Capitolul XXV.

După o săptămână petrecută în mărturisiri de dragoste şi planuri de fericire, domnul Collins fu smuls de lângă amabila lui Charlotte de ziua de sâmbătă. Durerea despărţirii putea fi totuşi alinată, în ceea ce-l privea, de pregătirile pentru primirea miresei, căci avea motive să spere că, imediat după reîntoarcerea lui la Hertfordshire, se va hotărî ziua care trebuia să facă din el cel mai fericit dintre oameni. Îşi luă rămas bun de la rudele sale din Longbourn cu aceeaşi solemnitate ca prima dată; ură iarăşi frumoaselor sale verişoare sănătate şi fericire şi promise tatălui lor o altă scrisoare de mulţumire.

Luna următoare, doamna Bennet avu plăcerea de a-i primi pe fratele ei cu soţia, care veniseră, ca de obicei, să petreacă Crăciunul la Longbourn. Domnul Gardiner era un om cu bun simţ, un gentleman, cu mult superior surorii lui, prin fire cât şi prin educaţie. Doamnelor din Netherfield le-ar fi venit greu să creadă că un om trăind din negoţ şi ocupându-se de magazinele lui ar putea fi atât de bine crescut şi de agreabil. Doamna Gardiner, care era cu câţiva ani mai tânără decât doamna Bennet şi doamna Philips, era o femeie prietenoasă, inteligentă, elegantă şi tare iubită de nepoatele ei din Longbourn. Între cele două nepoate mai mari şi ea exista o mare afecţiune. Ele stătuseră adesea la mătuşa lor, la oraş.

Primul lucru pe care-l făcu doamna Gardiner, după ce sosi, a fost să împartă darurile aduse şi să le descrie ultima modă. După ce termină, rolul ei deveni mai puţin important. Îi venise rândul să asculte. Doamna Bennet avea multe necazuri şi multe lucruri de care să se plângă. Avuseseră parte de atâtea nenorociri de când nu o mai văzuse pe cumnata ei. Două dintre fiicele sale fuseseră gata, gata să se mărite şi până la urmă nu ieşise nimic.

— Nu-i fac nici o vină Janei, continuă dânsa, căci Jane l-ar fi luat pe domnul Bingley dacă ar fi putut. Dar Lizzy! Oh, soră dragă! E tare greu să te gândeşti că ar fi putut fi acum soţia domnului Collins, dacă n-ar fi fost la mijloc propria ei îndărătnicie. A cerut-o aici, chiar în camera asta, şi ea l-a refuzat. Urmarea este că Lady Lucas îşi va mărita una dintre fete înaintea mea şi că moşia Longbourn e şi-acum testată altuia, ca la început. Lucaşii sunt oameni foarte şireţi, crede-mă, soră. Să nu le scape nimic din mână! Îmi pare rău s-o spun, dar aşa e. Mă enervează, mă îmbolnăvesc când mi se zădărnicesc planurile de către propria mea familie şi când am vecini care se gândesc la ei înşişi, mai înainte de orice. Cu toate astea, venirea dumitale în momentul acesta e cea mai mare alinare a mea şi mă bucur foarte mult de ce ne-ai spus despre mânecile lungi.

Doamna Gardiner, care cunoştea toate aceste veşti din corespondenţa purtată cu Jane şi Elizabeth, spuse o frază fără importanţă şi, de dragul nepoatelor, schimbă subiectul.

Când, mai apoi, rămase singură cu Elizabeth, vorbi mai amănunţit despre toate acestea.

— Se pare că era o partidă bună pentru Jane, spuse ea. Îmi pare rău că n-a ieşit nimic. Dar lucruri din astea se întâmplă atât de des! Un tânăr, aşa cum l-ai descria pe domnul Bingley se îndrăgosteşte foarte uşor de o fată frumoasă, pentru câteva săptămâni; şi când o întâmplare îi desparte, o uită tot atât de uşor, încât acest gen de nestatornicii e foarte frecvent.

— Admirabilă consolare, spuse Elizabeth, dar pe noi nu ne încălzeşte. Noi suferim dintr-o întâmplare. Nu se întâmplă deseori ca amestecul unor prieteni să-l convingă pe un tânăr cu o situaţie independentă să nu se mai gândească la o fată de care era îndrăgostit nebun, numai cu câteva zile mai înainte.

— Expresia aceasta „îndrăgostit nebun” este atât de răsuflată, de îndoielnică, de nedefinită, încât îmi spune prea puţin. Este tot atât de des folosită pentru sentimente ce se nasc în urma unei cunoştinţe de o oră, cât şi pentru o dragoste adevărată, puternică. Mă rog, cât de „nebun” de îndrăgostit era domnul Bingley?

— N-am văzut niciodată o înclinaţie mai promiţătoare: era din ce în ce mai neatent cu ceilalţi şi total preocupat de Jane. De câte ori erau împreună, aceasta se vedea tot mai hotărât şi mai limpede. La balul dat de el a jignit două sau trei domnişoare pe care nu le-a poftit la dans; şi chiar eu i-am vorbit de două ori şi nici măcar nu m-a auzit. Ar fi putut exista semne mai bune? Nu este lipsa de atenţie faţă de alţii esenţa dragostei?

— Oh, da! A acelui gen de dragoste pe care presupun că o simţea tânărul. Biata Jane! Îmi pare rău pentru ea, căci s-ar putea, cu firea ei, să nu-i treacă prea repede. Mai bine ţi s-ar fi întâmplat dumitale, Lizzy; ai fi râs de asta şi ţi-ar fi trecut mai repede. Crezi că am putea-o convinge să vină cu noi la Londra? Schimbarea de decor i-ar putea fi de folos; şi poate plecarea ei de acasă i-ar face mai bine decât orice altceva.

Elizabeth fu extrem de încântată de această propunere şi era convinsă că sora ei nu va avea nimic împotrivă.

— Sper, mai adăugă doamna Gardiner, că nu există nici un considerent, în legătură cu acest tânăr, care să-i influenţeze hotărârea. Locuim într-un cartier atât de diferit; cercul nostru de cunoştinţe este, şi el, atât de diferit, ieşim atât de puţin, încât nu e deloc probabil să se întâlnească, afară doar dacă nu va veni el s-o vadă.

— Ceea ce este cu totul imposibil, pentru că domnul Bingley se află acum în custodia prietenului său, şi domnul Darcy nu-i va îngădui să facă o vizită Janei, în partea aceea a Londrei! Scumpă mătuşică, cum de ţi-ar putea măcar trece prin minte? Poate că domnul Darcy o fi auzit de ceva care se cheamă strada Gracechurch, dar cu greu ar considera suficient o lună de abluţiuni ca să-l spele de impurităţile ei, dacă ar fi călcat vreodată pe acolo, şi nu uita că domnul Bingley nu face un pas fără el.

— Cu atât mai bine. Sper că nu se vor întâlni deloc. Dar Jane nu e în corespondenţă cu sora lui? Domnişoara Bingley nu va avea încotro şi va trebui să vină.

— Va renunţa cu totul la relaţiile cu Jane.

Dar, în pofida certitudinii pe care Elizabeth pretindea c-o are asupra acestui punct, cât şi asupra acelui încă şi mai interesant, şi anume că Bingley va fi împiedicat s-o vadă pe Jane, subiectul o preocupa într-atât, încât la un examen atent se convinse că de fapt nu socotea totul pierdut. Era cu putinţă şi chiar probabil, credea ea uneori, ca dragostea lui să reînvie, iar înrâurirea prietenilor să fie combătută cu succes de influenţa mai firească a farmecului Janei.

Domnişoara Bennet primi cu bucurie invitaţia mătuşii sale; acum nu se mai gândea la cei doi Bingley altfel decât că spera – deoarece Caroline nu locuia în aceeaşi casă cu fratele ei – să petreacă, din când în când, câte o dimineaţă în compania ei, fără riscul de a se întâlni cu el.

Doamna şi domnul Gardiner rămaseră la Longbourn o săptămână şi, ba cu familia Philips, ba cu familia Lucas, ba cu ofiţerii, nu trecu o zi fără program. Doamna Bennet aranjase cu atâta grijă distracţiile fratelui şi cumnatei sale, că nu au putut lua măcar o singură dată un prânz în familie. Când primirea avea loc acasă la ei, totdeauna participau şi câţiva ofiţeri, printre care domnul Wickham era nelipsit; cu aceste prilejuri, doamna Gardiner, plină de bănuieli, din cauza caldelor recomandări făcute de Elizabeth în favoarea lui, nu-i slăbea din ochi. Fără să creadă – după cele ce observase – că erau tare îndrăgostiţi, înclinaţia pe care o simţeau unul pentru celălalt era destul de vădită ca să-i dea o oarecare nelinişte; şi se hotărî ca, înainte de a pleca din Hertfordshire, să-i vorbească Elizabethei despre acest lucru şi să-i arate nesăbuinţa de a încuraja o asemenea afecţiune.

Pentru doamna Gardiner, Wickham prezenta o singură atracţie, fără nici o legătură cu farmecul lui în general. Cu vreo zece, doisprezece ani înainte de a se căsători, ea petrecuse mult timp chiar în partea aceea din Derbyshire de unde era el. Aveau, prin urmare, multe cunoştinţe comune şi, deşi Wickham, de când murise tatăl domnului Darcy, cu cinci ani în urmă, stătuse puţin acolo, putea totuşi să-i dea despre vechii ei prieteni veşti mai noi decât reuşise ea să capete.

Doamna Gardiner vizitase domeniul Pemberley şi-l ştia foarte bine pe defunctul domn Darcy, din reputaţie. Acest lucru constituia, prin urmare, un subiect inepuizabil. Le făcea plăcere amândurora când doamna Gardiner îşi compara amintirile de la Pemberley cu descrierea amănunţită pe care i-o putea da Wickham şi când îşi plătea tributul de laude la adresa proprietarului defunct. Când află cum se purtase cu dânsul tânărul domn Darcy, încercă să-şi amintească dacă auzise ceva despre caracterul lui, de pe vremea când era flăcăiandru, care să concorde cu ce i se spunea acum; şi, în cele din urmă, se convinse că-şi amintea să fi auzit în trecut vorbindu-se de domnul Fitzwilliam Darcy ca despre un băiat foarte mândru şi eu un caracter dificil.