Capitolul XXVI.

Avertismentul pe care doamna Gardiner i-l dădu Elizabethei, de cum avu prilejul de a fi singură cu ea, fu precis şi binevoitor; după ce-i spuse gândul ei cinstit, continuă astfel:

— Eşti o fată cu prea mult bun simţ, Lizzy, ca să te îndrăgosteşti numai pentru că ai fost prevenită să n-o faci şi, de aceea, nu mă tem să-ţi vorbesc deschis. Serios, aş dori să fii cu grijă. Nu te lăsa târâtă şi nu încerca să-l târăşti şi pe el într-o afecţiune pe care lipsa averii o va face atât de imprudentă. Nu am nimic împotriva lui, este un om deosebit de interesant şi, dacă ar fi avut averea potrivită, cred că n-ai fi putut nimeri mai bine. Dar aşa cum stau lucrurile, nu trebuie să-ţi laşi închipuirea s-o ia razna. Tu ai cap şi ne aşteptăm cu toţii să ţi-l foloseşti. Tatăl tău se bizuie pe hotărârea şi buna ta credinţă, nu mă-ndoiesc. Nu trebuie să-l dezamăgeşti.

— Scumpa mea mătuşă, ce-mi spui e un lucru serios, întradevăr.

— Da, şi sper să te conving să fii şi tu serioasă.

— Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija şi de mine şi de domnul Wickham. Nu va fi îndrăgostit de mine, dacă o pot împiedica.

— Elizabeth, acum nu eşti serioasă.

— Îţi cer iertare. Am să încerc să fiu serioasă. În prezent, nu sunt îndrăgostită de domnul Wickham; nu, sigur nu sunt. Dar el este, dincolo de orice comparaţie, omul cel mai agreabil pe care l-am întâlnit vreodată; şi dacă se va îndrăgosti întradevăr de mine… cred că ar fi mai bine să n-o facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribil domn Darcy! Părerea tatălui meu despre mine îmi face cea mai mare cinste şi aş fi nenorocită să-l decepţionez. Tata îl simpatizează totuşi pe domnul Wickham. Pe scurt, mătuşică dragă, mi-ar părea rău să vă mâhnesc pe vreunul dintre voi; dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de dragoste, tinerii sunt rareori împiedicaţi să se unească din cauza lipsei de avere, cum aş putea eu promite să fiu mai înţeleaptă decât atâţia alţi semeni ai mei dacă as fi ispitită s-o fac? Sau, cum să ştiu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? Tot ceea ce pot deci promite este să nu mă pripesc. Nu mă voi pripi să cred că sunt ţinta preocupărilor lui. Când voi fi în compania lui, am să mă înfrânez. Pe scurt, voi face cum voi putea mai bine.

— Poate că ar fi mai bine să nu-l încurajezi să vină atât de des aici; cel puţin n-ar trebui să-i reaminteşti mamei să-l invite.

— Aşa cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un zâmbet ştrengar; foarte adevărat, va fi înţelept să mă abţin de la aşa ceva. Dar să nu-ţi închipui că vine aici prea des. Săptămâna asta a fost invitat atât de des, de dragul dumitale. Cunoşti ideile mamei în privinţa necesităţii de a-şi înconjura prietenii, în mod constant, de societate. Dar, în mod serios şi pe cuvântul meu de onoare, voi încerca să fac tot ce cred că este mai înţelept; şi acum, sper că eşti mulţumită.

Mătuşa o asigură că era; Elizabeth îi mulţumi pentru binevoitoarele sugestii şi se despărţiră – un exemplu minunat de povăţuire, într-o asemenea chestiune, fără a provoca resentimente.

Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire curând după plecarea familiei Gardiner şi a Janei; dar, cum se instală la familia Lucas, sosirea lui nu însemnă nici un deranj pentru doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; şi dânsa se resemnase în cele din urmă s-o considere inevitabilă şi chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios, că „dorea ca ei să poată fi fericiţi”. Joi, urma să fie ziua cununiei, iar miercuri, domnişoara Lucas le făcu vizita de rămas bun; şi când se ridică să plece, Elizabeth, ruşinată de felicitările silnice şi lipsite de căldură ale mamei sale, o conduse afară, sincer emoţionată. Pe când coborau scările, Charlotte îi spuse:

— Mă bizui că voi avea foarte des ştiri de la dumneata, Eliza.

— Le vei avea, desigur.

— Şi mai am încă o favoare să-ţi cer. Ai să vrei să vii să mă vezi?

— Ne vom întâlni adesea, sper, la Hertfordshire.

— E probabil să nu plec din Kent pentru un timp. Făgăduieşte-mi deci că vei veni la Hunsford.

Elizabeth nu o putea refuza, deşi prevedea că această vizită nu-i va face cine ştie ce plăcere.

— Tata şi Maria vor veni în martie, adăugă Charlotte, şi sper că vei fi de acord să vii cu ei. Eliza, eşti întradevăr tot atât de binevenită ca şi ei.

Cununia se celebră şi mireasa şi mirele o porniră înspre Kent, chiar de la uşa bisericii, şi – toată lumea avu de spus şi de auzit despre acest eveniment cât se spune şi se aude de obicei. Elizabeth primi curând veşti de la prietena ei şi corespondenţa dintre ele fu tot atât de frecventă şi de regulată ca întotdeauna; dar era cu neputinţă să fie şi tot atât de neconstrânsă. Elizabeth nu i se putu niciodată adresa fără să simtă că toată bucuria intimităţii lor pierise; şi deşi era hotărâtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de dragul a ceea ce fusese, mai curând decât pentru ceea ce era. Aşteptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre căminul ei, cum îi va plăcea Lady Catherine şi cât de fericită va îndrăzni să afirme că este; totuşi, citind scrisorile, Elizabeth simţea că Charlotte se exprima, în totul, exact aşa cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie, părea că este înconjurată de belşug şi nu menţiona nimic ce n-ar fi putut lăuda. Casa, mobilierul, împrejurimile, drumurile, toate erau pe gustul ei, iar comportarea Lady-ei Catherine cât se poate de prietenoasă şi îndatoritoare. Era tabloul făcut de domnul Collins despre Hunsford şi Rosings, adus la proporţii rezonabile; şi Elizabeth băgă de seamă că va trebui să aştepte să se ducă ea însăşi acolo ca să afle şi restul.

Jane îi trimisese surorii sale câteva rânduri, ca să anunţe că sosiseră cu bine la Londra, şi Elizabeth spera că, atunci când îi va scrie din nou, va putea să-i spună ceva despre familia Bingley.

Nerăbdarea cu care aşteptase această a doua scrisoare îi fu răsplătită aşa cum este răsplătită nerăbdarea în general: trecuse o săptămână de când Jane era în capitală, fără ca ea să fi primit ceva de la Caroline, său s-o fi văzut. Găsise totuşi o justificare în presupunerea că ultima ei scrisoare trimisă din Longbourn către prietena sa se pierduse, din întâmplare.

„Mătuşa, scria Jane, se duce mâine prin partea aceea a oraşului şi voi profita de acest prilej pentru a face o vizită în strada Grosvenor”.

Jane scrisese din nou după ce făcuse vizita şi o văzuse pe domnişoara Bingley. „Caroline nu mi s-a părut prea bine dispusă – acestea erau cuvintele ei – dar s-a bucurat când m-a văzut şi mi-a reproşat că nu îi dădusem nici un semn despre venirea mea la Londra. Am avut dreptate deci; ultima mea scrisoare nu-i parvenise. Am întrebat, bineînţeles, de fratele ei. Era bine, dar atât de prins de domnul Darcy, încât deabia dacă-l mai vedea. Am aflat c-o aşteptau pe domnişoara Darcy la masă. Aş fi vrut s-o fi putut vedea şi eu. Vizita mea nu a fost lungă căci Caroline şi doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curând aici, la noi”.

Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o convinse că numai o întâmplare ar fi putut face ca domnul Bingley să afle că sora ei era la Londra.

Trecuseră patru săptămâni şi Jane nici nu-l zărise măcar. Încerca să se convingă singură că nu-i pare rău; dar nu mai putea închide ochii asupra nedelicateţei domnişoarei Bingley. După ce o aşteptase acasă în fiecare dimineaţă, timp de două săptămâni, inventând în fiecare seară o nouă scuză pentru faptul că nu venise, musafirul îşi făcu în sfârşit apariţia; dar scurtimea vizitei şi, mai mult decât aceasta, schimbarea din atitudinea ei nu-i mai îngăduiră Janei să continue a se înşela. Scrisoarea trimisă surorii sale, cu acest prilej, e o dovadă de ceea ce simţea:

Sunt sigură că scumpa mea Lizzy va fi incapabilă să triumfe asupra mea pentru a fi judecat mai bine decât mine, acum când recunosc că m-am înşelat complet în privinţa afecţiunii domnişoarei Bingley. Dar, surioară dragă, deşi această întâmplare dovedeşte că ai avut dreptate, nu mă socoti încăpăţânată când afirm, în continuare, că, luând în consideraţie purtarea ei în trecut, încrederea mea a fost tot atât de normală cât şi suspiciunea ta. Nu înţeleg deloc motivul pentru care dorea să se apropie de mine; dar sunt sigură că, dacă aceleaşi împrejurări s-ar ivi din nou, m-aş înşela din nou. Carolina nu mi-a întors vizita până ieri şi, între timp, nu am primit de la ea nici un bilet, nici un rând. Vizita, era foarte limpede, nu-i făcea deloc plăcere. S-a scuzat puţin, de formă, că nu a venit mai curând; n-a spus nici un cuvânt despre o eventuală revedere şi-a fost, din toate punctele de vedere, atât de schimbată, încât, când a plecat, eram ferm hotărâtă să nu mai continui această legătură. O compătimesc, deşi nu mă pot împiedica să n-o condamn. A greşit mult alegându-mă; pot să spun liniştită că fiecare pas pentru apropierea noastră a fost făcut întâi de ea. O compătimesc însă deoarece, fără îndoială, îşi dă seama că n-a făcut bine şi pentru că, sunt convinsă, motivul este numai grija pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai continui să mă explic. Şi deşi ştiam că această grijă este neîntemeiată, dacă ea o simte totuşi, purtarea faţă de mine este explicabilă; şi cum, pe bună dreptate, el îi este atât de drag, îngrijorarea pe care o simte pentru dânsul este firească. Nu pot totuşi să nu mă mir că mai are încă asemenea temeri, căci dacă el ar fi ţinut la mine câtuşi de puţin, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de mult, de mult de tot. Sunt sigură, din unele lucruri pe care le-a spus chiar dânsa, că el ştie că mă aflu în oraş şi totuşi, din felul cum vorbeşte, s-ar părea că doreşte să se convingă singură că fratele ei ţine cu adevărat la domnişoara Darcy. Nu mă pot lămuri. Dacă nu m-aş teme că judec cu asprime, aş fi aproape tentată să spun că toate astea au o mare doză de duplicitate. Dar voi încerca să gonesc orice gând dureros şi să mă gândesc numai la lucruri care mă fac fericită; dragostea ta şi neclintita bunătate a dragilor mei unchi şi mătuşă. Dă-mi veşti foarte curând. Domnişoara Bingley a spus ceva în sensul că el nu se va mai întoarce la Netherfield, că va renunţa la casă, dar fără să pară sigură. Am face mai bine să nu pomenim despre asta. Sunt extrem de bucuroasă că ai ştiri atât de plăcute de la prietenii noştri din Hunsford. Te rog du-te la ei cu Sir William şi Maria. Sunt sigură că te vei simţi foarte bine acolo.

Scrisoarea o mâhni întrucâtva pe Elizabeth, dar la gândul că Jane nu se va mai lăsa înşelată, de soră cel puţin, îi reveni buna dispoziţie. Orice speranţă din partea fratelui era acum total pierdută. Nici nu mai dorea măcar o reînnoire a atenţiilor lui. Scădea în ochii ei, ori de câte ori se gândea la dânsul; şi ca o pedeapsă pentru el, ca şi pentru a-i face dreptate Janei, Elizabeth spera ca el să se însoare întradevăr curând cu sora domnului Darcy care, după relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce zvârlise la o parte.

Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Elizabethei de promisiunea făcută în legătură cu acest domn şi ceru să i se trimită ştiri; Elizabeth avea de trimis veşti de natură a o mulţumi mai curând pe mătuşă decât pe ea însăşi. Vădita lui înclinaţie pălise; atenţiile lui luaseră sfârşit; era admiratorul alteia. Elizabeth avusese ochii destul de deschişi ca să vadă totul, dar putea privi şi scrie despre lucrul acesta fără prea mare suferinţă. Inima îi fusese numai uşor atinsă şi mândria îi era satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, dacă averea ar fi îngăduit-o. Dobândirea, pe neaşteptate, a zece mii de lire era farmecul cel mai vădit al tinerei domnişoare a cărei simpatie încerca s-o câştige; Elizabeth însă, mai puţin clarvăzătoare în acest caz decât în al Charlottei, nu-l ţinu de rău pentru dorinţa lui de independenţă. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; şi cum era în stare să presupună că pentru a renunţa la ea trebuise să dea o luptă cu el însuşi, fu gata să admită că era o măsură înţeleaptă şi bună pentru amândoi şi-i putu face foarte sincere urări de fericire.

Toate acestea au fost aduse la cunoştinţa doamnei Gardiner şi, după ce-i povesti împrejurările, Elizabeth continuă astfel:

Sunt încredinţată acum, mătuşică dragă, că nu am fost niciodată tare îndrăgostită, pentru că, dacă aş fi încercat sentimentul acesta pur şi înălţător, ar trebui acum să-i urăsc şi numele şi să-i doresc tot răul. Sentimentele mele, însă, nu sunt numai cordiale faţă de el, dar sunt şi imparţiale faţă de domnişoara King. Nu pot descoperi în mine nici cea mai mică ură, cea mai neînsemnată dorinţă de a crede că nu este o fată bună. Asta nu poate fi iubire. Prudenţa mi-a fost de folos; şi deşi ar fi pentru toate cunoştinţele mele un subiect cu mult mai interesant dacă aş fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune că regret relativa mea lipsă de importanţă. Faima poate fi dobândită uneori prea scump. Kitty şi Lydia sunt afectate mai mult decât mine de dezertarea lui. Nu cunosc viaţa şi nu-s pregătite încă pentru convingerea adânc umilitoare că tinerii frumoşi trebuie să aibă din ce trăi ca şi cei urâţi.