Capitolul XXXII.

În dimineaţa următoare, Elizabeth era singură şi îi scria Janei – doamna Collins şi Maria fiind plecate în sat cu treburi – când fu deranjată de clopotul de la intrare, semn sigur că venise un musafir. Cum nu auzise zgomot de trăsură, se gândi că nu era imposibil să fie Lady Catherine şi, temându-se de acest lucru, îşi punea tocmai deoparte scrisoarea scrisă doar pe jumătate ca să evite orice întrebări impertinente când se deschise uşa şi, spre marea ei mirare, domnul Darcy şi nimeni altul decât domnul Darcy intră în cameră.

El de asemeni păru surprins găsind-o singură şi se scuză că o deranja, explicându-i că înţelesese că doamnele erau acasă. Luă apoi loc şi, după ce Elizabeth sfârşi de pus toate întrebările privind pe cei de la Rosings, păreau să fie în pericol de a se scufunda într-o totală tăcere. Era deci absolut necesar să se gândească la un subiect de conversaţie; şi faţă de această nevoie stringentă, amintindu-şi de data când îl văzuse pentru ultima oară la Hertfordshire şi fiind curioasă să afle ce va spune el despre plecarea lor zorită de acolo, remarcă:

— Cât de neaşteptat aţi plecat cu toţii de la Netherfield în noiembrie trecut, domnule Darcy! Trebuie să fi fost o surpriză nespus de plăcută pentru domnul Bingley să vă vadă pe toţi pornind după el atât de curând; pentru că, dacă-mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi înainte. Sper că domnul Bingley şi surorile sale erau cu toţii bine când aţi părăsit Londra?

— Cât se poate de bine, mulţumesc.

Îşi dădu seama că nu va mai primi alt răspuns, aşa că, după o mică pauză, adăugă:

— Am înţeles, cred, că domnul Bingley nu se mai gândeşte să se reîntoarcă vreodată la Netherfield.

— Nu l-am auzit niciodată spunând aşa ceva, dar este probabil ca în viitor să petreacă foarte puţin din timpul lui acolo. Are mulţi prieteni şi este la o vârstă când numărul prietenilor şi obligaţiilor creşte necontenit.

— Dacă are de gând să stea la Netherfield numai puţin timp ar fi mai bine pentru cei din vecinătate dacă ar renunţa cu totul la casă, pentru că atunci am putea avea acolo o familie stabilă. Dar poate că domnul Bingley nu a luat casa atât de mult pentru plăcerea vecinilor cât pentru a sa proprie şi trebuie să ne aşteptăm s-o ţină sau s-o lase după acelaşi criteriu.

— Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, dacă ar renunţa la ea, de îndată ce i s-ar oferi ceva convenabil.

Elizabeth nu răspunse nimic. Se temea să vorbească în continuare de prietenul lui şi, nemaiavând ce spune, se hotărî să-l lase pe el sa se frământe pentru a găsi un subiect.

Darcy îşi dădu seama de intenţia ei şi spuse îndată:

— Locuinţa aceasta pare foarte confortabilă. Lady Catherine, cred, a făcut mult pentru casa asta când domnul Collins s-a instalat la Hunsford.

— Cred că da şi sunt convinsă că nu şi-ar fi putut revărsa bunăvoinţa asupra cuiva mai recunoscător.

— Domnul Collins pare să fi avut mare noroc în alegerea soţiei sale.

— Da, întradevăr; prietenii lui se pot bucura din plin de faptul că a dat peste una dintre foarte puţinele femei cu judecată care l-ar fi luat de bărbat sau care, dacă l-ar fi luat, l-ar fi făcut fericit. Prietena mea are foarte multă minte, deşi nu sunt sigură că socotesc măritişul ei cu domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l-a făcut vreodată. Pare totuşi foarte fericită şi, din punct de vedere al prudenţei, este o căsătorie foarte bună pentru dânsa.

— Trebuie să-i fie foarte plăcut să locuiască la o distanţă atât de convenabilă de familie şi prietenii ei.

— O numiţi o distanţă atât de convenabilă? Sunt aproape cincizeci de mile.

— Şi ce sunt cincizeci de mile pe o şosea bună? Niţel mai mult decât o călătorie de o jumătate de zi. Da, o numesc o distanţă foarte convenabilă.

— N-aş fi considerat niciodată distanţa unul dintre avantajele acestei căsătorii, exclamă Elizabeth. N-aş fi zis niciodată că doamna Collins s-a stabilit în aproprierea familiei sale.

— Aceasta este dovada ataşamentului dumneavoastră faţă de Hertfordshire. Orice loc care depăşeşte imediata vecinătate a proprietăţii Longbourn, îmi imaginez, vi s-ar părea departe.

Pe când vorbea, avu un surâs pe care Elizabeth îşi închipui că-l înţelege. Desigur, el presupunea că ea se gândeşte la Jane şi Netherfield şi roşi când îi răspunse:

— Nu vreau să spun că o femeie nu se poate instala niciodată destul de aproape de familia ei. Depărtarea şi apropierea sunt, desigur, relative şi depind de multe şi variate împrejurări. Acolo unde, din fericire, cheltuiala drumului este neînsemnată, distanţa nu constituie nici un rău. Nu acesta este însă cazul aici. Domnul şi doamna Collins au un venit frumos, dar nu atât de mare cât să-şi îngăduie călătorii dese, şi sunt convinsă că prietena mea nu ar considera că se află în apropiere de familia ei, decât la o distanţă mai mică de jumătate din cea actuală.

Domnul Darcy îşi trase scaunul puţin mai aproape de ea şi spuse:

— Dumneavoastră nu puteţi fi îndreptăţită să vă simţiţi atât de puternic legată de un loc. Nu se poate ca dumneavoastră să fi stat tot timpul la Longbourn.

Elizabeth păru surprinsă. Domnul trecea printr-o schimbare de sentimente; îşi trase scaunul înapoi, luă un ziar de pe masă şi cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece:

— Vă place în Kent?

Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog calm şi concis şi din partea unuia şi a celuilalt şi care luă curând sfârşit, căci Charlotte şi sora ei, care se întorseseră tocmai de la plimbare, intrară în cameră. Tete-â-tete-ul lor le surprinse. Domnul Darcy le explică greşeala care-l făcuse s-o inoportuneze pe domnişoara Bennet şi, după ce mai rămase câteva minute fără să spună mare lucru, plecă.

— Ce poate să însemne asta? se miră Charlotte, imediat după ieşirea lui. Dragă Eliza, este sigur îndrăgostit de tine; altfel n-ar fi venit la noi, în modul acesta familiar.

Dar după ce Elizabeth le povesti despre tăcerea lui, nu li se mai păru plauzibil – cu toată marea dorinţă a Charlottei – să fie aşa; şi după multe presupuneri, în cele din urmă puseră vizita lui pe seama dificultăţii de a găsi ceva de făcut, ceea ce era foarte probabil pentru anotimpul acela. Sezonul sporturilor în aer liber se închisese. Acasă se aflau Lady Catherine, cărţi şi o masă de biliard; dar domnii nu pot sta tot timpul în casă; şi distanţa mică până la parohie, sau plăcerea de a se plimba până acolo, sau de a-i vedea pe cei ce locuiau acolo erau tentaţii pentru cei doi veri să se îndrepte spre parohie zilnic. Veneau în cursul dimineţii, la ore diferite, câteodată separat, câteodată împreună şi, din când în când, însoţiţi de mătuşa lor. Era limpede pentru toţi că domnul colonel Fitzwilliam venea pentru că se simţea bine în societatea lor – convingere care-l făcu şi mai simpatic; Elizabeth era înviorată de plăcerea pe care i-o dădea atât societatea lui cât şi evidenta lui admiraţie pentru favoritul ei de odinioară, George Wickham; şi deşi când îi compara găsea în felul de a fi al colonelului Fitzwilliam o gentileţe mai puţin captivantă, acesta din urmă era, avea ea impresia, cel mai citit dintre ei doi.

Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atât de des la parohie era mai greu de înţeles. Nu putea fi societatea lor, căci adesea rămânea acolo zece minute fără să deschidă gura şi, când vorbea, părea s-o facă de nevoie mai curând decât de bunăvoie – un sacrificiu adus bunei-cuviinţe, nu o plăcere pentru el. Rareori părea cu adevărat prezent. Doamna Collins nu ştia ce să creadă despre el. Colonelul Fitzwilliam, făcând uneori haz de stupiditatea lui, afirma că de obicei era altfel, ceea ce nu s-ar fi putut spune după cele ce constata ea însăşi; şi cum l-ar fi plăcut să creadă că schimbarea se datora dragostei şi că obiectul acelei iubiri era prietena ei Eliza, se aşternu serios la lucru pentru a descoperi adevărul. Îl observa ori de câte ori se aflau la Rosings şi ori de câte ori venea el ia Hunsford, dar fără mare succes. Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, dar expresia din ochii lui era discutabilă. Era o privire gravă, stăruitoare, dar Charlotte se îndoia adesea că ar fi exprimat o mare admiraţie; câteodată părea doar o privire absentă.

O dată sau de două ori îi sugeră Elizabethei posibilitatea ca Darcy să aibă o înclinaţie pentru ea, dar prietena ei râse de această idee, iar doamna Collins şi-a spus că nu are dreptul să insiste, de teamă să nu stârnească speranţe care – probabil – s-ar fi sfârşit doar cu o dezamăgire, pentru că, după părerea ei, nu exista nici o îndoială că toată antipatia tinerei fete s-ar fi topit dacă şi-ar fi putut închipui că Darcy era vrăjit de ea.

În planurile ei pline de bunăvoinţă, doamna Collins o vedea uneori pe Elizabeth măritându-se eu colonelul Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparaţie, omul cel mai drăguţ cu putinţă; o admira pe Elizabeth şi situaţia lui era foarte îmbietoare dar, pentru a contrabalansa toate aceste avantaje, domnul Darcy avea o deosebită influenţă în cadrul bisericii, iar vărul lui niciuna.