Capitolul XXII.

Familia Bennet a fost invitată la prânz de familia Lucas şi din nou, mai tot timpul zilei, domnişoara Lucas se dovedi foarte drăguţă, ascultându-l pe domnul Collins. Elizabeth profită de un prilej pentru a-i mulţumi:

— Asta îi menţine buna dispoziţie, remarcă ea, şi n-am cuvinte să-ţi spun cât îţi sunt de recunoscătoare. Charlotte o asigură că e foarte bucuroasă să-i fie de folos, mărturisindu-i că era astfel, răsplătită din plin pentru micul sacrificiu de timp ce-l făcea. Lucru foarte drăguţ din partea ei, dar drăgălăşenia Charlottei mergea mai departe decât îşi închipuia Elizabeth: scopul ei era, nici mai mult, nici mai puţin, decât s-o salveze de o repetare a omagiilor domnului Collins, atrăgându-şi-le pentru sine.

Acesta era planul domnişoarei Lucas şi seara, când se despărţiră, aparenţele erau atât de surâzătoare, încât s-ar fi simţit aproape sigură de reuşită, dacă el n-ar fi trebuit să plece atât de curând din Hertfordshire. Dar aici, Charlotte era nedreaptă cu firea lui focoasă şi independentă care-l îndemnă – a doua zi de dimineaţă – să dispară cu o admirabilă şiretenie de la Longbourn House şi să zorească înspre Lucas Lodge ca să se arunce la picioarele ei. Era foarte îngrijorat să nu fie observat de verişoarele lui, având convingerea că, dacă ele l-ar fi văzut plecând, nu se putea să nu-i ghicească planul, şi nu dorea să i se cunoască tentativa decât o dată cu succesul ei, deoarece, deşi era aproape sigur – şi pe bună dreptate, căci Charlotte fusese destul de încurajatoare – se simţea oarecum timid din cauza aventurii de miercuri. Fu primit în modul cel mai măgulitor. Domnişoara Lucas îl zări venind către casă, de la o fereastră de sus, şi porni imediat să-l întâlnească pe alee, ca din întâmplare. Dar nu prea îndrăznise să spere că o aşteptau acolo atâta dragoste şi elocinţă.

Într-un timp scurt, pe cât o îngăduiau lungile cuvântări ale domnului Collins, totul fu hotărât între ei, spre satisfacţia amândurora; pe când intrau în casă, el o imploră grav să-i fixeze ziua care urma să-l facă cel mai fericit dintre muritori; şi deşi o asemenea rugăminte se cerea respinsă – pentru moment – domnişoara nu se simţi în stare să se joace cu fericirea lui. Prostia cu care fusese dăruit de natură îi lipsea „curtea” de orice farmec ar fi putut face pe o femeie să vrea ca aceasta să se prelungească; şi domnişoara Lucas, care îl accepta numai şi numai din dorinţa pură şi dezinteresată de a se căpătui, nu făcea mare caz de graba cu care i se realiza această dorinţă.

Sir William şi Lady Lucas au fost grabnic solicitaţi să-şi dea consimţământul pe care-l acordară cu mare entuziasm. Situaţia domnului Collins făcea din el o partidă cât se poate de dorită pentru fiica lor, căreia îi puteau da prea puţină zestre; iar perspectivele averii lui erau deosebit de bune. Lady Lucas începu pe loc să socotească – mai interesată de acest subiect decât oricând în trecut – cam câţi ani mai avea domnul Bennet de trăit; iar Sir William îşi dete în mod categoric părerea că îndată ce domnul Collins va intra în posesia moşiei Longbourri ar fi foarte oportun ca el şi soţia lui să-şi facă apariţia la Palatul Saint James. Întreaga familie, pe scurt, a fost cu acest prilej copleşită de fericire. Mezinele îşi făceau vise să fie scoase în lume cu un an, doi mai devreme decât s-ar fi putut altfel; iar băieţii scăpară de teama că Charlotte va muri fată bătrână. Cât despre Charlotte, era destul de liniştită. Câştigase partida şi acum avea răgaz să judece. Reflecţiile ei fură în general mulţumitoare. Domnul Collins nu era, desigur, nici inteligent, nici simpatic; prezenţa lui era enervantă, iar dragostea lui pentru ea nu putea fi decât închipuire. Totuşi, va fi soţul ei. Fără să-şi închipuie cine ştie ce nici despre bărbaţi, nici despre căsnicie, măritişul fusese totdeauna ţinta ei; era singura soluţie pentru tinerele fete cu educaţie, dar cu avere mică; şi oricât de nesigură, sub raportul fericirii, era mijlocul lor de protecţie, cel mai plăcut, împotriva nevoilor. Acest mijloc de protecţie, ea îl dobândise acum; şi la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, fără să fi fost vreodată frumoasă, simţea ce mare noroc avea. Lucrul cel mai puţin plăcut, în toată chestiunea asta, era surpriza pe care i-o va prilejui Elizabethei Bennet, a cărei prietenie o preţuia mai presus decât a oricui altcuiva. Elizabeth o să se mire şi poate o s-o condamne; şi, deşi hotărârea ei era de neclintit, o asemenea dezaprobare ar fi durut-o. Se hotărî să-i mărturisească personal totul şi de aceea îi ceru domnului Collins ca la întoarcerea lui la Longbourn pentru cină să nu sufle nimănui din familie nimic despre cele întâmplate. Promisiunea de a păstra secretul fu desigur conştiincios dată, dar nu putea fi uşor ţinută, deoarece curiozitatea stârnită de lunga lui absenţă se manifestă, când se întoarse, prin întrebări atât de directe, încât a fost nevoie de oarecare inventivitate pentru a le ocoli şi, în acelaşi timp, de o mare abnegaţie, căci tare mai dorea să le facă tuturor cunoscută dragostea lui încununată de succes.

Cum urma să plece a doua zi prea devreme pentru a mai da ochii cu vreuna dintre gazde, ceremonia de bun rămas avu loc când doamnele se retraseră pentru noapte; doamna Bennet, plină de politeţe şi cordialitate, îi spuse cât de fericiţi ar fi cu toţii să-l vadă iarăşi la Longbourn, oricând i-ar îngădui celelalte angajamente să vină în vizită.

— Scumpă doamnă, replică el, invitaţia dumneavoastră îmi este deosebit de plăcută, căci este tocmai lucrul pe care l-am sperat şi puteţi fi sigură că voi profita de ea cât de curând posibil.

Rămaseră cu toţii uluiţi şi domnul Bennet, care nu dorea în nici un caz o atât de grabnică revenire a lui, spuse pe loc:

— Dar nu e nici un pericol să vă atrageţi prin asta dezaprobarea Lady-ei Catherine, scumpe domn? E mai bine să vă neglijaţi rudele decât să vă luaţi riscul de a vă nemulţumi protectoarea.

— Dragă domnule, replică domnul Collins, vă rămân profund îndatorat pentru acest sfat prietenesc şi puteţi conta că nu voi face niciodată un pas atât de important, fără aprobarea senioriei sale.

— Trebuie să fiţi mereu cu ochii în patru. Riscaţi orice altceva, mai curând decât s-o indispuneţi; şi dacă veţi simţi vreodată îndemnul de a veni la noi, ceea ce cred că este, foarte probabil, staţi cuminte acasă şi fiţi liniştit, căci noi nu ne vom supăra din cauza asta.

— Credeţi-mă, dragă domnule, că atenţia dumneavoastră afectuoasă îmi stârneşte şi mai mult recunoştinţa; şi contaţi că veţi primi curând din partea mea o scrisoare de mulţumire şi pentru aceasta ca şi pentru toate dovezile de atenţie pe care mi le-aţi arătat în timpul şederii mele în Hertfordshire. Cât priveşte frumoasele mele verişoare, deşi absenţa mea s-ar putea să nu fie destul de lungă pentru a face necesar acest lucru, îmi voi lua libertatea de a le ura sănătate şi fericire, fără a face o excepţie nici pentru verişoara Elizabeth.

Doamnele se retraseră apoi cu amabilităţile cuvenite, toate la fel de surprinse, aflând că el se gândea să se reîntoarcă în curând. Doamnei Bennet îi plăcea să înţeleagă din asta că domnul Collins se gândea să-şi aducă omagiul vreuneia dintre fiicele sale mai mici, şi Mary ar fi putut fi convinsă să-l accepte. Ea îi preţuia însuşirile mai mult decât toate celelalte surori; reflecţiile lui aveau o greutate care adesea o izbea; şi deşi nu era în nici un caz inteligent ca dânsa, se gândea că, dacă ar fi fost încurajat să citească şi să se desăvârşească printr-un exemplu ca al ei, ar fi putut deveni un tovarăş de viaţă foarte plăcut. Dar a doua zi de dimineaţă, orice speranţă de acest fel le-a fost spulberată. Curând după micul dejun, veni domnişoara Lucas şi relată Elizabethei, într-o scurtă convorbire între patru ochi, evenimentul din ajun.

Cu o zi, două mai înainte, Elizabethei îi trecuse prin minte posibilitatea ca domnul Collins să-şi închipuie că era îndrăgostit de prietena ei; dar ca Charlotte să-l poată încuraja părea tot atât de imposibil, pe cât îi era ei însăşi de imposibil să-l încurajeze; uimirea ei fu, prin urmare, atât de puternică, – încât în primul moment uită de buna-cuviinţă şi nu se putu stăpâni să nu exclame:

— Logodită cu domnul Collins! Draga mea Charlotte, imposibil!

Înfăţişarea liniştită pe care o avusese domnişoara Lucas în timpul povestirii sale se tulbură o clipă, la auzul unui reproş atât de direct, dar cum se aşteptase la aşa ceva, îşi recăpătă imediat calmul şi replică:

— De ce eşti atât de surprinsă, draga mea Eliza? Ţi se pare un lucru de necrezut ca domnul Collins să poată câştiga buna părere a unei femei, pentru că nu a avut fericirea să reuşească în cazul dumitale?

Dar Elizabeth îşi revenise şi, făcând un mare efort, reuşi s-o asigure cu destulă fermitate că era foarte bucuroasă de perspectiva înrudirii lor şi că îi dorea cea mai desăvârşită fericire.

— Te înţeleg, replică Charlotte: sigur că eşti surprinsă, foarte surprinsă; e atât de puţin de când domnul Collins dorea să se căsătorească cu dumneata! Când vei avea însă răgazul să te gândeşti bine, sper că vei fi mulţumită de ceea ce am făcut. Eu nu sunt romantică, ştii; n-am fost niciodată. Nu vreau decât un cămin plăcut; şi, luând în consideraţie firea domnului Collins, relaţiile şi situaţia lui în societate, sunt convinsă că şansa mea de a fi fericită cu el este la fel de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulţi dintre oameni, la căsătoria lor.

Elizabeth răspunse liniştită: „Fără îndoială”. Şi, după câteva clipe de stânjeneală, reveniră în mijlocul celorlalţi. Charlotte nu mai stătu mult, şi Elizabeth rămase să reflecteze la cele ce auzise. A trecut mult până ce se împacă cu ideea unei căsătorii atât de nepotrivite. Ciudăţenia domnului Collins, care făcuse două cereri de căsătorie în răstimp de trei zile, nu era nimic pe lângă faptul că fusese acceptat. Elizabeth simţise totdeauna că părerea Charlottei asupra căsătoriei nu era exact la fel cu a ei, dar nu şi-ar fi închipuit că era posibil ca, în fapt, prietena ei să-şi sacrifice toate sentimentele mai nobile de dragul unor avantaje materiale. Charlotte, soţia domnului Collins! Ce tablou umilitor! Şi, la mâhnirea de a-şi vedea prietena degradându-se şi scăzând în stima ei, se adăuga convingerea dureroasă că acea prietenă nu va putea să se simtă prea fericită cu ceea ce alesese.