Capitolul XLVII

— M-am gândit din nou la toate, Elizabeth, spuse unchiul, pe când ieşeau afară din oraş, şi, într-adevăr, după o matură gândire, sunt mult mai înclinat să judec povestea aşa cum judecă sora dumitale mai mare. Mi se pare atât de neverosimil ca un tânăr să aibă asemenea intenţii faţă de o fată care nu este în nici un caz lipsită de protecţie sau singură pe lume şi care era în momentul acela invitata soţiei colonelului lui, încât sunt foarte înclinat să sper numai bine. S-ar putea el oare aştepta ca familia ei să nu intervină? S-ar putea el oare aştepta să mai aibă loc în regiment după un astfel de afront făcut colonelului Forster? Tentaţia nu este pe măsura riscului.

— Crezi cu adevărat asta? exclamă Elizabeth, înviorându-se pentru o clipă.

— Pe cuvântul meu, interveni doamna Gardiner, încep să fiu de părerea unchiului dumitale. Este într-adevăr o prea mare încălcare a decenţei, a onoarei, a interesului ca el să se facă vinovat de aşa ceva. Nu pot avea o părere atât de proastă despre Wickham. Dar tu, Lizzy, îl poţi oare desconsidera într-atât, încât să-l crezi în stare de aşa ceva?

— Poate că nu într-atât, încât să-şi uite propriul lui interes. Dar de toate celelalte, pot să-l cred în stare. Dacă într-adevăr s-ar putea să fie aşa! Dar nu îndrăznesc să sper. De ce nu şi-au continuat drumul spre Scoţia, dacă ar fi aşa?

— În primul rând, răspunse domnul Gardiner, nu există nici o dovadă absolută că n-au plecat în Scoţia.

— Oh! Dar faptul că au schimbat cupeul pe o trăsură de piaţă constituie o dovadă foarte serioasă! Şi în afară de asta, nu s-a dat de urma lor pe drumul către Bârneţ!

— Ei bine, atunci să presupunem că sunt la Londra. S-ar putea să se fi dus acolo numai pentru a se ascunde – nu cu vreun alt scop mai special. Probabil că n-au cine ştie ce bani niciunul, nici celălalt; şi s-ar putea să li se pară mai economic, deşi mai puţin expeditiv, să se căsătorească la Londra, decât în Scoţia.

— Dar de ce tot acest secret? De ce teama de a fi descoperiţi? De ce trebuie să se căsătorească în ascuns? Oh! Nu, nu, nu pare plauzibil. Prietenul lui cel mai apropiat, se vede din relatarea Janei, era convins că nu avea nici o intenţie să se însoare cu ea. Wickham nu se va căsători niciodată cu o femeie fără avere. Nu şi-o poate îngădui. Şi ce calităţi are Lydia, ce farmece în afară de tinereţe, sănătate şi o fire veselă, care să-l determine ca, de dragul ei, să piardă şansa de a se căpătui printr-o căsătorie avantajoasă. Cât priveşte neplăcerile de care s-ar putea teme pentru faptul că regimentul cunoaşte fuga lui dezonorantă cu ea, nu sunt în stare să spun nimic pentru că nu ştiu nimic despre consecinţele ce le-ar avea un astfel de pas. Dar în privinţa celeilalte obiecţii a dumitale, mă tem că nici nu intră în discuţie. Lydia nu are fraţi care să intervină; şi el şi-ar putea închipui, din comportarea tatălui meu, din indolenţa şi lipsa de atenţie pe care părea întotdeauna s-o aibă faţă de cele ce se întâmplau în familia lui, că dânsul va face la fel de puţin şi se va preocupa de toate astea la fel de puţin ca oricare alt tată.

— Dar poţi să crezi că Lydia e atât de desprinsă de toate, în afară de dragostea ei pentru el, încât să consimtă să trăiască cu el altfel decât măritată?

— Pare a fi şi este într-adevăr cât se poate de revoltător, replică Elizabeth cu ochii plini de lacrimi, să fii silit să ai îndoieli asupra cinstei şi decenţei surorii tale, în ce priveşte acest aspect. Dar într-adevăr nu ştiu ce să spun. Poate că nu sunt dreaptă cu ea. Este însă foarte tânără; n-a fost niciodată învăţată să se gândească la lucruri serioase; şi, în ultimele şase luni – nu, în ultimul an de zile – nu s-a ocupat decât de distracţii şi frivolităţi. I s-a îngăduit să-şi folosească timpul la modul cel mai trândav şi cel mai uşuratic cu putinţă şi să-şi însuşească drept bună orice părere îi ieşea în cale. De când regimentul a fost încartiruit la Meryton, n-a mai avut în minte altceva decât dragostea, flirtul şi ofiţerii. A făcut tot ce i-a stat în putinţă, vorbind şi gândindu-se numai la aceste lucruri, ca să dea – cum să-i spun? – o mai mare amploare pornirilor ei care sunt, în mod firesc, destul de exuberante. Şi ştim cu toţii că Wickham are tot farmecul şi toată dibăcia care pot cuceri o femeie.

— Vezi însă că Jane, spuse mătuşa ei, nu are o părere atât de rea despre Wickham, încât să-l creadă în stare de această tentativă.

— Despre cine crede Jane vreodată ceva rău? Şi pe cine oare – oricare i-ar fi fost comportarea anterioară – l-ar crede ea în stare de o astfel de tentativă, până la proba contrarie? Jane însă ştie, tot atât de bine ca şi mine, cine este Wickham în realitate. Ştim şi ea şi eu că este un depravat, în toate sensurile cuvântului; că nu este nici integru, nici om de onoare; că este tot atât de fals şi de înşelător pe cât este de insinuant.

— Şi ştii cu adevărat toate astea? întrebă doamna Gardiner care ardea de curiozitate să afle sursa de informaţii a Elizabethei.

— Ştiu sigur, răspunse Elizabeth, roşind. Ţi-am povestit mai deunăzi despre purtarea lui infamă faţă de domnul Darcy; şi dumneata însăţi ai auzit, când ai fost ultima oară la Longbourn, în ce fel vorbea despre omul care s-a purtat cu el cu atâta îngăduinţă şi generozitate. Şi mai sunt şi alte lucruri pe care nu-mi pot îngădui – care nu merită să fie relatate; dar minciunile lui în legătură cu toată familia de la Pemberley nu au sfârşit. Din cele ce-mi spusese despre domnişoara Darcy, eram pregătită să văd o fată mândră, distantă, dezagreabilă. Totuşi, el ştia că este tocmai contrariul. Ştia desigur că este prietenoasă şi lipsită de pretenţii, aşa cum am constatat noi.

— Dar Lydia nu ştie nimic din toate astea? E cu neputinţă ca ea să nu cunoască lucruri pe care dumneata şi Jane le ştiţi atât de bine.

— Oh! Da! Acesta este lucrul cel mai rău dintre toate. Până la vizita mea în Kent, unde i-am văzut atât de des pe domnul Darcy şi ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu cunoşteam nici eu adevărul, iar când m-am întors acasă, regimentul urma să plece din Meryton într-o săptămână-două. Aşa stând lucrurile, nici Jane, căreia îi povestisem totul, nici eu nu am crezut că era necesar să dăm în vileag ceea ce ştiam; căci cui i-ar fi putut fi de folos ca buna părere generală despre el să fie răsturnată? Chiar şi atunci când s-a hotărât ca Lydia să plece cu doamna Forster, nu mi s-a părut deloc necesar să-i deschid ochii asupra lui. Ca ea să fie în pericol pentru că i-am ascuns adevărul, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte. Ca acest lucru să aibă o asemenea consecinţă, vă puteţi închipui că era destul de departe de gândul meu.

— Când au plecat cu toţii la Brighton deci nu aveai nici un motiv, presupun, să crezi că se iubeau.

— Nici cel mai neînsemnat. Nu-mi pot aminti vreun semn de afecţiune din partea unuia sau a celuilalt; şi dacă am fi băgat de seamă aşa ceva, trebuie să ştii că familia noastră nu este dintre acelea care lasă să-i scape un asemenea prilej. Când Wickham a intrat în acest regiment, Lydia a fost destul de dispusă să-l admire; dar aşa am fost toate. Toate fetele din Meryton sau din împrejurimi îşi ieşiseră din minţi din cauza lui, în primele două luni; el însă nu i-a acordat Lydiei nici o atenţie specială; şi, ca urmare, după ce l-a admirat cu înflăcărare un timp, capriciul pentru el a slăbit şi alţi ofiţeri din regiment, care i-au acordat mai multă atenţie, au devenit preferaţii ei.

E uşor de închipuit că orâcât de puţine elemente noi se mai adăugau la temerile, speranţele şi presupunerile lor, prin dezbaterea acestui subiect pasionant, nici un altul nu le-a putut reţine multă vreme atenţia, tot timpul cât a durat călătoria. Din gândurile Eiizabethei n-a dispărut nici o clipă. Ţintuit în mintea ei de cei mai aprig dintre chinuri – învinuirile ce singură şi le aducea – ea nu găsi o clipă de răgaz sau de uitare.

Au călătorit cât s-a putut de repede; şi, cu o noapte dormită pe drum, au ajuns la Longboum a doua zi, pe la vremea mesei. Elizabeth se mângâia cu gândul că Jane nu obosise de prea lungă aşteptare.

Micuţii Gardiner, atraşi de vederea unei trăsuri, se aflau pe treptele casei, când aceasta a intrat pe alee; şi când s-a oprit în faţa uşii principale, uimirea fericită care le-a iluminat chipurile şi le-a cuprins toată făptura, manifestându-se în sărituri şi zbenguieli, a fost primul semn de bucuros „bun venit”.

Elizabeth sări jos; şi după ce-i sărută în grabă, zori înspre vestibul, unde o întâmpină imediat Jane care, venind din camera mamei lor, coborâse scările în goană.

Elizabeth o îmbrăţişă cu dragoste, ochii amândurora fiind plini da lacrimi, şi-o întrebă, fără să piardă o clipă, dacă aflaseră ceva despre fugari.

— Nu încă, replică Jane, dar acum, că scumpul meu unchi a venit, sper că totul va fi bine.

— Tata e la oraş?

— Da, a plecat marţi, aşa cum ţi-am scris.

— Şi aţi primit des veşti de la el?

— Numai o singură dată. Mi-a scris miercuri câteva rânduri ca să ne comunice că a ajuns cu bine şi să-mi spună ce măsuri a luat, căci îi rugasem în mod special. A adăugat numai că nu-mi va scrie până ce nu va avea ceva important de anunţat.

— Şi mama, ce face mama? Ce faceţi voi, toate?

— Mama este destul de bine, cred, deşi teribil de abătută. Este sus şi se va bucura grozav să vă vadă. Nu iese încă din camera ei. Mary şi Kitty, slavă cerului, sunt foarte bine,

— Dar tu? Ce faci tu? întrebă Elizabeth. Eşti palidă. Prin câte trebuie să fi trecut!

Sora ei o asigură totuşi că se simţea foarte bine; şi conversaţia, care avusese loc în timp ce domnul şi doamna Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfârşit, căci se apropiau de ele toţi ceilalţi. Jane alergă la unchiul şi mătuşa ei; le ură bun sosit şi le mulţumi printre zâmbete şi lacrimi.

După ce intrară cu toţii în salon, întrebările pe care Elizabeth le pusese deja au fost – bineînţeles – repetate de ceilalţi şi văzură imediat că Jane nu le putea da nici o ştire. Totuşi, optimismul ei, întreţinut de inima-i plină de bunăvoinţă, nu o părăsise încă; aştepta mereu să se sfârşească totul cu bine şi spera că în dimineaţa următoare va sosi o scrisoare, fie de la Lydia, fie de la tatăl ei, care să-i informeze despre felul cum mergeau lucrurile şi poate chiar să le anunţe căsătoria.

Doamna Bennet, în apartamentul căreia se duseră după câteva minute de conversaţie, le primi aşa cum era de aşteptat; cu lacrimi, regrete şi lamentaţii, invective la adresa purtării ticăloase a lui Wickham şi plângeri despre nedreptatea şi suferinţele îndurate de ea, acuzând pe toată lumea, cu excepţia persoanei a cărei dezastruoasă indulgenţă era cauza principală a erorilor fiicei sale.

— Dacă aş fi putut să-mi impun punctul de vedere, spuse ea, şi să plec la Brighton cu toată familia, asta nu s-ar fi întâmplat; dar scumpa şi sărmana Lydia nu a avut pe nimeni care să-i poarte de grijă. De ce au scăpat-o Forsterii din ochi? Sunt convinsă că a fost din partea lor o mare nebăgare de seamă, sau aşa ceva, pentru că ea nu este genul de fată care să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine păzită. Am fost tot timpul convinsă că nu sunt deloc indicaţi s-o aibă în grijă; dar, ca de obicei, nu s-a ţinut seama de mine. Biata, draga copilă! Şi iată că domnul Bennet a plecat şi ştiu că are să se bată în duel cu Wickham, pe unde l-o găsi, şi o să fie ucis, şi ce-o să se-ntâmple cu noi toate? Familia Collins o să ne dea afară, înainte ca el să fi apucat să se răcească bine în groapă; şi dacă n-ai să fii bun cu noi, dragă frate, nu ştiu ce-o să ne facem.

Toţi protestară vehement împotriva unor idei atât de îngrozitoare; iar domnul Gardiner, după ce o asigură cum putu mai bine de toată dragostea ce i-o purta ei şi întregii familii, îi spuse că avea de gând să fie la Londra chiar a doua zi şi că-l va ajuta pe domnul Bennet în toate încercările de a o găsi pe Lydia.

— Nu te lăsa pradă unor îngrijorări inutile, adăugă el. Cu toate că sunt motive să ne aşteptăm la tot ce poate fi mai rău, nu este cazul să luăm asta drept sigur. N-a trecut nici o săptămână de când au plecat la Brighton. În câteva zile s-ar putea să căpătăm ceva veşti de la ei; şi până ce nu vom afla că nu s-au căsătorit şi că nu au de gând să se căsătorească, să nu socotim totul pierdut. Cum voi ajunge în oraş, mă voi duce la cumnatul meu şi-am să-l fac să vină cu mine acasă, în strada Gracechurch, şi pe urmă ne vom sfătui ce avem de făcut.

— Oh! Dragă frate! replică doamna Bennet. Asta e exact ce am dorit din inimă. Şi când ai să ajungi la oraş, fă orice şi găseşte-i oriunde s-or fi aflând şi dacă nu s-au căsătorit încă fă-i să se căsătorească. Iar în privinţa trusoului, nu-i lăsa să întârzie pentru asta; spune-i Lydiei că o să capete câţi bani o să vrea ca să şi-l cumpere după ce se vor căsători. Şi mai presus de toate, împiedică-l pe domnul Bennet să se bată. Spune-i în ce stare îngrozitoare mă aflu – că mi-am ieşit din minţi de spaimă şi că simt aşa nişte nelinişti şi tremurături peste tot, aşa nişte spasme într-o parte şi dureri de cap, şi aşa nişte bătăi de inimă, încât n-am pic de odihnă, nici noaptea şi nici ziua. Şi spune-i dragei mele Lydia să nu ia nici o hotărâre în privinţa trusoului până ce nu ne-om vedea, pentru că nu ştie care sunt magazinele cele mai bune. Oh! dragă frate, ce bun eşti! Ştiu că ai să le aranjezi pe toate.

Domnul Gardiner însă, deşi o asigură din nou de toată grija lui pentru cauza încredinţată, nu putu să n-o sfătuiască să fie cumpătată în speranţele ca şi în temerile ei; şi după ce tot vorbi cu ea în felul acesta până ce bucatele fură aduse la masă, o lăsară să-şi descarce nervii pe menajera care se ocupa de dânsa, când fiicele lipseau.

Deşi fratele şi cumnata ei erau convinşi că nu era cazul ca dânsa să se izoleze astfel de restul familiei, nu încercară să se opună, fiindcă ştiau că nu era destul de prudentă pentru a nu vorbi în faţa servitorilor, în timp ce aceştia serveau la masă, şi considerară că era mai bine ca numai una dintre femeile de serviciu, şi anume aceea în care puteau avea mai multă încredere, să-şi arate înţelegerea pentru toate temerile şi dorinţele ei, în această chestiune.

Curând intrară în sufragerie Mary şi Kitty, care fuseseră prea ocupate în camerele lor pentru a-şi face apariţia mai înainte. Una venea de la cărţile ei şi cealaltă de la oglinda ei. Chipurile amândurora erau totuşi destul de calme şi la niciuna dintre ele nu se vedea vreo schimbare, afară de faptul că pierderea surorii preferate, ori furia ce-o resimţea din această cauză, pusese în glasul lui Kitty un timbru ceva mai arţăgos decât de obicei. Cât despre Mary, era destul de stăpână pe ea pentru a-i şopti Elizabeth-ei, cu un aer de gravă cugetare, când se aşezară la masă:

— Aceasta este o întâmplare cât se poate de nefericită şi se va vorbi probabil mult despre ea. Dar trebuie să stăvilim valul de răutate şi să ne turnăm una alteia balsamul mângâierii de soră pe inimile noastre rănite. Apoi, cum nu remarcă la Elizabeth nici cea mai mică dorinţă de a-i da un răspuns, adăugă: Oricât de nenorocită ar fi această întâmplare pentru Lydia, putem trage din ea următoarea lecţie folositoare: că la o femeie, pierderea virtuţii este de nereparat, că un pas greşit o duce la dezonoare definitivă, că reputaţia ei este un lucru tot atât de fragil pe cât este de frumos şi că nu se poate comporta niciodată îndeajuns de prudent faţă de cei nedemni, de sex opus.

Elizabeth îşi ridică ochii la aer de uimire, dar era prea amărâtă pentru a da vreun răspuns. Mary continuă totuşi să se consoleze singură cu acest gen de învăţături morale deduse din nenorocirea prin care treceau.

În cursul după-amiezii, cele două domnişoare Bennet mai mari reuşiră să fie singure timp de o jumătate de oră şi Elizabeth profită imediat de această ocazie pentru a pune întrebări la care Jane era tot atât de nerăbdătoare să răspundă. După ce deplânseră împreună groaznicele urmări ale întâmplării, urmări pe care Elizabeth, ca toţi ceilalţi, le considera drept sigure şi despre care domnişoara Bennet n-ar fi putut spune ca erau cu totul imposibile, cea dintâi continuă, rugând-o:

— Dar spune-mi absolut tot, tot ce n-am aflat încă. Dă-mi şi alte amănunte. Ce a zis colonelul Forster? N-a avut nici un fel de bănuială înainte ca fuga lor să fi avut loc? Trebuie să-i fi văzut mereu nedespărţiţi.

— Colonelul Forster a recunoscut că bănuise adesea că exista o oarecare înclinaţie, îndeosebi din partea Lydiei; nimic însă care să-l alarmeze. Sunt atât de mâhnită pentru el. Purtarea lui a fost extrem de atentă şi amabilă. Intenţiona să vină la noi pentru a ne asigura de simpatia sa, înainte de a fi avut cea mai vagă idee că ei nu plecaseră în Scoţia. Cum a auzit acest zvon s-a grăbit să vină încoace.

— Şi Denny era convins că Wickham nu avea de gând să se însoare? Cunoştea intenţia lor de a fugi împreuna.? Colonelul Forster a vorbit chiar el cu Denny?

— Da, dar întrebat fiind de dânsul, Denny a negat că ar fi ştiut ceva despre planul lor şi s-a ferit să-şi spună părerea. Nu şi-a reafirmat convingerea că ei nu se vor căsători şi lucrul acesta mă face sa sper că s-ar putea să fi fost înţeles greşit, mai înainte.

— Şi, până la sosirea colonelului Forster, niciunul dintre voi n-a avut vreo îndoială în privinţa faptului că se căsătoriseră cu adevărat?

— Cum s-ar fi putut să ne treacă prin minte aşa ceva? Am fost puţin îngrijorată, mi-a fost oarecum teamă pentru fericirea surorii mele ca soţie a lui Wickham, pentru că ştiam că purtarea lui nu fusese întotdeauna foarte corectă. Tata şi mama nu ştiau nimic despre asta; simţeau numai că această căsătorie era o imprudenţă. Apoi Kitty ne-a mărturisit, cu un sentiment firesc de triumf, fiindcă ştia mai mult decât noi ceilalţi, că în ultima ei scrisoare Lydia o pregătise că va face acest pas. Ea ştia, se pare, că erau îndrăgostiţi unul de altul, de câteva săptămâni.

— Dar nu dinainte de a pleca la Brighton?

— Nu, cred că nu.

— Crezi cumva că şi colonelul Forster are o părere proastă despre Wickham? Cunoaşte adevăratul lui caracter?

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu a mai vorbit despre Wickham atât de bine ca în trecut. Îl crede imprudent şi risipitor. Şi de când cu această tristă întâmplare, se spune că a plecat din Meryton dator vândut; sper să nu fie însă adevărat.

— Oh! Jane, dacă n-am fi păstrat secretul, dacă am fi spus ce ştiam despre el, nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva!

— Poate că ar fi fost mai bine, replică Jane. Dar a da în vileag vechile greşeli ale cuiva, fără să ştii care-i sunt gândurile în prezent, părea un lucru nejustificat. Noi am procedat astfel cu cele mai bune intenţii.

— V-a putut repeta colonelul Forster amănunte din bileţelul Lydiei către soţia lui?

— Ni l-a adus să-l vedem.

Şi Jane îşi scoase punguţa din buzunar şi îi dădu Elizabethei biletul, care suna astfel:

Scumpa mea Harriet,

O să râzi când vei afla unde am plecat, şi nu mă pot stăpâni să nu râd eu însămi de surpriza voastră, mâine dimineaţă, când se va observa lipsa mea. Plec la Gretna Green şi dacă nu poţi ghici cu cine, am să cred că eşti o prostuţă, pentru că există un singur om pe lume pe care-l iubesc, şi el e un înger. Fără el n-aş putea fi fericită, aşa că nu socoti plecarea mea drept o nenorocire. Dacă nu-ţi place, nu e nevoie să le trimiţi vorbă la Longbourn despre plecarea mea, fiindcă surpriza o să fie şi mai mare când am să le scriu şi am să-mi pun semnătura: Lydia Wickham. Ce glumă grozavă o să fie! De-abia pot să-ţi scriu de râs. Te rog, scuză-mă faţă de Pratt că nu-mi pot ţine făgăduiala de a dansa cu el astă-seară. Spune-i că nădăjduiesc c-o să mă scuze când va afla totul şi spune-i că am să dansez cu el, cu cea mai mare plăcere, la balul viitor la care ne vom întâlni. Am să trimit după lucrurile mele când am să ajung la Longbourn, dar aş dori să-i spui lui Sally să cârpească o ruptură mare la rochia de muselină înainte de a mi-o împacheta. La revedere. Transmite colonelului Forster toată dragostea mea. Sper că veţi ciocni un pahar pentru plăcuta noastră călătorie.

Prietena ta afectuoasă, Lydia Bennet.

— Oh! zăpăcita, ce zăpăcită e! strigă Elizabeth, când sfârşi de citit. Asta e scrisoare s-o scrii într-o asemenea clipă! Biletul dovedeşte însă că, cel puţin ea, privea cu seriozitate scopul călătoriei. Indiferent de ce ar fi putut-o el convinge după aceea, în ceea ce o priveşte n-a fost vorba de un plan ruşinos. Bietul tata! Cât l-o fi durut!

— Nu am văzut în viaţa mea pe nimeni atât de lovit. Timp de zece minute n-a putut scoate o vorbă. Mamei i s-a făcut rău, pe loc, şi toată casa era înnebunită.

— Oh! Jane, întrebă Elizabeth, a mai rămas vreunul dintre servitori care să nu fi aflat întreaga poveste, mai înainte de căderea serii?

— Nu ştiu; sper că a mai rămas. Dar în asemenea împrejurare, este foarte greu să te stăpâneşti. Mama a făcut o criză de isterie şi, deşi am încercat să-i dau tot ajutorul ce-mi stătea în putere, mă tem că n-am făcut tot ce ar fi trebuit să fac. Dar groaza de ceea ce se putea întâmpla aproape că-mi luase minţile.

— Îngrijirile pe care a trebuit să i le dai au fost prea mult pentru tine! Nu arăţi bine! Dacă aş fi fost cu tine! Ai purtat singură toată grija şi neliniştea.

— Mary şi Kitty au fost foarte drăguţe şi sunt convinsă că ar fi împărţit cu mine toată oboseala, dar nu am crezut că este bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă. Kitty este slăbuţă şi delicată, iar Mary studiază atât demult că nu trebuie să i se ia din orele de odihnă. Mătuşa Philips a venit la Longbourn marţi, după plecarea tatii, şi-a fost atât de bună încât a rămas cu mine până joi. Ne-a fost tuturor de mare folos şi ajutor. Şi Lady Lucas a fost foarte drăguţă; miercuri dimineaţa a venit pe jos până aici ca să deplângă, alături de noi, cele întâmplate şi să-şi ofere serviciile ei sau ale oricăreia dintre fiicele sale, dacă ne-ar fi putut fi de ajutor.

— Făcea mai bine să stea acasă la ea strigă Elizabeth. Poate a fost bine intenţionată, dar într-o nenorocire ca asta, e recomandabil să-ţi vezi, cât mai puţin, vecinii. Ajutorul este imposibil; mângâierea, de nesuferit. Lasă-i să fie satisfăcuţi şi să triumfe asupra noastră, de la distanţă.

Eiizabeth continuă apoi să se intereseze de măsurile pe care tatăl lor avea de gând să le ia la oraş, pentru a o aduce înapoi pe fiica sa.

— Cred că avea de gând, răspunse Jane, să se ducă la Epsom, unde au schimbat caii ultima oară, să-i găsească pe surugii şi să încerce să scoată ceva de la ei. Voia în primul rând să afle numărul trăsurii de piaţă care i-a luat de la Clapham. Aceasta sosise din Londra cu un pasager; şi cum dânsul îşi închipuie că trecerea dintr-o trăsură într-alta a unui domn şi a unei doamne poate fusese remarcată, avea de gând să facă cercetări la Clapham. Dacă putea descoperi cumva unde îl lăsase vizitiul pe călătorul precedent, era hotărât să facă acolo cercetări şi spera să nu fie imposibil să afle locul de staţionare şi numărul trăsurii. Nu ştiu să fi făcut alte planuri; dar era atât de zorit să plece, şi atât de descumpănit, încât de-abia am reuşit să aflu şi atât.