îi este, cel puţin, dezinteresată, pentru că trebuie că ştie că tata nu-i poate da nimic. Biata mama este tare nenorocită. Tata suportă acest lucru mai uşor. Ce fericită sunt că nu le-am relatat niciodată ceea ce se spune despre el. Şi noi amândouă trebuie să uităm. Se bănuie că au pornit sâmbătă, pe la miezul nopţii, dar nu li s-a observat lipsa până ieri dimineaţa, la orele opt. Am fost imediat înştiinţaţi. Scumpa mea Lizzy ei trebuie să fi trecut la zece mile de casa noastră. Colonelul Forster crede că ne putem aştepta să vină aici, curând. Lydia i-a lăsat soţiei sale câteva rânduri în care o informa de intenţia lor. Trebuie să închei, căci nu pot lipsi mult de lângă biata mama. Mă tem că n-ai să fii în stare să înţelegi scrisoarea mea; abia dacă ştiu ce ţi-am scris.

Fără să-şi ia răgazul să judece, dându-şi cu greu seama de ceea ce simţea, când termină de citit scrisoarea Elizabeth puse mâna pe cealaltă şi, deschizând-o cu cea mai mare nerăbdare, citi cele ce urmează. Fusese scrisă o zi după expedierea primei scrisori.

Până acum trebuie să fi primit, scumpă surioară, scrisoarea mea scrisă în graba. Doresc ca aceasta să fie mai uşor de înţeles; deşi nu lipsa timpului mă stinghereşte, capul îmi este atât de zăpăcit, încât nu pot garanta că voi fi limpede. Prea scumpă Lizzy, abia dacă ştiu ce ar trebui să scriu; am însă veşti proaste pentru tine, veşti care nu pot fi amânate. Oricât de imprudentă ar fi căsătoria dintre domnul Wickham şi biata noastră Lydia, aşteptăm acum nerăbdători ştirea că a avut loc, deoarece sunt prea multe motive să ne temem că nu au plecat în Scoţia. Colonelul Forster a venit ieri – plecase din Brighton alaltăieri, câteva ore după curierul său. Deşi scurta scrisoare lăsată de Lydia pentru doamna Forster le dădea a înţelege că plecau la Gretna Green, Denny a lăsat să-i scape o vorbă, în legătură cu convingerea lui că W. n-a avut niciodată intenţia să plece acolo şi nici să se însoare cu Lydia, ceea ce, ajungând la urechile colonelului F., l-a alarmat şi l-a făcut să plece din Brighton ca să le dea de urmă. Le-a luat uşor urma până la Clapham, dar nu mai departe; pentru că, ajunşi acolo, au închiriat o trăsură de piaţă, concediind cupeul care-i adusese de la Epsom. Tot ceea ce se ştie despre ei după aceea este că au fost văzuţi continuându-şi drumul spre Londra. Nu ştiu ce să cred. După ce a făcut toate cercetările posibile în direcţia Londrei, colonelul F. s-a îndreptat spre Herfordshire, continuându-şi, plin de îngrijorare, cercetările la toate barierele şi hanurile din Bârneţ şi Hatfield, dar fără succes. Nimeni, având semnalmentele lor, nu fusese văzut pe acolo. Plin de cea mai caldă înţelegere, a venit la Longbourn pentru a ne împărtăşi temerile sale, într-un mod care-i face cea mai mare cinste. Îmi pare sincer rău pentru dânsul şi doamna F., dar nimeni nu le poate aduce nici o vină. Disperarea noastră, draga mea Lizzy, este foarte mare. Tata şi mama se gândesc la tot ce poate fi mai rău, dar eu nu-l pot crede atât de neomenos. Poate că, dintr-o mulţime de motive, ei consideră că e mai potrivit să se căsătorească în secret, la oraş, decât să se ţină de proiectul iniţial: şi chiar dacă el ar fi capabil să aibă asemenea intenţii faţă de o fată tânără, cu o situaţie socială ca a Lydiei, ceea ce nu pare probabil, pot oare s-o consider pe ea atât de total pierdută? Cu neputinţă! Mă doare totuşi că domnul colonel F. nu este înclinat să creadă că se vor căsători: a clătinat din cap când i-am mărturisit nădejdile mele şi mi-a spus că se teme că W. nu este un om în care să ai încredere. Biata mama este într-adevăr bolnavă şi nu iese din camera ei. Dacă ar putea face un efort să se stăpânească ar fi mai bine, dar nu te poţi aştepta la asta; cât despre tata, nu l-am văzut în viaţa mea atât de afectat. Sărmana Kitty e disperată că ne-a ascuns dragostea lor; cum era însă o chestiune de încredere, nu-i de mirare. Sunt sincer bucuroasă, dragă Lizzy, că ai fost cruţată oarecum de scenele acestea dureroase; şi acum, că primul şoc a trecut, să-ţi mărturisesc oare cât mi-este de dor să vii înapoi? Nu sunt totuşi atât de egoistă încât să insist, dacă este vreun inconvenient. La revedere! Pun iarăşi mâna pe condei pentru a face ceea ce ţi-am spus că nu voi face, dar împrejurările sunt de aşa natură că nu mă pot stăpâni să nu vă rog din toată inima, pe toţi, să vă reîntoarceţi cât mai curând cu putinţă. Îi cunosc pe unchiul şi mătuşa atât de bine, încât nu mă tem să le-o cer, deşi am o rugăminte în plus pentru unchiul nostru. Tata va pleca imediat cu colonelul Forster la Londra, să încerce s-o găsească. Ce are de gând să facă, într-adevăr nu ştiu, dar marea lui mâhnire îl va împiedica să ducă la capăt o hotărâre; în modul cel mai bun şi mai sigur, iar colonelul Forster este obligat să fie mâine seara din nou la Brighton. La o astfel de nevoie sfatul şi ajutorul unchiului nu se pot compara cu nimic în lume; dânsul va înţelege imediat în ce stare mă aflu; contez pe bunătatea lui.

— Oh! unde, unde este unchiul? strigă Elizabeth în clipa când sfârşi scrisoarea, ţâşnând ca o săgeată de pe scaun, nerăbdătoare să-l găsească fără să piardă o clipă din timpul atât de preţios; când însă ajunse la uşă, aceasta fu deschisă de un servitor şi în faţă îi apăru domnul Darcy. Chipul ei palid, impetuozitatea ei îl făcură să tresară şi,înainte ca el să-şi fi revenit de ajuns pentru a-i vorbi, Elizabeth – în mintea căreia orice gând era înlăturat de gândul la situaţia Lydiei – exclamă:

— Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să-l găsesc imediat pe domnul Gardiner, pentru o chestiune care nu poate suferi amânare; nu am o clipă de pierdut.

— Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat? exclamă Darcy, cu mai multă afecţiune decât politeţe. Apoi, revenindu-şi: Nu vă voi reţine nici măcar o clipă, dar îngăduiţi-mi mie sau lăsaţi servitorul să se ducă după domnul şi doamna Gardiner. Nu sunteţi într-o stare prea bună; nu puteţi merge singură.

Elizabeth şovăi, dar îi tremurau genunchii şi înţelese ce puţin s-ar câştiga prin încercarea ei de a-i găsi. Chemă deci înapoi servitorul şi îi dădu poruncă, deşi atât de fără suflare încât abia dacă putu fi înţeleasă, să-i caute şi să-i aducă imediat acasă pe stăpânul şi stăpâna lui.

După ce acesta ieşi, Elizabeth se aşeză, incapabilă să se mai ţină pe picioare; arăta ca un om atât de bolnav, încât lui Darcy îi fu imposibil s-o lase singură sau să se abţină de a-i spune pe un ton plin de blândeţe şi compătimire:

— Îngăduiţi-mi să chem camerista dumneavoastră. Nu puteţi lua ceva care să vă ajute? Un pahar cu vin – să vă aduc un pahar? Vă este foarte rău.

— Nu, mulţumesc, replică ea, încercând să-şi revină. Mie nu mi s-a întâmplat nimic rău. Mă simt destul de bine; sunt însă copleşită de nişte veşti îngrozitoare pe care le-am primit, acum chiar, din Longbourn.

Spunând acestea, izbucni în plâns şi timp de câteva minute nu mai putu scoate un cuvânt. Darcy, nenorocit şi emoţionat, putu doar îngăima ceva despre părerea lui de rău, privind-o într-o tăcere compătimitoare. În cele din urmă, Elizabeth vorbi din nou:

— Am primit chiar acum de la Jane o scrisoare cu ştiri atât de groaznice! Ele nu pot fi ascunse nimănui. Sora mea cea mică şi-a lăsat toţi prietenii… a fugit cu… s-a azvârlit în braţele lui… ale domnului Wickham. Au plecat împreună din Brighton. Dumneavoastră îl cunoaşteţi prea bine pentru a nu avea îndoieli asupra urmării. Ea nu are bani, nici relaţii, nimic care să-l ispitească să… Este pe veci pierdută.

Darcy rămase împietrit de uimire.

— Când mă gândesc, adăugă Elizabeth cu un glas şi mai tulburat, că eu aş fi putut împiedica acest lucru, eu care ştiam cine este el! Dacă aş fi spus familiei mele o parte numai, o parte din ceea ce ştiam! Dacă firea lui ar fi fost cunoscută, aceasta nu s-ar fi putut întâmpla. Dar acum este totul, totul prea târziu.

— Sunt foarte mâhnit, strigă Darcy… mâhnit. revoltat. Dar este sigur, absolut sigur?

— Vai! Da! Au plecat împreună din Brighton, duminică noaptea, şi li s-a luat urma până la Londra, dar nu mai departe. E sigur că n-au plecat în Scoţia.

— Şi ce s-a făcut, ce s-a încercat pentru a o regăsi?

— Tatăl meu a plecat la Londra şi Jane a scris pentru a-l ruga pe unchiul să ne dea îndată ajutor; într-o jumătate de oră sper să fim plecaţi. Dar nu se poate face nimic; ştiu foarte bine că nu este nimic de făcut. Ce se poate face cu un astfel de om? Cum să-i poţi măcar descoperi? Nu am nici cea mai mică speranţă. Oricum ai lua-o, este îngrozitor.

Darcy clătină din cap în semn de tăcută încuviinţare.

— Şi doar mie, ochii mi-au fost deschişi asupra adevăratei lui firi! Oh! De-aş fi ştiut numai ce era necesar, ce trebuia să-ndrăznesc să fac! Dar n-am ştiut… m-am temut să nu fac prea mult. Cumplită, cumplită greşeală.

Darcy nu răspunse nimic. Părea că nici n-o aude şi umbla de colo până colo prin încăpere, într-o adâncă meditaţie, cu fruntea încreţită şi cu un aer posomorit. Curând Elizabeth remarcă acest lucru şi îl înţelese imediat. Puterile o părăseau; totul trebuia să se prăbuşească sub dovada unei asemenea ruşini în familie, sub certitudinea totalei dezonorări. Elizabeth nu putea nici să se mire, nici să condamne; şi gândul că el se va învinge pe el însuşi n-aduse inimii ei nici o mângâiere, iar durerii ei nici o alinare. Era, dimpotrivă, exact împrejurarea care s-o facă să-şi înţeleagă propriile-i dorinţe; şi nicicând nu simţise mai limpede că l-ar fi putut iubi, ca acum, când toată iubirea ei trebuia să fie zadarnică.

Dar preocupările personale, deşi năvăleau, nu putură pune stăpânire pe ea. Lydia, umilinţa, nenorocirea pe care aceasta le revărsa asupra tuturor înghiţiră curând orice preocupare personală; acoperindu-şi faţa cu batista, Elizabeth nu-şi mai dădu seama de nimic şi, după câteva minute, fu chemată la realitate de glasul domnului Darcy care-i spuse, cu un ton plin de compasiune, dar în acelaşi timp şi rezervat.

— Mi-e teamă că de mult doreaţi să rămâneţi singură şi nu am nici o scuză pentru faptul de a nu fi plecat, în afară de mâhnirea mea reală, deşi nefolositoare. Facă cerul să pot spune sau face ceva care să vă aducă alinare într-o asemenea nenorocire. Dar nu vă voi mai chinui cu zadarnicele mele urări care ar putea părea exprimate anume pentru a solicita mulţumiri din partea dumneavoastră. Nenorocirea aceasta o va împiedica, mă tem, pe sora mea de a avea plăcerea să vă vadă astăzi la Pemberley.

— Oh! Da! Fiţi vă rog atât de bun şi scuzaţi-ne faţă de domnişoara Darcy. Spuneţi-i că trebuie să ne întoarcem imediat acasă din cauza unei chestiuni foarte urgente. Ascundeţi-i cât veţi putea tristul adevăr. Ştiu că mult timp nu va fi posibil.

Darcy o asigură imediat că va păstra secretul şi îşi exprimă din nou mâhnirea pentru nenorocirea ei şi dorinţa ca această întâmplare să aibă un sfârşit mai bun decât se putea spera deocamdată; apoi, rugând-o să prezinte complimente rudelor ei, o privi cu gravitate ca pentru a-şi lua rămas bun şi se îndepărtă.

În timp ce Darcy ieşea din cameră, Elizabeth simţi cât de puţin probabil era să se mai revadă în termenii atât de cordiali care marcaseră cele câteva întâlniri ale lor la Derbyshire; şi, aruncând o privire restrospectivă asupra timpului de când se cunoşteau, atât de bogat în contradicţii şi variaţii, suspină din cauza absurdităţii sentimentelor care acum ar fi îndemnat-o la continuarea acestei apropieri, iar în trecut la încetarea ei.

Dacă recunoştinţa şi stima sunt temelii puternice pentru o dragoste, schimbarea de sentiment a Elizabethei nu va fi nici surprinzătoare, nici criticabilă. Dar, dacă lucrurile stau altfel – dacă afecţiunea pornind din asemenea izvoare este absurdă sau nefirească prin comparaţie cu ceea ce a fost descris atât de des ca ţâşnind la prima întâlnire cu fiinţa iubită, chiar înainte ca două vorbe să fie schimbate – atunci nimic nu poate fi spus în apărarea ei, afară de faptul că Elizabeth făcuse oarecum o încercare cu cea de a doua metodă, simţindu-se atrasă de Wickham; şi că insuccesul acesteia o îndreptăţea, poate, să încerce prima metodă, mai puţin interesantă. Oricum o fi, ea îl văzu plecând, cu părere de rău, şi acest prim exemplu al urmărilor pe care le-ar putea avea infamia Lydiei îi oferi, reflectând la întâmplarea aceea nenorocită, încă un motiv de durere.

După ce citise cea de-a doua scrisoare a Janei, ea nu nutrise nici un moment speranţa că Wickham ar avea intenţia să se însoare cu Lydia. Nimeni, în afară de Jane, credea ea, nu se putea amăgi cu o astfel de nădejde. Surprinderea era cel mai neînsemnat dintre toate simţămintele pe care le încerca în legătură cu cele petrecute. Atâta timp cât cunoscuse numai conţinutul primei scrisori, fusese foarte mirată, foarte uimită; i se părea de neînţeles ca Wickham să se însoare cu o fată pe care era imposibil s-o ia pentru bani; şi de neînţeles că Lydia reuşise să-l atragă. Acum totul îi apărea din cale-afară de firesc. Pentru o legătură de acest fel, ea avea probabil destul farmec; şi deşi era imposibil să-şi închipuie că Lydia se hotărâse în mod deliberat să fugă cu el, fără intenţia de a se căsători, nu-i era greu să creadă că nici virtutea şi nici judecata nu o vor împiedica să cadă uşor pradă.

Nu băgase niciodată de seamă, atâta vreme cât regimentul se aflase în Hertfordshire, că Lydia ar fi avut vreo preferinţă pentru el; era însă convinsă că Lydia n-avea nevoie decât de încurajare, pentru a se ataşa de oricine. Când unul, când altul dintre ofiţeri fusese preferatul ei, după cum o atrăgeau atenţiile lor. Afecţiunile ei erau în continuă fluctuaţie, dar niciodată fără obiect. Prostia de a o fi scăpat din ochi şi greşita îngăduinţă faţă de o astfel de fată – vai! cât de viu le resimţea acum!

Era înnebunită să ajungă mai repede acasă, să audă, să vadă, să fie la faţa locului, să împartă cu Jane grijile care cădeau acum în întregime pe umerii ei, într-o familie atât de dezorganizată – un tată absent, o mamă incapabilă de vreun efort şi având tot timpul nevoie de atenţiile cuiva; şi, deşi era convinsă că nu se putea face nimic pentru Lydia, intervenţia unchiului părea să fie de cea mai mare importanţă, şi până când acesta intră în cameră, nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul şi doamna Gardiner se grăbiseră să se întoarcă, alarmaţi, presupunând din spusele servitorilor că nepoata lor se îmbolnăvise subit; dar, liniştindu-i imediat din acest punct de vedere, Elizabeth le comunică nerăbdătoare cauza pentru care-i chemase, citindu-le cele două scrisori, cu glas tare, stăruind asupra post-scriptumului dintr-a doua cu o energie plină de temeri, fiindcă Lydia nu fusese niciodată una din preferatele lor. Domnul şi doamna Gardiner nu puteau fi decât adânc îndureraţi – nu numai Lydia, ci ei toţi erau amestecaţi în această poveste; şi după primele exclamaţii de surpriză şi oroare, domnul Gardiner promise din toată inima întreg ajutorul ce-i stătea în putinţă. Elizabeth, deşi nu se aşteptase la altceva, îi mulţumi cu lacrimi de recunoştinţă; şi toţi trei fiind însufleţiţi de acelaşi gând, hotărâră grabnic totul pentru plecare. Urmau să plece cât mai curând posibil.

— Dar ce facem cu vizita la Pemberley? strigă doamna Gardiner. John ne-a spus că domnul Darcy se afla aici când ai trimis după noi. E adevărat?

— Da; şi i-am spus că nu ne vom putea ţine promisiunea. Lucrul acesta este stabilit.

— Ce este stabilit? repetă mătuşa, în timp ce fugea în cameră pentru a se pregăti de drum. Sunt ei oare în asemenea termeni încât ea să-i spună tot adevărul? Oh! Dacă aş şti cum s-au petrecut lucrurile!

Dorinţele însă erau zadarnice sau, în cazul cel mai bun, puteau servi numai ca s-o amuze în zorul şi vâltoarea orei ce urmă.

Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să se destindă, ar fi rămas convinsă că cineva atât de nenorocit ca ea nu mai era bun de nimic; dar a avut, ca şi mătuşa, partea ei de treburi şi, printre altele, trebuia să scrie tuturor prietenilor din Lambton scrisori cu scuze născocite pentru grabnica lor plecare. Totuşi, într-o oră erau toate gata; cum între timp domnul Gardiner plătise contul la han, nu le mai rămânea nimic de făcut decât să plece; şi Elizabeth, după tot chinul din dimineaţa aceea, se văzu, într-un timp mai scurt decât şi-ar fi putut închipui, instalată în trăsură şi în drum spre Longbourn.