Capitolul XXI.

Discuţia în legătură cu cererea domnului Collins era acum aproape sfârşită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod inevitabil, şi, din când în când, câte o aluzie morocănoasă din partea mamei sale. Cât priveşte pe domnul Collins, el nu-şi exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales printr-o atitudine înţepată şi o tăcere plină de resentiment. Abia dacă îi mai vorbea şi atenţiile insistente de care el însuşi fusese atât de mândru fură îndreptate în restul zilei către domnişoara Lucas, a cărei amabilitate, ascultându-l, constitui o uşurare temporară pentru ei toţi şi în special pentru prietena ei.

Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta dispoziţie sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins se afla în aceeaşi stare de mândrie înfuriată. Elizabeth sperase că resentimentele îl vor face să-şi scurteze vizita, dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din această cauză. Fusese mereu vorba să plece sâmbătă şi până sâmbătă avea de gând să stea.

După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se intereseze dacă domnul Wickham se întorsese şi să-i deplângă absenţa de la balul de la Netherfield. El le întâlni la intrarea în oraş şi le conduse la mătuşa lor, unde s-a discutat, amplu, regretul şi dezolarea lui de a fi lipsit, precum şi chestiunile care-i interesau pe toţi. Faţă de Elizabeth, totuşi, el recunoscu de bună voie că din proprie iniţiativă găsise necesar să-şi impună această absenţă.

— Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy; că a ne afla în aceeaşi încăpere, în aceeaşi societate, atâtea ore împreună, ar fi fost mai mult decât eram în stare să suport; şi că s-ar fi putut ivi situaţii neplăcute nu numai pentru mine.

Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe îndelete acest lucru şi să-şi facă în mod politicos tot felul de complimente, pe drum spre Longbourn, căci domnul Wickham, împreună cu un alt ofiţer, le conduse acasă şi, pe drum, el se ocupă în mod special de dânsa. Faptul de a le fi însoţit prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simţea ce compliment i se făcea şi apoi, era un prilej foarte nimerit de a-l prezenta mamei şi tatălui ei.

Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru domnişoara Bennet; venea de la Netherfield şi a fost deschisă pe loc. Plicul conţinea o foaie mică, elegantă, de hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos şi curgător al unei, mâini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe chipul surorii sale schimbându-se în timp ce citea şi o văzu stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpâni imediat şi, punând scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia ei obişnuită, să ia parte la conversaţia generală; Elizabeth însă se simţi neliniştită de această întâmplare, fapt care o făcu să nu-i mai poată da atenţie nici măcar iui Wickham; şi nici nu-şi luaseră bine rămas bun, el şi prietenul lui, că Jane o pofti din ochi s-o urmeze sus. Când ajunseră în camera lor, Jane scoase scrisoarea şi-i spuse:

— Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins nespus de mult. La ora aceasta sunt cu toţii plecaţi din Netherfield; sunt în drum spre Londra şi fără vreo intenţie de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie.

Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informaţia că se hotărâseră tocmai să-şi urmeze, imediat, fratele la Londra şi că vor lua în ziua aceea dejunul în Grosvenor Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază suna astfel: „Nu pretind că regret ceva din cele ce las la Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă dragă; sperăm însă, cândva în viitor, să ne bucurăm de repetate ori de aceleaşi încântătoare clipe de apropiere, ca acelea pe care le-am avut împreună; şi, între timp, putem să ne micşorăm mâhnirea despărţirii printr-o corespondenţă cât mai frecventă şi mai sinceră, pentru care lucru contez pe dumneata”. Elizabeth ascultă cu toată indiferenţa provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase şi, deşi bruscheţea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într-adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că absenţa lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce priveşte pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curând Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în compania lui.

— Ce ghinion, spuse după o mică pauză, că n-ai mai putut să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să sperăm că viitorul fericit, pe care domnişoara Bingley îl nădăjduieşte, ar putea veni mai curând decât crede ea? Şi că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-aţi avut ca prietene vor fi reînnoite cu încă şi mai mare plăcere, ca surori? Ele nu vor reuşi să-l reţină pe domnul Bingley la Londra.

— Caroline spune hotărât că iarna aceasta niciunul dintre ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai departe: „Ieri, când am plecat, fratele nostru era încredinţat că treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi terminate în trei, patru zile; cum însă suntem sigure că nu poate fi astfel şi, în acelaşi timp, fiind convinse că, odată la Londra, Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am hotărât să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-şi petreacă orele de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre cunoştinţele mele sunt deja acolo pentru sezonul de iarnă; aş dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai intenţia să fii una dintre ele; dar din acest punct de vedere, mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obicei acesta le aduce şi că numărul curtezanilor dumitale va fi atât de mare, încât te va împiedica să simţi pierderea celor trei de care noi te vom lipsi”. Reiese limpede de aici, adăugă Jane, că iarna aceasta el nu se va mai reîntoarce.

— Este limpede numai că domnişoara Bingley nu vrea ca el să se reîntoarcă.

— Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui hotărâre; el este propriul lui stăpân. Dar nu ştii încă totul. Vreau să-ţi citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu vreau să-ţi ascund nimic: „Domnul Darcy este nerăbdător să-şi revadă sora şi, ca să-ţi mărturisesc adevărul, nici noi înşine nu suntem mai puţin. Sunt convinsă că Georgiana Darcy nu-şi are egal în frumuseţe, eleganţă, talente, iar afecţiunea pe care ne-o inspiră, Louizei şi mie, se ridică până la ceva încă şi mai interesant, datorită speranţei pe care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora noastră. Nu ştiu dacă ţi-am pomenit vreodată de sentimentele mele în această privinţă, dar nu vreau să părăsesc ţinutul fără să ţi le destăinuiesc şi sunt încredinţată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc această unire tot atât de mult cât şi ale lui; şi cred că dragostea mea de soră nu mă face să mă-nşel când îl cred pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. Ţinând seama de toate aceste împrejurări favorabile unei apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greşesc oare, scumpa mea Jane, când mă las legănată de speranţa într-un eveniment care va aduce fericirea atâtora?”.

— Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă Jane, după ce sfârşi de citit. Nu este destul de limpede? Nu mărturiseşte ea oare, în mod expres, că domnişoara Bingley nici nu aşteaptă şi nici nu doreşte să devin sora ei? Că e total convinsa de indiferenţa fratelui ei şi că, dacă bănuieşte natura sentimentelor mele pentru el, doreşte (foarte amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua părere în chestiunea aceasta?

— Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei s-o auzi?

— Cât se poate de mult.

— Am să ţi-o spun în câteva cuvinte. Domnişoara Bingley îşi dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine şi vrea să-l însoare cu domnişoara Darcy. Pleacă deci după el la oraş, sperând să-l reţină acolo, şi încearcă să te convingă că el nici nu se gândeşte la tine.

Jane clătină din cap.

— Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care să vă fi văzut împreună şi să se poată îndoi de dragostea lui. Nici domnişoara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atât de proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate doar atâta dragoste pentru ea, şi-ar fi comandat deja rochia de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu suntem destul de bogaţi sau destul de nobili pentru ei; şi ea este cu atât mai dornică s-o câştige pe domnişoara Darcy pentru fratele ei, cu cât are convingerea că, o dată ce s-a făcut o căsătorie între familiile lor, ar avea mai puţine dificultăţi cu o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate şi cred că ar reuşi dacă domnişoara de Bourgh ar ieşi din circuit. Dar, scumpă Jane, nu-ţi poţi închipui cu adevărat că dacă domnişoara Bingley zice că fratele său are o mare admiraţie pentru domnişoara Darcy, el este cât de cât mai puţin sensibil, la farmecele tale decât era marţi, când şi-a luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare îndrăgostit de prietena ei.

— Dacă am avea aceeaşi părere despre domnişoara Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea ajuta mult. Dar ştii că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu este în stare să înşele cu tot dinadinsul pe cineva, şi singurul lucru care-mi mai rămâne de sperat în acest caz este că ea însăşi se înşeală.

— E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de vreme ce ideea mea nu te mulţumeşte; crede – în orice caz – că domnişoara Bingley se înşeală. Ţi-ai făcut acum datoria faţă de ea şi nu mai trebuie să te frămânţi.

— Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi oare fericită acceptând un bărbat ale cărui surori şi ai cărui prieteni doresc, toţi, ca el să se căsătorească cu altcineva?

— Trebuie să hotărăşti singură, spuse Elizabeth, şi dacă după o matură chibzuinţă vei găsi că mâhnirea de a le nemulţumi pe cele două surori ale lui este mai mare decât fericirea de a-i fi soţie, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi.

— Cum poţi vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zâmbet încântător. Trebuie să ştii că, deşi aş fi grozav de mâhnită din cauza dezaprobării lor, n-aş putea şovăi.

— Ştiam că n-ai să şovăi şi, aşa stând lucrurile, nu te pot compătimi.

— Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va mai fi nevoie niciodată de hotărârea mea. În şase luni, câte nu se pot întâmpla?!

Elizabeth nici nu luă în consideraţie eventualitatea ca el să nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o insinuare a dorinţelor interesate ale Carolinei şi nu-şi putu închipui – nici măcar pentru o clipă – că dorinţele acelea, oricât de direct şi oricât de dibaci ar fi fost ele înfăţişate, ar fi putut influenţa un bărbat atât de independent.

Îi arătă Janei, cât mai convingător cu putinţă, ce credea în privinţa aceasta şi avu curând bucuria de a vedea efectul fericit al intervenţiei sale. Firea Janei nu era plecată spre descurajare şi, încet, încet, îi reveni speranţa, cu toate că uneori neîncrederea îi copleşea nădejdea că Bingley se va reîntoarce la Netherfield şi va răspunde tuturor dorinţelor inimii ei.

Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru a nu se alarma; dar chiar şi această comunicare parţială o nelinişti foarte tare şi deplânse marele nenoroc care făcuse ca doamnele să trebuiască să plece tocmai când începuseră să devină cu toatele atât de intime.

După ce se lamentă câtva timp, se consolă totuşi cu gândul că domnul Bingley se va întoarce repede şi că în curând va lua masa la Longbourn; şi concluzia finală fu declaraţia sa consolatoare că, deşi îl invitase numai la un dejun intim, va avea grijă să-i servească două feluri substanţiale.