Capitolul XXIII.

Elizabeth se afla împreună cu mama şi surorile sale, gândindu-se la cele auzite, întrebându-se dacă îi era îngăduit sau nu să le spună şi lor, când apăru Sir William Lucas însuşi, trimis de Charlotte pentru a anunţa prietenilor logodna ei. Cu multe complimente pentru gazde şi felicitându-se copios pentru perspectiva înrudirii dintre casele lor, el îşi dezvoltă subiectul în faţa unui auditoriu nu numai uimit, ci de-a dreptul incredul: căci doamna Bennet îi declară, mai mult insistentă decât amabilă, că se înşela desigur pe de-a-ntregul; iar Lydia, întotdeauna imprudentă şi adesea nepoliticoasă, exclamă cu violenţă:

— Doamne sfinte! Sir William, cum puteţi spune asemenea poveste? Nu ştiţi că domnul Collins vrea să se însoare cu Lizzy?

Numai o politeţe de curtean ar fi putut suporta, fără mânie, o asemenea atitudine; buna creştere a lui Sir William îi ajută să treacă prin toate şi, deşi rugă să nu se pună la îndoială adevărul comunicării sale, le ascultă obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politeţe.

Elizabeth, simţind că era de datoria ei să-l scoată dintr-o situaţie atât de neplăcută, confirmă cele spuse de el, menţionând că fusese deja informată de acest lucru de Charlotte; încercă să pună capăt exclamaţiilor mamei şi surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui Sir William, fiind secondată inimos de Jane, şi printr-o sumedenie de remarci în legătură cu fericirea care era de aşteptat de la o asemenea căsătorie, şi în legătură cu caracterul admirabil al domnului Collins, şi cu distanţa convenabilă dintre Hunsford şi Londra.

Doamna Bennet fusese prea copleşită ca să spună mare lucru, atâta timp cât Sir William stătuse la ei; dar nici nu plecase bine, că îşi dădu frâu liber simţămintelor. În primul rând, persista să nu dea crezare întregii chestiuni; în al doilea, era sigură că domnul Collins căzuse în cursă; în al treilea, era încredinţată că nu vor fi niciodată fericiţi împreună; şi, în al patrulea, că logodna se putea rupe. Din toate acestea, se puteau trage limpede două concluzii: una, că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, şi cealaltă, că dânsa personal fusese tratată în mod barbar de ei toţi; şi nimic nu-i putu scoate din cap, în tot cursul zilei, aceste două idei. Nimic nu o putu consola, nici linişti. Şi nici nu i se istovi indignarea în ziua aceea; trecu o săptămână până să poată da ochii cu Elizabeth, fără s-o certe; trecu o lună până să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Lucas, fără să fie mojică, şi multe luni trecură până s-o poată ierta de tot pe fiica lor.

Sentimentele încercate de domnul Bennet cu acest prilej fură mult mai potolite şi de o natură mai plăcută, căci era mulţumit, spunea dânsul, să descopere că Charlotte Lucas, pe care se chinuise s-o creadă destul de cu judecată, era tot atât de nesăbuită ca şi soţia lui şi mai nesăbuită decât fiica lui!

Jane mărturisi că era niţel surprinsă de această căsătorie, dar vorbi mai puţin despre uimirea ei decât despre via dorinţă de a-i şti fericiţi; Elizabeth nu o putu deloc convinge să considere fericirea lor drept improbabilă. Kitty şi Lydia erau departe de a o invidia pe domnişoara Lucas, căci domnul Collins nu era decât un pastor şi vestea nu le impresionă decât ca o noutate bună de răspândit la Meryton.

Lady Lucas se simţea triumfătoare, fiind acum în stare să-i dea doamnei Bennet riposta: bucuria ei de a avea o fată măritată bine; venea la Longbourn mai des decât de obicei ca să-i spună cât era de fericită, deşi privirile acre şi remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi fost suficiente ca să-i strice toată fericirea.

Între Elizabeth şi Charlotte se strecurase o stinghereală care le făcea pe amândouă să păstreze tăcere pe această temă, şi Elizabeth era încredinţată că între ele nu ar mai putea exista vreodată o încredere totală. Dezamăgirea pe care o încercase cu Charlotte o făcuse să se îndrepte, cu mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că părerea pe care o avea despre corectitudinea şi delicateţea acesteia nu va putea fi niciodată clintită, şi de fericirea căreia era zi de zi mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămână şi nu auziseră încă nimic despre întoarcerea lui.

Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scrisoarea primită şi număra zilele până când putea spera, în mod rezonabil, să primească ştiri de la ea. Scrisoarea de mulţumire promisă de domnul Collins sosi marţi; fusese adresată tatălui lor şi era scrisă cu toată solemna recunoştinţă pe care ar fi putut-o insufla o găzduire de douăsprezece luni de zile. După ce-şi descărcase conştiinţa pe această temă, trecuse la informaţia, plină de expresii de încântare, privind fericirea de a fi obţinut afecţiunea amabilei lor vecine, domnişoara Lucas, explicându-le că, numai pentru bucuria de a fi lângă dânsa, acceptase el atât de repede gentila lor invitaţie de a reveni la Longbourn, unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două săptămâni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady Catherine aprobase cu dragă inimă căsătoria lor, şi dorea să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredinţat, va constitui un argument atât de hotărâtor pentru amabila lui Charlotte, încât va fixa o dată apropiată pentru a face din el omul cel mai fericit din lume.

Întoarcerea domnului Collins în Hertfordshire nu mai era un motiv de bucurie pentru doamna Bennet. Din contră, era tot atât de dispusă ca şi soţul ei să se plângă de acest lucru. Era foarte ciudat că el venea la Longbourn în loc să se ducă la Lucas Lodge; era de asemeni foarte stânjenitor şi teribil de incomod. Nu putea suferi să primească oaspeţi când sănătatea îi era atât de proastă şi, dintre toţi oamenii din lume, îndrăgostiţii erau cei mai nesuferiţi. Aşa sunau blândele murmure ale doamnei Bennet şi ele scădeau numai în faţa durerii sale mai adânci: absenţa prelungită a domnului Bingley.

Nici Jane şi nici Elizabeth nu se simţeau prea liniştite în legătură cu acest subiect. Trecea zi după zi fără să aducă vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curând se răspândise la Meryton, că nu se va mai întoarce în iarna aceea la Netherfield – zvon care o punea pe doamna Bennet pe jar; şi nu scăpa nici un prilej de a-l contrazice ca pe cea mai revoltătoare minciună.

Chiar şi Elizabeth începuse să se teamă – nu că Bingley ar fi fost indiferent, dar că surorile lui vor reuşi să-l ţină departe de Netherfield. Oricât ar fi dorit să respingă o idee atât de distrugătoare pentru fericirea Janei şi atât de dezonorantă pentru statornicia admiratorului acesteia, ea îi tot revenea în minte. Strădaniile unite ale neîndurătoarelor lui surori şi ale prietenului său atât de influent, ajutate de farmecul domnişoarei Darcy şi distracţiile Londrei, ar putea fi prea mult, se temea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui.

Cât despre Jane, îngrijorarea ei era, în această încordată aşteptare, mai dureroasă decât a Elizabethei; dar oricare i-ar fi fost sentimentele, Jane dorea să şi le ascundă şi, de aceea, între ea şi Elizabeth, acest subiect nu mai fu niciodată pomenit. Dar cum pe mama sa nu o reţinea nici un fel de delicateţe de acest gen, rareori trecea un ceas în care să nu vorbească de Bingley, să-şi exprime nerăbdarea în legătură cu venirea lui sau chiar să-i ceară Janei să recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese urât tratată. Jane avea nevoie de toată neînfrânta ei blândeţe ca să îndure aceste atacuri cu destulă linişte. Domnul Collins revenise foarte punctual, luni, peste două săptămâni, dar primirea lui la Longbourn n-a fost atât de binevoitoare ca atunci când se prezentase pentru întâia oară. Era însă prea fericit ca să aibă nevoie de multă atenţie şi norocul celorlalţi a fost că ocupaţia de „a face curte” i-a scutit, într-o mare măsură, de prezenţa lui. Cea mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge şi uneori se întorcea la Longbourn tocmai la timp ca să se scuze pentru absenţa lui, înainte ca familia să se ducă la culcare.

Doamna Bennet era într-adevăr într-o stare de plâns. Era de ajuns o aluzie referitoare la această căsătorie ca s-o arunce într-o copleşitoare proastă dispoziţie şi, oriunde s-ar fi dus, era sigură că va auzi vorbindu-se de ea. Prezenţa domnişoarei Lucas îi era odioasă. Ca succesoare a sa în casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie. Ori de câte ori venea să-i vadă, doamna Bennet era convinsă că Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie şi ori de câte ori vorbea în şoaptă cu domnul Collins, era încredinţată că şuşoteau despre proprietatea Longbourn, hotărând s-o dea pe ea şi pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul Bennet va fi mort. Se plânse cu mare amărăciune soţului de toate acestea.

— Într-adevăr, domnule Bennet, îi spuse, mi-e tare greu să mă gândesc că Charlotte Lucas va fi vreodată stăpâna acestei case, că noi vom fi siliţi să ne dăm la o parte din faţa ei şi c-o să trăiesc ziua s-o văd luându-mi locul aici!

— Draga mea, nu te lăsa pradă unor gânduri atât de negre. Hai să ne gândim la lucruri mai bune. Să ne bucurăm la gândul că aş putea fi eu supravieţuitorul.

Aceasta nu însemna cine ştie ce consolare pentru doamna Bennet şi, de aceea, în loc să dea un răspuns, continuă în acelaşi fel.

— Nu pot suporta că vor pune mâna pe toată proprietatea asta. Dacă nu era testamentul, nu mi-ar fi păsat de nimic.

— Despre ce nu ţi-ar fi păsat?

— Nu mi-ar fi păsat deloc, de nimic,

— Să fim recunoscători că eşti scutită de a da dovadă de o asemenea lipsă de simţire.

— Nu voi putea fi niciodată recunoscătoare, domnule Bennet, pentru nimic în legătură cu moştenirea. Cum are cineva inima să lase o moşie să zboare de sub nasul propriilor sale fiice, n-o pot înţelege; şi totul de dragul domnului Collins! De ce s-o aibă el şi nu oricine altcineva?

— Las asta s-o hotărăşti singură, îi răspunse domnul Bennet.