Capitolul XXVIII.

Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se păru nou şi interesant. Era în culmea bucuriei pentru că o văzuse pe sora ei arătând atât de bine, încât putea goni orice teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul călătoriei înspre Nord era o nesecată sursă de bucurie.

Când lăsară şoseaua şi apucară pe drumul către Hunsford, ochii tuturor începură să caute cu nerăbdare casa parohială, aşteptându-se ca fiecare cotitură să le-o scoată înainte. Gardul parcului Rosings hotărnicea drumul pe o latură. Elizabeth surâse, amintindu-şi de tot ce auzise despre cei ce locuiau acolo.

În cele din urmă se zări şi parohia. Grădina ce cobora înspre drum, casa din mijloc, ţăruşii verzi şi dafinii gardului viu, totul şedea mărturie că se apropiau. Domnul Collins şi Charlotte apărură în prag; printre zâmbetele tuturor şi saluturile de la distanţă, trăsura opri în faţa porţii mici din dreptul unei alei presărate cu pietriş, care ducea până la intrare. Într-o clipă săriră toţi din trăsură, bucuroşi să se revadă. Doamna Collins le ură bun sosit, cu o vie plăcere; şi când Elizabeth se văzu primită cu atâta dragoste, se bucură cu adevărat că venise. Constată imediat că felul de a fi al vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei: politeţea lui plină de formalism era exact ce fusese mai înainte; dânsul o reţinu câteva minute la poartă, ca s-o asculte şi să-şi satisfacă curiozitatea cu privire la întreaga familie. Apoi, fără să zăbovească mai mult decât era necesar pentru a le atrage atenţia asupra eleganţei intrării, fură conduşi în casă; şi cum ajunseră în salon, le ură a doua oară, cu un formalism ostentativ, bun venit în umila sa locuinţă şi repetă cuvânt cu cuvânt invitaţiile soţiei sale la o gustare.

Elizabeth era pregătită să-l vadă în toată gloria şi nu se putu stăpâni să nu-şi închipuie că ei i se adresa mai ales, când le atrase atenţia asupra aspectului şi a proporţiilor perfecte ale camerei precum şi asupra mobilierului – de parcă ar fi dorit s-o facă să simtă ceea ce pierduse, atunci când îl refuzase. Dar deşi totul părea ordonat şi îmbietor, tânăra fată nu fu în stare să-l fericească cu vreun suspin de regret; şi o privi – cu destulă uimire – pe prietena ei care putea avea un aer atât de vesel lângă un astfel de tovarăş de viaţă. Când domnul Collins spunea ceva de care soţia lui s-ar fi putut – pe bună dreptate – jena, ceea ce desigur nu se întâmpla rar, ochii ei se îndreptau, fără voie, către Charlotte. O dată sau de două ori i se păru că discerne pe chipul ei o uşoară roşeaţă, dar în general Charlotte – înţeleaptă – nu auzea. După ce rămaseră în cameră de ajuns ea să admire fiecare mobilă în parte de la bufet şi până la grilajul de la gura căminului, şi ca să povestească despre călătoria lor şi despre tot ce văzuseră la Londra, domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era mare şi frumos rânduită şi de care se ocupa el, personal. A lucra în grădină era una dintre cele mai respectabile plăceri ale sale; şi Elizabeth admiră gravitatea cu care vorbea Charlotte despre faptul că era atât de sănătos să faci mişcare, recunoscând că dânsa încuraja, cât putea, acest lucru. Conducându-i pe fiecare alee şi potecă, abia lăsându-le timpul pentru exclamaţiile de laudă pe care le aştepta de la ei, domnul Collins le scoase în relief fiecare privelişte atât de amănunţit, încât farmecul frumosului rămânea complet în afară. Putea enumera exact câte lanuri erau în fiecare direcţie şi putea spune câţi copaci erau în pâlcul cel mai îndepărtat. Dar dintre toate priveliştile cu care se putea mândri grădina sa, ţinutul sau regatul, niciuna nu se putea compara cu priveliştea ce se vedea înspre Rosings printr-o deschidere intre copacii care hotărniceau parcul, chiar în faţa casei sale. Era o clădire modernă, arătoasă, bine plasată pe o ridicătură de teren.

Din grădină, domnul Collins i-ar fi dus să-i plimbe pe cele două pajişti ale sale, dar cum doamnele nu aveau pantofi potriviţi pentru bruma ce mai stăruia încă, se întoarseră acasă şi, în timp ce Sir William continua să-l însoţească, Charlotte arăta surorii şi prietenei sale locuinţa, extrem de încântată probabil că avea prilejul s-o facă fără ajutorul soţului. Casa era destul de mică, dar bine construită şi comodă; şi totul era aranjat cu o ordine şi un gust pe care Elizabeth le atribui în întregime Charlottei. Când domnul Collins putea fi uitat, plutea întradevăr peste tot o ambianţă foarte plăcută şi din aerul de evidenţă mulţumitoare pe care acest confort îl dădea Charlottei, Elizabeth presupuse că el trebuia să fie adeseori uitat.

Aflase că Lady Catherine era încă acolo. Lucrul acesta fu din nou discutat în timpul prânzului, când domnul Collins, amestecându-se în vorbă, remarcă:

— Da, domnişoară Elizabeth, duminica viitoare, la biserică, veţi avea cinstea de a o vedea pe Lady Catherine de Bourgh şi nu mai este nevoie să spun că veţi fi încântată de domnia sa. Este amabilitatea şi bunăvoinţa personificată şi nu mă îndoiesc că, la sfârşitul serviciului divin, veţi fi onorată cu oarecare atenţie din partea domniei-sale. Nu şovăi aproape deloc să spun că vă va include, pe dumneata şi pe cumnata mea Maria, în toate invitaţiile cu care ne va onora, pe durata rămânerii dumneavoastră aici. Purtarea sa faţă de draga mea Charlotte este minunată. De două ori pe săptămână luăm masa la Rosings şi niciodată nu ni se îngăduie să ne întoarcem acasă pe jos. Întotdeauna dă poruncă să ne conducă trăsura senioriei sale. Ar trebui să spun una dintre trăsurile senioriei sale, pentru că are câteva.

— Lady Catherine este întradevăr o femeie foarte respectabilă şi cu multă judecată, adăugă Charlotte, şi o vecină cum nu se poate mai atentă.

— Foarte adevărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun şi eu. Este dintre acele femei pentru care nu poţi avea tot respectul care li se cuvine.

Seara trecu mai ales cu discutarea veştilor din Hertfordshire şi cu repovestirea celor ce-şi comunicaseră deja prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, Elizabeth, stând să mediteze asupra gradului de mulţumire a Charlottei, trebui să recunoască îndemânarea cu care-şi conducea soţul şi calmul cu care-l suporta şi să constate că totul era foarte bine făcut. Se mai gândi, de asemenea, la felul cum se va desfăşura vizita ei, la desfăşurarea liniştită a ocupaţiilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului Collins şi la amuzamentele datorite relaţiilor lor cu Rosings. Via ei închipuire stabili repede totul.

A doua zi, cam pe la amiază, pe când se pregătea în camera ei pentru o plimbare, se iscă deodată, de jos, o zarvă de parcă luase casa foc şi, după ce ascultă o clipă, auzi pe cineva gonind în mare grabă pe scări şi strigând-o cu glas tare. Deschise uşa şi o văzu pe Maria care, cu respiraţia tăiată de tulburare, striga de pe odihna scării:

— Oh, Eliza dragă, te rog grăbeşte-te şi vino în sufragerie; de acolo se vede ceva extraordinar! Nu-ţi spun ce. Grăbeşte-te şi coboară chiar acum.

Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să-i mai spună nimic, aşa că fugiră amândouă în sufrageria care dădea înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într-un faeton scund, care oprise la poarta grădinii.

— Şi asta e tot? strigă Elizabeth. M-am aşteptat – cel puţin – să fi intrat porcii în grădină şi nu e nimic altceva în afară de Lady Catherine şi fiica ei!

— Auzi vorbă! Draga mea, spuse Maria, revoltată de greşeala ei, nu este Lady Catherine. Doamna în vârstă este doamna Jenkinson care locuieşte cu ele; cealaltă este domnişoara de Bourgh. Uită-te numai la ea. E doar o bucăţică de om. Cine s-ar fi gândit că poate fi atât de slabă şi de mică?

— Este îngrozitor de prost crescută s-o ţină pe Charlotte afară, pe vântul ăsta. De ce nu intră în casă?

— Oh! Charlotte spune că n-o face mai niciodată. Când domnişoara de Bourgh intră, este unul dintre cele mai mari favoruri.

— Îmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte gânduri. Are un aer bolnăvicios şi îmbufnat. Da, e tocmai ce îi trebuie. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru el.

Domnul Collins şi Charlotte, ambii la poartă, şedeau de vorbă cu doamnele, iar Sir William, spre marele haz al Elizabethei, rămăsese în pragul uşii, într-o gravă contemplare a măreţiei din faţa lui, înclinându-se mereu, ori de câte ori domnişoara de Bourgh se uita în direcţia aceea.

În cele din urmă, nu mai avură ce-şi spune; doamnele mânară mai departe şi ceilalţi se întoarseră în casă. Nici nu dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Collins se şi porni să le felicite pentru marele lor noroc, pe care li-l lămuri Charlotte, aducându-le la cunoştinţă că fuseseră invitaţi cu toţii să ia masa la Rosings, a doua zi.