Capitolul XVII.

A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între domnul Wickham şi ea. Jane o ascultă cu interes şi uimire pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atât de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfăţişare atât de amabilă ca a domnului Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi îndurat atâta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca sentimentele cele mai duioase; nu mai rămânea deci nimic de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre amândoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei şi de a pune pe seama întâmplării sau a greşelii tot ceea ce nu putea fi explicat în alt fel.

— Ambii, spuse ea, au fost, cred, decepţionaţi într-un fel sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama. Poate că oameni interesaţi i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici de alta.

— Foarte adevărat! Chiar aşa! Şi acum, scumpa mea Jane, ce ai de spus în favoarea oamenilor interesaţi implicaţi în treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată şi pe ei, căci altfel am fi silite totuşi să avem o părere proastă despre cineva.

— Râzi cât vrei, dar nu vei putea râde atât cât să mă scoţi dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gândeşte-te numai în ce lumină urâtă s-ar plasa domnul Darcy purtându-se astfel cu protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i asigure viitorul. Este cu neputinţă. Nici un om de omenie, nici un om care se stimează n-ar fi în stare de aşa ceva. Se poate oare ca prietenii cei mai apropiaţi să se înşele într-atât asupra lui? Oh! Nu!

— Pot să-mi închipui mai curând că domnul Bingley a fost indus în eroare decât că domnul Wickham a inventat o poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este aşa, s-o dovedească domnul Darcy. În afară de asta, era atâta adevăr în ochii lui!

— Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai ştii ce să crezi.

— Să-mi fie cu iertare. Ştii precis ce să crezi.

Dar Jane nu putea crede cu precizie decât un singur lucru, şi anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în eroare, va suferi mult când vor ieşi toate la lumină.

Cele două domnişoare trebuiră să iasă din boschetul unde avusese loc conversaţia pomenită, fiindcă tocmai sosiseră unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley şi surorile lui veniseră să le prezinte personal invitaţia pentru mult aşteptatul bal de la Netherfield, fixat pentru marţea următoare. Cele două doamne au fost încântate să-şi regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de când n-o mai văzuseră şi au întrebat-o, de repetate ori, ce mai făcuse de când se despărţiseră. În ceea ce priveşte restul familiei, i-au dat prea puţină atenţie – ocolindu-l pe domnul Bennet, pe cât posibil, spunându-i nimica toată Elizabethei şi nimic celorlalţi. Au plecat repede, ridicându-se de pe scaune cu o ostentaţie care-l luă pe fratele lor prin surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de amabilităţile doamnei Bennet.

Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei sale mai mari şi se simţea foarte măgulită, deoarece fusese invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o ceremonioasă invitaţie scrisă. Jane visa o seară încântătoare, în compania celor două prietene ale sale, şi atenţiile fratelui lor, iar Elizabeth se gândea cu plăcere că va dansa mult, mult, cu domnul Wickham şi că privirea şi comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce ştia. Fericirea sperată de Catherine şi Lydia depindea mai puţin de un anumit lucru sau de o anume persoană, deoarece, deşi fiecare dintre ele se gândea, ca şi Elizabeth, că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care putea să le placă, şi un bal era, în orice caz, un bal. Chiar şi Mary fu în stare să-şi asigure familia că nu avea nimic de zis împotriva balului.

— Atâta timp cât pot să-mi păstrez dimineţile pentru mine, declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are drepturi asupra noastră, a tuturor, şi socotesc că fac parte dintre aceia care consideră clipele de recreaţie şi distracţie un lucru de dorit pentru toată lumea.

Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziţie atât de bună încât, deşi nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era nevoie, nu se putu stăpâni să nu-l întrebe dacă avea sau nu intenţia să accepte invitaţia domnului Bingley şi, în caz afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la distracţiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că el nu-şi făcea nici un fel de scrupule în această privinţă şi că era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru îndrăzneala de a fi dansat.

— Nu sunt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un tânăr onorabil, ar putea avea vreo tendinţă imorală; şi sunt eu însumi atât de departe de a avea ceva împotriva dansului, încât sper să am cinstea de a fi onorat de toate frumoasele mele verişoare în cursul serii; şi profit, scumpă domnişoară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să-mi acordaţi primele două dansuri – preferinţă pe care sunt încredinţat că verişoara mea Jane o va atribui cauzei adevărate şi nu unei lipsa de respect faţă de persoana sa.

Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Îşi propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu domnul Wickham; şi în locul lui să-l ai pe domnul Collins! Şăgălnicia ei nu căzuse nicicând mai prost. Nu era nimic de făcut, totuşi. Fericirea domnului Wickham, ca şi a ei, fu, prin forţa lucrurilor, puţin amânată, şi invitaţia domnului Collins primită cu politeţea de care se mai simţi în stare. Nu era prea încântată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea bănuiala că el avea şi altă intenţie. Pentru prima dată o fulgeră gândul că dintre surori ea era acum aleasa demnă de a deveni stăpâna parohiei Hunsford şi al patrulea la masa de cadril de la Rosings, în absenţa unor musafiri mai simandicoşi. Gândul acesta se transformă în convingere în timp ce-i urmărea amabilităţile mereu mai stăruitoare faţă de ea şi îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul şi vioiciunea ei; cu toate că se simţea mai degrabă uluită decât încântată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu mult şi doamna Bennet îi dădu a înţelege că probabilitatea acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă.

Elizabeth însă se făcu a nu înţelege aluzia, fiind perfect conştientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se certe. S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea, aşa că până n-o va face, n-avea nici un rost să se certe din cauza lui.

Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se pregătească şi de care să vorbească, cele două domnişoare Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică de milă căci, din ziua în care primiseră invitaţia şi până în ziua balului, plouase fără încetare şi n-au putut să se plimbe măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătuşă, nu tu ofiţeri, nu tu ştiri; până şi rozetele pentru pantofii de bal fuseseră procurate tot printr-un curier. Chiar şi Elizabeth ar fi fost îndreptăţită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, întrucâtva, la încercare de vremea care o împiedicase să-l cunoască mai îndeaproape pe domnul Wickham, iar pentru Kitty şi Lydia, ceva mai puţin important decât balul de marţi n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sâmbătă, o duminică şi o luni ca acelea.