Capitolul XXX.

Sir William stătu la Hunsford numai o săptămână, dar vizita fu suficient de lungă ca să se încredinţeze că fiica sa se instalase extrem de confortabil şi că avea parte de un soţ şi de vecini cum nu întâlneai prea des. Cât timp stătu acolo, domnul Collins îi închină dimineţile, conducându-l cu cabrioleta ca să-i arate ţinutul; dar când dânsul plecă, întreaga familie îşi reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea mai mult împreună cu vărul ei, căci acesta îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dintre micul dejun şi prânz ori în grădină, ori scriind şi citind, ori privind pe fereastra camerei lui de lucru care dădea spre drum. Camera unde stăteau doamnele era spre spatele casei. La început, Elizabeth se cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria mică pentru a-şi petrece timpul acolo; era o cameră mai bine proporţionată şi cu un aspect plăcut. Dar îşi dădu curând seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci domnul Collins ar fi petrecut mult mai puţin timp la el în cameră, dacă ele ar fi stat într-o odaie tot atât de plăcută; şi a apreciat-o pe Charlotte pentru acest aranjament.

Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum şi îi erau îndatorate domnului Collins pentru că le informa despre trăsurile care treceau şi, mai ales, de câte ori trecea în faeton domnişoara de Bourgh – ceea ce nu omitea niciodată să vină să le spună, deşi întâmplarea avea loc aproape zilnic. Adeseori dânsa se oprea la parohie şi stătea câteva minute de vorbă cu Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată convinsă să coboare.

Erau foarte puţine zilele în care domnul Collins să nu se ducă la Rosings şi nu multe acelea în care soţia sa să nu considere că era necesar să meargă şi ea; şi, până când Elizabethei nu-i trecu prin minte că, datorită Lady-ei Catherine s-ar mai putea ivi şi alte venituri parohiale de care să se dispună, nu putu înţelege de ce îi sacrificau atâtea ore. Din când în când, erau onoraţi cu câte o vizită din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu-i scăpa neobservat. Le controla ocupaţiile, se uita la lucrul lor de mână şi le sfătuia să-l facă altfel; găsea greşeli în aranjamentul mobilelor sau descoperea neglijenţe la fata de serviciu şi, dacă accepta vreo gustare, părea s-o facă numai ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea risipă de carne.

Elizabeth băgă repede de seamă că, deşi această înaltă doamnă nu făcea parte din comitetul de împăciuire al ţinutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei treburi – chiar şi cele mai neînsemnate – îi erau aduse la cunoştinţă de către domnul Collins; şi ori de câte ori localnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulţumiţi sau prea săraci, dânsa se deplasa imediat în sat ca să le aranjeze neînţelegerile, să-i oblige să-şi înghită nemulţumirile şi să-i mustre până ce-i făcea să se simtă împăcaţi şi îmbelşugaţi.

Distracţia prânzurilor de la Rosings se repetă cam de două ori pe săptămână şi, în afară de faptul că lipsea Sir William şi că seara nu se forma decât o singură masă de joc, fiecare dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a primei. Nu prea mai avură alte invitaţii, deoarece nivelul de viaţă al celor din jurul lor era, în general, peste posibilităţile familiei Collins. Aceasta nu a fost totuşi deloc rău pentru Elizabeth şi, în totul, îşi petrecu timpul în mod destul de agreabil. Avu ore de plăcută conversaţie cu Charlotte şi, vremea fiind atât de frumoasă pentru acel anotimp al anului, profită să iasă de multe ori în aer liber. Plimbarea preferată, pe care o făcea adesea în timp ce toţi ceilalţi erau în vizită la Lady Catherine, era de-a lungul unui crâng care mărginea o latură a parcului, unde se găsea o plăcută cărare umbroasă pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s-o preţuiască şi unde simţea că n-o poate atinge curiozitatea Lady-ei Catherine. Primele două săptămâni ale vizitei se scurseră repede, în felul acesta liniştit. Se apropia Paştele, şi săptămâna dinaintea Paştelui urma să aducă familiei de la Rosings un adaus care, pentru un cerc atât de restrâns, avea mare însemnătate. Curând după sosirea ei, Elizabeth auzise că în câteva săptămâni era aşteptată sosirea domnului Darcy; şi deşi printre cunoştinţele ei erau puţine acelea pe care să nu i le fi preferat, venirea lui însemna un element relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, şi-şi spunea că va avea poate prilejul să se amuze văzând, din purtarea acestuia faţă de verişoara căreia îi fusese evident destinat de către Lady Catherine, cât de zadarnice erau proiectele domnişoarei Bingley în privinţa lui; senioria sa vorbea despre sosirea nepotului cu cea mai mare mulţumire şi de dânsul personal cu cea mai mare admiraţie şi păru aproape furioasă când află că el se întâlnise adesea cu domnişoara Lucas şi cu Elizabeth.

Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul Collins se plimbase toată dimineaţa, supraveghind intrările ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asigura din primul moment că sosise; şi după ce-i făcu o plecăciune, în timp ce trăsura intra în parc, zori înapoi spre casă, cu vestea cea mare. A doua zi dimineaţă se grăbi să se ducă la Rosings ca să-şi prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoţi de-ai Lady-ei Catherine, îndreptăţiţi să le primească; domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiului său, lordul – şi, spre marea uimire a tuturor, domnul Collins fu însoţit la întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi văzuse din camera soţului său trecând drumul şi dădu repede fuga să le spună fetelor la ce onoare se puteau aştepta, adăugând:

— Ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Eliza, pentru această dovada de amabilitate. Domnul Darcy n-ar fi venit altfel, atât de curând, să-mi prezinte omagii.

Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest compliment că se şi auzi clopoţelul de la uşă anunţându-le sosirea şi, după câteva minute, cei trei domni intrară în cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră primul, avea aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat frumos, dar ca înfăţişare şi ţinută era incontestabil un adevărat gentleman. Domnul Darcy arăta la fel ca la Hertfordshire; îşi prezentă, cu obişnuita-i rezervă, omagiile: doamnei Collins şi, oricare ar fi fost sentimentele ce le avea pentru prietena acesteia, păru în faţa ei foarte stăpân pe sine. Elizabeth îi făcu numai o reverenţă, fără să spună un cuvânt.

Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversaţie, cu promptitudinea şi uşurinţa unui om cu educaţie, vorbind foarte degajat; vărul său însă, după ce-i adresă doamnei Collins o remarcă fără importanţă în legătură cu locuinţa şi grădina, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. În cele din urmă, totuşi, îşi aduse aminte de politeţe atât cât s-o întrebe pe Elizabeth de sănătatea familiei sale. Ea îi răspunse cum se cuvenea şi, după o pauză de o clipă, adăugă:

— Sora mea mai mare se află de trei luni la Londra. Nu vi s-a întâmplat s-o întâlniţi acolo?

Era absolut sigură că nu o întâlnise deloc, dar dorea să vadă dacă nu va lăsa să-i scape ceva din cele ce se întâmplaseră între familia Bingley şi Jane; şi i se păru că avea un aer puţin încurcat când îi răspunse că nu avusese norocul s-o întâlnească pe domnişoara Bennet. Lăsară subiectul să cadă şi domnii plecară curând după aceasta.