Capitolul XXVII.

Ianuarie şi februarie trecură pentru familia de la Longbourn fără alte evenimente mai importante şi, de altfel, fără prea multă variaţie în afară de plimbările la Meryton, uneori pe noroi, alteori pe frig. În martie, Elizabeth urma să plece la Hunsford. La început nu se gândise prea serios să se ducă, dar şi-a dat curând seama că Charlotte conta pe vizita ei şi, încet-încet, a început şi ea să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere şi cu mai multă certitudine. Despărţirea îi mărise dorul de a o revedea pe Charlotte şi îi micşorase dezgustul pentru domnul Collins. Proiectul însemna ceva nou şi, cum cu o astfel de mamă şi cu surori atât de neinteresante casa lor nu putea fi plăcută, o mică schimbare ar fi fost binevenită, chiar şi numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea şi prilejul s-o vadă în treacăt pe Jane, aşa că, pe măsură ce se apropia data plecării, ar fi fost foarte tristă dacă s-ar fi produs vreo amânare. Toate au mers însă ca pe roate şi s-au desfăşurat după planul făcut iniţial de Charlotte. Elizabeth urma să-i însoţească pe Sir William şi pe cea de a doua lui fiică. Proiectului i se adăugă, la timp, încă o îmbunătăţire – o noapte la Londra – devenind astfel cât se poate de perfect.

Singura mâhnire era că-şi părăsea tatăl, care îi va simţi, desigur, lipsa, şi care, în clipa despărţirii, era atât de indispus de plecarea ei, încât o rugă să-i scrie şi aproape că îi promise să-i şi răspundă.

Despărţirea de domnul Wickham a fost foarte prietenoasă; de partea lui chiar mai mult decât atât. Preocuparea prezentă nu-l putea face să uite că Elizabeth fusese prima care îi stârnise şi-i meritase atenţia, prima care îl ascultase şi-l compătimise, prima pe care o admirase; în felul în care îi ură drum bun, dorindu-i numai bucurii, amintindu-i de ceea ce trebuie să se aştepte să găsească în Lady Catherine de Bourgh, încredinţat fiind că părerea lui şi a ei despre dânsa – părerea lor despre oricine – va fi întotdeauna aceeaşi, se vedea o solicitudine, un interes care, simţea Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecţiunea cea mai sinceră; se despărţi având convingerea că, însurat, sau holtei, va fi întotdeauna pentru ea chintesenţa amabilităţii şi a farmecului.

Tovarăşii ei de drum din ziua următoare nu erau dintre cei care s-o facă să se gândească la el cu mai puţină plăcere. Sir William Lucas şi fiica sa Maria, o fată veselă, dar cu un cap tot atât de gol ca şi al tatălui ei, nu aveau nimic de spus care să merite să fie auzit şi au fost ascultaţi cu tot atâta plăcere cât şi huruitul trăsurii. Pe Elizabeth o amuzau absurdităţile, dar pe ale lui Sir William le ştia de prea multă vreme. El nu-i mai putea spune nimic nou despre prezentarea lui la palat şi înnobilarea lui, iar amabilităţile îi erau răsuflate ca şi cunoştinţele.

Era o călătorie de numai douăzeci şi patru de mile şi porniseră la drum atât de devreme, încât să ajungă, până la prânz, în strada Gracechurch. În clipa în care cupeul trase la uşa doamnei Gardiner, Jane aştepta la fereastra salonului, iar când ajunseră la intrare, era deja acolo pentru a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul şi fu bucuroasă văzându-i-l sănătos şi frumos ca întotdeauna. Pe scări, se-nşiruia o ceată de băieţi şi fetiţe pe care nerăbdarea s-o vadă pe verişoara lor îi scosese din salon, dar pe care sfiala, căci nu o mai văzuseră de un an de zile, îi împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bucurie şi gentileţe. Ziua se scurse cât se poate de plăcut, dimineaţa cu forfotă şi cumpărături, iar seara la un teatru.

Acolo, Elizabeth manevră în aşa fel încât să se aşeze lângă mătuşa ei. Primul subiect a fost sora sa şi se întristă, mai mult decât se miră, când auzi răspunsul la întrebările ei amănunţite, că deşi Jane se lupta continuu să se stăpânească, avea şi perioade de deprimare. Era totuşi cuminte să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna Gardiner îi dete de asemeni detalii în privinţa vizitei domnişoarei Bingley în strada Gracechurch şi-i reproduse convorbirile pe care dânsa le avusese în repetate rânduri cu nepoata ei şi care dovedeau că Jane şi-o scosese pe domnişoara Bingley din inimă.

Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru dezertarea lui Wickham şi o lăudă că suportase totul atât de bine.

— Dar, scumpa mea, adăugă ea, ce fel de fată este domnişoara King? Mi-ar părea rău să cred că amicul nostru este interesat.

— Te rog, mătuşică scumpă, care este diferenţa între interes şi prudenţă în chestiunile matrimoniale? Unde sfârşeşte chibzuinţa şi unde începe zgârcenia? De Crăciun, te speriaseşi la gândul căsătoriei lui cu mine pentru că ar fi fost o imprudenţă şi acum, când încearcă să ia o fată care are numai zece mii de lire, vrei să-l crezi un om interesat.

— Dacă ai vrea numai să-mi spui ce fel de fată este domnişoara King aş şti ce să cred.

— E o fată foarte cumsecade, cred. Nu ştiu nimic rău despre ea.

— Dar nu i-a dat nici cea mai mică atenţie până ce moartea bunicului n-a făcut-o moştenitoarea averii lui?

— Nu. De ce i-ar fi dat? Dacă nu-i era îngăduit să-mi câştige mie inima, pentru că nu aveam bani, ce rost avea să facă curte unei fete de care nu-i păsa şi care era tot atât de săracă?

— Pare totuşi nedelicat din partea lui că şi-a îndreptat atenţia către ea atât de repede după această întâmplare.

— Un om într-o situaţie precară n-are timp pentru tot ceremonialul elegant pe care alţii îl pot observa. Dacă ea nu are nimic împotrivă, de ce am avea noi?

— Faptul că ea nu era nimic împotrivă nu este o justificare pentru el. Asta dovedeşte doar că ei îi lipseşte ceva: judecata sau sensibilitatea.

— Prea bine, exclamă Elizabeth, crede-i cum vrei dumneata. Pe el, interesat; pe ea, o zănatecă.

— Nu, Lizzy, asta este cum nu vreau eu. Aş fi mâhnită, ştii bine, să am o părere rea despre un tânăr care a trăit atâta timp în Derbyshire.

— Oh, dacă asta e tot, am o părere foarte proastă despre tinerii domni care trăiesc în Derbyshire, iar prietenii lor intimi, care locuiesc în Hertfordshire, nu-s mult mai buni. Sunt sătulă de toţi. Slavă cerului! Mâine voi pleca acolo unde voi găsi un bărbat care nu are nici o însuşire plăcută, care nu are nici maniere şi nici o minte cu care să se poată lăuda. Proştii sunt, până la urmă, singurii bărbaţi pe care merită să-i cunoşti.

— Ai grijă, Lizzy, cuvântarea ta are un puternic iz de dezamăgire.

Înainte ca sfârşitul spectacolului să le despartă, Elizabeth avu neaşteptata bucurie de a fi invitată să meargă împreună cu unchiul şi mătuşa ei într-o călătorie de plăcere, pe care intenţionau s-o facă în vara aceea.

— Încă nu ne-am hotărât până unde vom merge, spuse doamna Gardiner, poate până la Lacuri.

Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă invitaţia imediat şi cu mare recunoştinţă.

— Dragă, dragă mătuşică, exclamă ea extaziată, ce încântare, ce fericire! Îmi dai viaţă şi puteri noi. Adio dezamăgire şi mânie. Ce sunt bărbaţii în comparaţie cu stâncile şi munţii? Ce ore de încântare vom trăi! Şi când vom fi înapoi, nu se va întâmpla, cum se întâmplă cu ceilalţi călători: să nu fie în stare să povestească ceva exact. Noi vom şti pe unde am fost; noi ne vom aminti ceea ce am văzut. Lacurile, munţii şi râurile nu se vor amesteca talmeş-balmeş în mintea noastră şi nici nu vom începe să ne certăm, când va fi vorba să descriem vreo scenă mai deosebită, în privinţa locului relativ unde s-a petrecut. Şi să avem grijă ca primele noastre explozii de entuziasm să fie mai puţin insuportabile decât ale majorităţii călătorilor.