Capitolul XXIV.

Scrisoarea domnişoarei Bingley sosi şi puse capăt îndoielii. Prima propoziţiune chiar transmitea că se stabiliseră cu toţii la Londra, pentru iarnă; se încheia cu regretele fratelui său de a nu fi avut timp să-şi prezinte omagiile prietenilor din Hertfordshire, mai înainte de a fi plecat de acolo.

Speranţa era pierdută; total pierdută; şi când Jane putu citi restul scrisorii, găsi în cuprinsul ei prea puţine lucruri de natură a-i aduce vreo alinare, în afară de mărturisită afecţiune a celei ce o scrisese. În mare măsură cuprindea laude pentru domnişoara Darcy. Se insista din nou asupra multiplelor sale farmece, şi Caroline se lăuda, încântată, de crescânda lor intimitate şi se aventura să prezică împlinirea dorinţelor exprimate în scrisoarea precedentă. Mai scria, de asemeni, cu mare plăcere, despre fratele ei care era unul dintre intimii casei domnului Darcy şi menţiona extaziată unele planuri ale acestuia cu privire la schimbarea mobilierului în locuinţa lui.

Elizabeth, căreia Jane îi comunică imediat esenţialul din toate acestea, o ascultă într-o tăcută indignare. Inima îi era împărţită între grija pentru sora ei şi resentimentele împotriva tuturor celorlalţi. Nu dădea nici o crezare afirmaţiilor Carolinei în privinţa înclinaţiei fratelui ei pentru domnişoara Darcy. Nu se îndoia nici acum, mai mult decât altădată, că el era cu adevărat îndrăgostit de Jane; şi oricât de dispusă fusese întotdeauna să-l simpatizeze, nu se putea gândi fără mânie, şi cu greu fără dispreţ la comoditatea firii lui, la lipsa lui de hotărâre, care-l făceau un sclav al planurilor concepute de prieteni şi îl împingeau la sacrificarea propriei sale fericiri pentru un capriciu al lor. Dacă ar fi fost vorba numai de sacrificarea propriei lui fericiri i-ar fi fost îngăduit să se joace cu ea cum ar fi crezut de cuviinţă; dar aici era vorba şi de fericirea sorei sale, fapt de care el trebuia să fie conştient, gândea Elizabeth. Era, pe scurt, un subiect la care se putea reflecta îndelung; prin forţa lucrurilor însă, în zadar. Nu se putea gândi la nimic altceva şi totuşi, fie că afecţiunea lui Bingley murise, ori că fusese înăbuşită de intervenţia prietenului său, fie că era conştient de sentimentul Janei pentru el, sau că acesta îi scăpase, oricum ar fi fost, dacă părerea ei personală se putea modifica substanţial în funcţie de aceste diferenţe, situaţia surorii sale rămânea aceeaşi; liniştea ei – la fel de zdrobită. Trecu o zi, două, până ce Jane avu curajul să-i vorbească Elizabethei despre, sentimentele ei, dar în cele din urmă, când, după o enervare mai lungă decât de obicei pe tema Netherfield şi a prietenului de acolo, doamna Bennet le lăsă singure, ea nu se putu opri să nu spună:

— Oh, dacă scumpa mea mamă s-ar putea stăpâni mai mult! Nici nu-şi poate închipui cât mă îndurerează reflecţiile pe care le face în privinţa lui. Dar nu mă voi plânge. Nu poate dura mult. Va fi uitat şi vom fi cu toţii iar ca mai înainte.

Elizabeth o privi cu o grijă plină de neîncredere, dar nu spuse nimic.

— Te îndoieşti de mine, exclamă Jane, îmbujorându-se uşor; dar să ştii că n-ai nici un motiv. El va trăi în amintirea mea ca omul cel mai încântător pe care l-am cunoscut, dar aceasta e tot. Nu am nici ce să sper, nici de ce să mă tem şi nici ce să-i reproşez. Mulţumesc Domnului, durerea aceasta nu o am. Puţin răgaz deci – voi încerca desigur să fac cum e mai bine… Apoi, cu un glas mai vioi, adăugă: Am, cel puţin, mângâierea că n-a fost mai mult decât o închipuire fără temei din partea mea şi că aceasta nu a provocat nici un rău nimănui în afară de mine.

— Scumpa mea, exclamă Elizabeth, eşti atât de bună! Gingăşia şi altruismul tău sunt de-a dreptul îngereşti; nici nu ştiu ce să-ţi spun. Mi se pare că niciodată nu te-am preţuit la adevărata ta valoare şi nici nu te-am iubit cât meriţi.

Domnişoara Bennet se grăbi să nege că ar avea vreun merit deosebit şi să pună laudele pe seama dragostei fierbinţi a sorei sale.

— Nu, spuse Elizabeth, nu este drept. Tu doreşti să crezi pe toată lumea cumsecade şi te doare când vorbesc de rău pe cineva. Eu vreau să cred numai că tu eşti desăvârşită, dar te împotriveşti. Nu te teme că voi depăşi măsura, că voi încălca privilegiul pe care-l ai de a crede în bunătatea tuturor. Nu e nevoie. Sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu adevărat şi mai puţini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea ce pare a fi bun-simţ. Am avut în ultimul timp două exemple: pe unul nu-l voi menţiona; celălalt este căsătoria Charlottei. Este inexplicabil; din toate punctele de vedere inexplicabil.

— Lizzy dragă, nu te lăsa copleşită de asemenea sentimente. Îţi vor distruge fericirea. Nu ţii destul seamă de deosebirile de situaţie şi temperament. Nu uita respectabilitatea domnului Collins şi firea cumpănită şi prudentă a Charlottei. Aminteşte-ţi că face parte dintr-o familie numeroasă, că în privinţa averii e o căsătorie foarte îmbietoare şi fii gata să crezi, pentru binele tuturor, că s-ar putea să simtă pentru vărul nostru ceva ce-ar aduce a consideraţie, a stimă.

— Ca să-ţi fac plăcere, sunt gata să cred orice, dar asta nu vă aduce nimănui nici un profit, căci dacă aş fi convinsă că Charlotte are vreo consideraţie pentru el, aş avea o părere mai proastă despre judecata ei decât am acum despre inima ei. Scumpa mea, domnul Collins este un om închipuit, afectat, îngust la minte şi prost; ştii că aşa e, la fel de bine ca mine; şi sigur că simţi, ca şi mine, că femeia care se mărită cu el nu are o judecată înţeleaptă. Nu trebuie s-o aperi, deşi este vorba de Charlotte Lucas. Nu trebuie de dragul unui singur om să dai altă interpretare principiilor şi integrităţii şi nici să încerci să te convingi pe tine însăţi sau pe mine că egoismul înseamnă prudenţă şi inconştienţa în faţa pericolului – asigurarea fericirii.

— Foloseşti, cred, cuvinte prea tari pentru ei amândoi, replică Jane, şi sper că te vei convinge de acest lucru când îi vei vedea fericiţi împreună. Dar despre asta am spus destul. Ai făcut aluzie la încă un lucru. Ai menţionat două cazuri. Nu pot spune că nu te-am înţeles, dar te implor, dragă Lizzy, să nu mă îndurerezi crezând persoana aceea demnă de blam, spunându-mi că buna ta părere despre el a scăzut. Nu trebuie să fim atât de repede dispuşi să ne închipuim că am fost loviţi intenţionat. Nu trebuie să ne aşteptăm ca un tânăr plin de viaţă să fie totdeauna atât de cumpănit, de circumspect. Foarte adesea nu ne induce în eroare decât propria noastră vanitate şi nimic altceva. Femeile îşi închipuie că admiraţia înseamnă mai mult decât simplă admiraţie.

— Iar bărbaţii au grijă ca ele să-şi închipuie astfel.

— Dacă o fac cu intenţie nu este de iertat, dar nu cred că există pe lume atâta intenţie cât îşi închipuie unele persoane.

— Sunt departe de a pune ceva din purtarea domnului Bingley pe seama intenţiei, spuse Elizabeth; dar, se pot produce greşeli şi suferinţe, fără a plănui să faci rău sau să faci pe alţii nenorociţi. Inconştienţa, lipsa de atenţie faţă de sentimentele altora şi lipsa de hotărâre vor face – ele – treaba.

— Şi pui purtarea lui pe seama vreuneia dintre acestea?

— Da. În seama celei din urmă; dar, dacă am să merg mai departe, te voi nemulţumi spunându-ţi ceea ce cred despre oamenii pe care tu îi preţuieşti. Opreşte-mă cât mai poţi.

— Stărui deci să presupui că este influenţat de surorile lui?

— Da, în unire cu prietenul lui.

— Nu pot s-o cred. De ce să încerce să-l influenţeze? Ei nu-i pot dori decât fericire şi, dacă ţine la mine, nici o altă femeie nu i-o va putea da.

— Prima ta premisă este falsă. Ei pot dori multe alte lucruri în afară de fericirea lui: îi pot dori o avere mai mare şi mai multă importanţă; îi pot dori o căsătorie cu o fată care are toată greutatea pe care o reprezintă banii, relaţiile sus puse şi mândria de familie.

— Fără nici o îndoială toţi doresc ca el s-o aleagă pe domnişoara Darcy, replică Jane, dar aceasta din motive mai bune decât crezi tu. O cunosc mai de mult decât pe mine; nu-i deci de mirare că o iubesc mai mult. Dar, oricare le-ar fi dorinţele, nu e deloc probabil să se opună dorinţelor fratelui lor. Care soră şi-ar îngădui s-o facă, în afară de cazul că ar fi vorba de ceva foarte nepotrivit? Dacă ele ar crede că e îndrăgostit de mine, nu ar încerca să ne despartă; dacă ar fi îndrăgostit, nu ar putea reuşi. Presupunând existenţa unei asemenea afecţiuni, dai o interpretare nefirească şi greşită purtării lor; iar pe mine, mă faci tare nenorocită. Nu mă mâhni cu gândul acesta. Nu mi-e ruşine că m-am înşelat; sau cel puţin e mai uşor – nu e nimic în comparaţie cu ceea ce aş simţi dacă aş gândi rău despre el sau despre surorile lui. Dă-mi voie să privesc totul în lumina cea mai favorabilă, în lumina în care totul poate fi explicat.

Elizabeth nu se putea împotrivi unei asemenea dorinţe; din clipa aceea, numele domnului Bingley aproape că n-a mai fost rostit de ele.

Doamna Bennet continua să se mire şi să se lamenteze că domnul Bingley nu se reîntorcea; şi, deşi rar trecea o zi în care Elizabeth să nu-i explice totul limpede, nu părea să existe vreo şansă ca dânsa să se mire mai puţin. Fiica ei încercă s-o convingă de ceea ce ea însăşi nu credea, de faptul că atenţiile lui faţă de Jane fuseseră doar rezultatul unei admiraţii obişnuite şi trecătoare, care a încetat când nu s-au mai văzut; dar, deşi doamna Bennet accepta pe moment această explicaţie, povestea se repeta zi de zi. Mângâierea cea mai mare a doamnei Bennet era gândul că domnul Bingley se va întoarce iarăşi, vara viitoare.

Domnul Bennet trată chestiunea altfel.

— Aşa, Lizzy, spuse el într-o zi, cred că sora ta este dezamăgită în dragoste. O felicit. În afară de măritiş, unei fete îi place cel mai mult să fie, din când în când, niţel dezamăgită în dragoste. Are la ce se gândi şi totodată e ceva care îi dă un fel de distincţie printre prietenele ei. Ţie când îţi vine rândul? N-ai să prea înduri tu să fii multă vreme depăşită de Jane. Acum e rândul tău. Iată, la Meryton sunt ofiţeri destui ca să dezamăgească pe toate tinerele domnişoare din ţinut. Dă-i voie lui Wickham s-o facă. E un individ prezentabil şi-o să te dezamăgească în mod onorabil.

— Mulţumesc, domnule, un tânăr mai puţin prezentabil însă mi-ar fi de ajuns. Nu trebuie să ne aşteptăm ca toate să avem norocul Janei.

— Adevărat, răspunse domnul Bennet, dar este o mângâiere să te gândeşti că, orice ţi s-ar întâmpla în acest sens, ai o mamă iubitoare care va face totdeauna mare caz de asta.

Prezenţa domnului Wickham fu de un real folos pentru a împrăştia melancolia pe care ultimele întâmplări nefericite o aruncaseră asupra multora din familia de la Longbourn. Îl vedeau destul de des şi, la celelate merite pe care le avea, se adăuga acum şi acela al unei totale lipse de rezervă. Toate cele aflate de Elizabeth mai înainte – plângerile lui împotriva domnului Darcy şi tot ceea ce suferise din cauza acestuia – deveniseră fapte cunoscute de toţi şi erau discutate în mod public; şi toţi erau încântaţi când se gândeau că nu-l putuseră niciodată suferi pe domnul Darcy, înainte chiar să fi ştiut despre chestiunea aceasta.

Domnişoara Bennet era singura persoană în stare să presupună că puteau exista, în cazul lor; unele circumstanţe atenuante, necunoscute de societatea din Hertfordshire; neclintita şi blânda ei candoare pleda întotdeauna pentru îngăduinţă şi susţinea ideea posibilităţii unor greşeli; dar toţi ceilalţi hotărâră că domnul Darcy era cel mai rău dintre oameni.