Capitolul XXIX.

Ca urmare a acestei invitaţii, triumful domnului Collins nu mai avu margini. Putinţa de-a face paradă, faţă de musafirii săi uimiţi, de grandoarea protectoarei sale şi de a le atrage atenţia asupra amabilităţii acesteia faţă de el şi de soţia lui era tot ce-şi dorise mai mult; iar prilejul ce i se oferea atât de curând era o astfel de dovadă de bunăvoinţă din partea Lady-ei Catherine, încât nu găsea destule cuvinte de admiraţie.

— Vă mărturisesc, spuse el, că nu m-ar fi surprins deloc dacă senioria-sa ne-ar fi poftit pentru duminică să bem o ceaşcă de ceai şi să petrecem seara la Rosings. Cunoscându-i amabilitatea, m-am cam aşteptat la aşa ceva. Dar cine ar fi putut prevedea o atenţie ca aceasta? Cine şi-ar fi putut închipui că o să fim invitaţi să luăm chiar masa acolo (şi încă o invitaţie în care să fim cuprinşi cu toţii) atât de curând după sosirea dumneavoastră.

— Eu sunt cel mai puţin surprins de cele petrecute, replică Sir William, date fiind cunoştinţele pe care poziţia mea în lume mi-a îngăduit să le dobândesc cu privire ia manierele celor cu adevărat mari. La curte, asemenea exemple de frumoasă creştere nu sunt deloc neobişnuite.

Aproape toată ziua aceea şi dimineaţa următoare nu se mai vorbi despre altceva decât despre vizita la Rosings; Domnul Collins îi instrui cu grijă asupra a ceea ce trebuiau să se aştepte, pentru ca aspectul unor astfel de încăperi, sau numărul servitorilor, sau prânzul atât de fastuos să nu-i copleşească de tot.

Când doamnele plecară să se îmbrace, el îi spuse Elizabethei:

— Să nu te simţi prost, scumpă verişoară, din cauza toaletei. Lady Catherine este departe de a pretinde de la noi eleganţa aceea în îmbrăcăminte care i se potriveşte domniei-sale şi fiicei ei. Te-aş sfătui numai să-ţi pui cea mai bună dintre rochiile dumitale; nu e cazul de mai mult decât atât. Lady Catherine nu va gândi mai rău despre dumneata pentru că vei fi îmbrăcată simplu. Domniei-sale îi place să se păstreze deosebirea de rang.

În timp ce se schimbau, veni de două-trei ori la uşile camerelor lor, recomandându-le să se grăbească, deoarece Lady Catherine se enerva grozav dacă trebuia să aştepte peste ora ei de prânz. Relatările atât de fantastice despre senioria sa şi despre felul ei de viaţă o speriaseră rău pe Maria Lucas, care fusese prea puţin obişnuită să iasă în lume şi care-şi aştepta prezentarea la Rosings cu tot atâtea temeri câte avusese şi tatăl ei când fusese prezentat la palatul Saint James.

Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de aproximativ o jumătate de milă, străbătând parcul. Fiecare parc are frumuseţea şi priveliştile lui; şi Elizabeth văzu multe în acel parc de care să fie încântată, cu toate că nu putu cădea în extaz, atât cât se aşteptase domnul Collins s-o facă, în faţa peisajului, şi fu doar prea puţin impresionată de numărul ferestrelor de la faţada casei şi de preţul plătit la origine, pentru toate acele geamuri, de către Sir Lewis de Bourgh.

În timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creştea cu fiecare pas şi chiar Sir William nu părea prea calm. Elizabeth nu-şi pierdu cumpătul. Nu auzise despre Lady Catherine nimic care s-o facă impresionantă pentru cine ştie ce haruri nemaipomenite sau virtuţi miraculoase, iar cât priveşte grandoarea banilor şi a rangului, ea se credea în stare să le privească fără a se tulbura.

Din holul de la intrare, unde domnul Collins le atrase atenţia, cu un aer transportat, asupra proporţiilor frumoase şi a ornamentelor desăvârşite, ei urmară servitorii, trecând printr-o antecameră, până în încăperea unde se aflau Lady Catherine, fiica domniei sale şi doamna Jenkinson. Senioria sa se ridică, plină de o mare bunăvoinţă, pentru a-i primi; iar doamna Collins, care stabilise cu soţul său ca formalitatea prezentării să-i revină ei, făcu acest lucru într-un mod potrivit, fără niciuna dintre acele scuze şi mulţumiri pe care el le-ar fi crezut necesare.

În ciuda faptului că fusese la Palat, Sir William fu atât de uluit de măreţia din jur încât avu numai atât curaj cât să facă o adâncă plecăciune şi să se aşeze, fără să spună un cuvânt; fiica sa, pierită de spaimă, şedea pe marginea scaunului, neştiind încotro să-şi îndrepte privirile. Elizabeth, simţindu-se la înălţimea situaţiei, putu observa cu sânge rece pe cele trei doamne din faţa ei. Lady Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic conturate, care poate să fi fost cândva frumoase. Nu avea un aer îngăduitor şi felul în care îi primise nu fusese de natură să-i facă pe musafiri să-şi uite inferioritatea rangului. Nu tăcerea o făcea impresionantă, ci orice spunea – totul fiind rostit pe un ton atât de autoritar, încât accentua importanţa ce-şi acorda; Elizabeth îşi aminti imediat de domnul Wickham şi, din toate câte le observase în ziua aceea, îşi dădu seama că Lady Catherine era întocmai cum o descrisese dânsul.

După ce o examină pe mamă, pe chipul şi în comportarea căreia descoperi îndată o oarecare asemănare cu domnul Darcy, îşi întoarse ochii înspre fiică şi rămase şi ea uimită, la fel ca şi Maria, de cât de slabă şi de firavă era. Nu exista nici o asemănare, nici între chipurile, nici între siluetele celor două doamne. Domnişoara de Bourgh era palidă şi bolnăvicioasă; trăsăturile ei, deşi nu urâte, erau şterse; dânsa vorbi foarte puţin, exceptând ceea ce-i spunea cu glas scăzut doamnei Jenkinson, care nu avea nimic deosebit în înfăţişare şi care era tot timpul ocupată să asculte cele ce i se şopteau şi să aşeze un paravan în direcţia potrivită pentru a-i proteja ochii.

După ce şezură câteva minute, fură trimişi cu toţii la una dintre ferestre ca să admire priveliştea – domnul Collins însoţindu-i cu scopul de a le releva frumuseţile acesteia şi Lady Catherine informându-i, binevoitoare, că merita cu mult mai mult să fie privită vara.

Masa a fost cum nu se poate mai desăvârşită şi se aflau acolo toţi servitorii şi toată argintăria pe care le-o promisese domnul Collins; acesta, după cum prevăzuse, se aşezase în capul mesei – la dorinţa senioriei sale – şi arăta ca şi când ar fi simţit că viaţa n-ar fi putut oferi ceva mai grandios. Tăie carnea, mâncă şi elogie cu un entuziasm plin de încântare; şi fiecare fel fu lăudat mai întâi de dânsul şi apoi de Sir William, care-şi revenise îndeajuns ca să fie ecoul a tot ceea ce spunea ginerele său, într-un mod pe care Elizabeth se miră că Lady Catherine îl putea suporta. Dar Lady Catherine părea mulţumită de excesiva lor admiraţie şi împărţea zâmbete pline de bunăvoinţă, mai cu seamă când vreun fel de bucate se dovedea a fi noutate pentru ei. Comesenii nu prea făcură multă conversaţie. Elizabeth era dispusă să vorbească ori de câte ori i se ivea un prilej, dar se afla aşezată între Charlotte şi domnişoara de Bourgh; prima era numai urechi, ascultând-o pe Lady Catherine, iar cea de a doua nu-i adresă un cuvânt, cât ţinu prânzul. Doamna Jenkinson se ocupa, în special, de micuţa domnişoară de Bourgh, supraveghind puţinul ce-l mânca, insistând pe lângă dânsa să încerce vreun alt fel de bucate, plină de temeri să nu se simtă rău. Maria gândea că nici nu putea fi vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură altceva decât să mănânce şi să laude.

Când doamnele se reîntoarseră în salon, nu prea avură ce face în afară de a o asculta pe Lady Catherine cuvântând, ceea ce dânsa făcu fără încetare, până ce fu servită cafeaua, exprimându-şi părerea în fiecare chestiune, într-un mod atât de categoric, încât dovedea că nu era deloc obişnuită să-şi vadă opiniile controversate. Se informă indiscret şi amănunţit despre treburile casnice ale Charlottei, dându-i o mulţime de sfaturi cum să le soluţioneze pe toate; îi spuse cum trebuia rânduit fiecare lucru într-o familie atât de mică şi-i dădu instrucţiuni pentru îngrijirea vacilor şi a păsărilor din curte. Elizabeth descoperi că nimic nu era prea neînsemnat pentru preocupările înaltei doamne, dacă constituia un prilej pentru a dicta celorlalţi. Când se mai oprea din vorbăria adresată doamnei Collins, punea tot felul de întrebări Mariei şi Elizabethei, şi mai ales acesteia din urmă, despre familia căreia ştia prea puţin – menţionându-i doamnei Collins că era o fată drăguţă şi foarte manierată. O întrebă în diferite rânduri câte surori avea, dacă erau mai mari sau mai mici decât ea, dacă era vorba ca vreuna dintre ele să se mărite, dacă erau frumoase, unde fuseseră educate, ce fel de trăsură avea tatăl lor şi care era numele de domnişoară al mamei sale. Elizabeth simţi toată impertinenţa acestor întrebări, dar răspunse cu foarte multă stăpânire de sine. Apoi Lady Catherine remarcă:

— Moşia tatălui dumitale este testată domnului Collins, nu-i aşa? Şi, întorcându-se către Charlotte: Mă bucur pentru dumneata; dar altfel nu văd rostul testării moşiilor în detrimentul urmaşilor în linie feminină. În familia lui Sir Lewis de Bourgh nu s-a găsit că era necesar acest lucru. Cânţi din gură şi la pian, domnişoară Bennet?

— Puţin.

— Oh! Atunci, într-una din zile, vom fi fericiţi să te ascultăm. Pianul nostru este extraordinar, probabil superior… trebuie să-l încerci într-o zi. Surorile dumitale cântă?

— Una dintre ele.

— De ce nu aţi învăţat toate? Trebuia să fi învăţat cu toatele. Domnişoarele Webb cântă toate; şi tatăl lor nu are un venit atât de bun ca tatăl dumitale. Pictezi?

— Nu, deloc.

— Cum, niciuna dintre dumneavoastră?

— Niciuna.

— Foarte ciudat. Dar presupun că nu aţi avut nici prilejul. Mama ar fi trebuit să vă aducă în fiecare primăvară la Londra pentru profesori.

— Mama nu ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate suferi Londra.

— Nu mai aveţi guvernantă?

— Nu am avut niciodată guvernantă.

— Niciodată guvernantă! Cum a fost cu putinţă? Cinci fete, crescute acasă, fără guvernantă! N-am mai auzit de aşa ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă în slujba educării dumneavoastră.

Elizabeth îşi stăpâni cu greu surâsul în timp ce o asigura că nu fusese aşa.

— Atunci cine v-a învăţat? Cine s-a îngrijit de dumneavoastră? Fără guvernantă, sigur că aţi fost neglijate.

— Prin comparaţie cu unele familii, cred că da; dar acelora dintre noi, cărora le-a plăcut să înveţe, nu le-au lipsit mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să citim şi am avut toţi profesorii de care a fost nevoie. Acelea cărora le-a plăcut să lenevească, au putut-o desigur face.

— Da, fără îndoială, dar o guvernantă împiedică tocmai lucrul acesta; dacă aş fi cunoscut-o pe mama dumneavoastră aş fi sfătuit-o, cu toată energia, să angajeze una. Am spus întotdeauna că în educaţie nu se poate face nimic fără o învăţătură solidă şi sistematică pe care nimeni, în afară de o guvernantă, nu o poate da. E minunat câte familii au fost ajutate în direcţia asta prin intermediul meu. Sunt totdeauna fericită să ajut unei tinere să se plaseze bine. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au o situaţie splendidă datorită mie; şi nu-s decât câteva zile de când am recomandat o altă tânără de care mi s-ar vorbit numai întâmplător, iar familia aceea este absolut încântată de ea. Doamnă Collins, ţi -am spus că Lady Mettcalff a venit ieri să-mi mulţumească? Găseşte că domnişoara Pope este o comoară „Lady Catherine, mi-a spus ea, mi-aţi dăruit o comoară”. Dintre surorile dumneavoastră mai mici, a fost vreuna scoasă în lume, domnişoară Bennet?

— Da, doamnă, toate.

— Toate! Vai de mine! Toate cinci deodată? Foarte ciudat! Şi dumneata nu eşti decât a doua! Cele mai mici, scoase în lume înainte ca acelea mai mari să se fi măritat. Surorile dumitale mai mici trebuie să fie foarte tinere.

— Da, cea mai mică nu a împlinit şaisprezece ani. Poate că ea este prea tânără pentru a ieşi mult în lume. Da, întradevăr, doamnă, cred că ar fi o cruzime faţă de surorile mai mici să nu se poată bucura şi ele de distracţii şi societate, numai pentru că surorile mai mari n-ar avea mijloace sau dorinţa să se mărite tinere. Ultima născută are tot atâta drept la bucuriile tinereţii ca şi prima. Şi să fii ţinută acasă pentru un astfel de motiv! Cred că asta nu prea ar încuraja dragostea între surori şi delicateţea sufletească.

— Pe cinstea mea, exclamă Lady Catherine, îţi spui cuvântul foarte hotărât pentru o fată atât de tânără. Mă rog, ce vârstă ai?

— Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replică Elizabeth zâmbind, senioria voastră se poate cu greu aştepta s-o mărturisesc.

Lady Catherine păru foarte uimită că nu i se dăduse un răspuns direct; şi Elizabeth bănui că era prima făptură care îndrăznise vreodată să nu ia în seamă atâta demnă impertinenţă.

— Nu poţi avea mai mult de douăzeci de ani, sunt sigură; nu e nevoie, deci, să-ţi ascunzi vârsta.

— Nu am împlinit încă douăzeci şi unu.

După ce veniră şi domnii în salon şi după ce se servi ceaiul, se întinseră mesele de joc. Lady Catherine, Sir William, domnul şi doamna Collins se aşezară pentru o partidă de cadril şi cum domnişoara de Bourgh voia să joace un cassino cele două fete avură cinstea ca, împreună cu doamna Jenkinson, să-i completeze partida. Masa lor fu stupidă la superlativ. Aproape că nu se rosti o silabă care nu avea legătură cu jocul, afară doar de temerile exprimate de doamna Jenkinson să nu-i fie domnişoarei de Bourgh prea cald sau prea frig şi să nu aibă prea multă sau prea puţină lumină. La cealaltă masă fu mult mai multă animaţie. Lady Catherine vorbea fără întrerupere, arătându-le celorlalţi trei greşelile sau povestind vreo întâmplare despre dânsa. Domnul Collins era ocupat cu aprobarea a tot ceea ce spunea senioria sa, mulţumindu-i pentru fiecare fisă câştigată şi scuzându-se când credea că luase prea multe. Sir William nu spunea mare lucru. Îşi înmagazina în memorie povestiri şi nume nobile.

Când Lady Catherine şi fiica sa se saturară de cărţi, s-a spart jocul; doamnei Collins i se oferi trăsura; aceasta fu acceptată cu recunoştinţă şi se dădu porunca să tragă imediat la scară. Se strânseră apoi în jurul focului ca s-o audă pe Lady Catherine hotărând cum va fi vremea a doua zi. Fură smulşi de la acest colocviu de sosirea trăsurii şi, cu multe mulţumiri din partea domnului Collins şi tot atâtea plecăciuni ale lui Sir William, plecară. Cum porni trăsura, vărul îi ceru Elizabethei să-şi dea părerea asupra tot ceea ce văzuse la Rosings şi, de dragul Charlottei, părerea exprimată fu mai favorabilă decât era în realitate. Dar laudele ei – deşi o costau un efort – nu putură în nici un caz să-l mulţumească pe domnul Collins care se simţi, foarte curând, dator să ia asupra lui sarcina de a o elogia pe senioria sa.