Capitolul XXXIII.

Nu numai o singură dată în timpul hoinărelilor ei prin parc, îl întâlni Elizabeth, din întâmplare, pe domnul Darcy. O necăjea ironia destinului care mâna paşii lui într-acolo unde nu-i mâna pe ai nimănui altuia; şi ca să prevină repetarea acestui lucru în viitor, avu grijă să-i spună, de prima dată, că aceea era una dintre plimbările ei preferate. Cum de s-a mai întâmplat şi a doua oară, deci, era foarte ciudat. Dar s-a întâmplat totuşi şi a doua, chiar şi a treia oară. Părea să fie din partea lui o premeditată nepoliteţe sau o penitenţă pe care şi-o impunea căci, cu aceste prilejuri, nu se mulţumea numai să-i pună întrebări de politeţe, să tacă stângaci şi apoi să-şi continue singur plimbarea; dânsul credea cu adevărat că era potrivit să se întoarcă din drum şi s-o însoţească. Nu spunea niciodată mare lucru şi nici ea nu-şi dădea osteneala să vorbească sau să asculte mult; dar o izbi faptul că la a treia lor întâlnire îi puse nişte întrebări ciudate, fără nici o legătură între ele: dacă îi făcea plăcere că se află la Hunsford, despre pasiunea ei pentru plimbări singuratice, ce părere avea despre fericirea domnului şi doamnei Collins – şi, vorbind despre Rosings şi despre faptul că Elizabeth nu înţelegea în totul viaţa din casa aceea, el păru să se aştepte ca şi ea să locuiască tot acolo oricând ar mai reveni în Kent. Din cuvintele lui reieşea că aceasta era de la sine înţeles. Se putea oare să-l aibă în vedere pe colonelul Fitzwilliam? Elizabeth presupunea că, dacă dânsul vorbise cu vreo intenţie, voise probabil să facă o aluzie la ce s-ar putea ivi din partea aceea. Faptul o întrista puţin şi fu foarte bucuroasă când ajunseră la poarta gardului din faţa parohiei.

Într-o zi, când se plimba recitind cu mare atenţie ultima scrisoare de la Jane, stăruind asupra unor pasaje care dovedeau că sora ei nu scrisese într-un moment de bună dispoziţie, în loc să aibă din nou surpriza de a-l vedea pe domnul Darcy, când ridică ochii îl văzu în faţa ei pe domnul colonel Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea de o parte şi, silindu-se să zâmbească, spuse:

— Nu ştiam că vi se-ntâmplă să vă plimbaţi prin partea aceasta.

— Am făcut înconjurul parcului, răspunse colonelul, aşa cum fac în general în fiecare an şi aveam de gând să-mi închei plimbarea cu o vizită la parohie. Mergeţi mult mai departe?

— Nu, voiam să mă întorc.

Şi, aşa cum spusese, se întoarse şi porniră împreună înspre parohie.

— Plecaţi sigur din Kent, sâmbătă? întrebă ea.

— Da, dacă Darcy nu va amâna din nou. Dar sunt la dispoziţia lui. El aranjează lucrul acesta cum îi place.

— Şi dacă nu este întotdeauna mulţumit de aranjamentul lui, are cel puţin satisfacţia de a-şi alege singur ce vrea. Nu cunosc pe nimeni căruia posibilitatea de-a face ce vrea să-i facă mai multă plăcere decât domnului Darcy.

— Îi face mare plăcere să facă ce vrea, răspunse colonelul Fitzwilliam. Dar asta ne place tuturor. El are însă posibilităţi mai mari decât mulţi alţii de a proceda astfel, pentru că este bogat şi mulţi alţii sunt săraci. Sunt subiectiv. Ştiţi bine că un fiu mai mic trebuie să se obişnuiască cu renunţarea şi dependenţa.

— După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate cunoaşte foarte puţin şi dintr-una şi dintr-altă. Şi acum, serios, ce aţi ştiut dumneavoastră vreodată despre renunţare şi dependenţă? Când v-a împiedicat vreodată lipsa de bani să mergeţi oriunde aţi vrut, sau să vă procuraţi orice v-a trecut prin minte?

— Acesta este un atac direct – şi nu pot spune că am îndurat multe greutăţi de acest fel. Dar în chestiuni de o mai mare importanţă s-ar putea să sufăr din lipsa banilor. Fiii mai mici nu se pot însura cu cine le place.

— Afară de cazul când le plac femeile cu stare, ceea ce cred că li se întâmplă foarte des.

— Felul nostru de viaţă ne face foarte dependenţi şi nu sunt mulţi, în situaţia mea, care să-şi poată îngădui să se însoare fără să dea oarecare atenţie averii.

„Aceasta, se întrebă Elizabeth, este oare la adresa mea?” şi gândul o făcu să se îmbujoreze; dar, revenindu-şi, spuse cu glas vioi:

— Şi, mă rog, care este preţul obişnuit pentru fiul mai mic al unui conte? Afară de cazul că fratele mai mare este foarte bolnăvicios, presupun că n-aţi cere peste cincizeci de mii de lire.

El îi răspunse pe acelaşi ton şi subiectul căzu. Pentru a curma tăcerea care l-ar fi putut face să-şi închipuie că era afectată de cele ce se petrecuseră, Elizabeth spuse curând după aceea:

— Îmi închipui că vărul dumneavoastră v-a luat cu el mai ales ca să aibă pe cineva la dispoziţie. Mă mir că nu se căsătoreşte ca să-şi asigure un privilegiu permanent de acest fel. Dar poate că deocamdată sora sa îndeplineşte destul de bine rolul acesta; şi cum se află exclusiv în grija lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea.

— Nu, răspunse colonelul Fitzwilliam, este un privilegiu pe care trebuie să-l împartă cu mine. Şi eu sunt, alături de el, tutorele domnişoarei Darcy.

— Sunteţi întradevăr? Şi, mă rog, ce fel de tutori sunteţi dumneavoastră? Pupila dumneavoastră vă dă mult de lucru? Domnişoarele de vârsta ei sunt uneori greu de dirijat; şi dacă are caracterul unui Darcy, poate că-i place şi ei să facă ce vrea.

În timp ce vorbea, Elizabeth observă că dânsul o privea grav; şi modul în care o întrebă îndată ce a făcut-o să presupună că domnişoara Darcy ar putea să le facă greutăţi o convinse că, într-un fel sau altul, era foarte aproape de adevăr. Răspunse pe loc:

— Nu trebuie să vă temeţi. N-am auzit niciodată nimic rău despre dânsa; şi cred că este una dintre fiinţele cele mai docile din lume. Este prietena favorită a unor doamne pe care le cunosc, doamna Hurst şi domnişoara Bingley. Cred că v-am auzit spunând că le cunoaşteţi şi dumneavoastră.

— Le cunosc puţin. Fratele lor este un bărbat plăcut şi distins; este un bun prieten al lui Darcy.

— Oh! Da! exclamă Elizabeth, sec. Domnul Darcy este neobişnuit de drăguţ cu domnul Bingley şi l-a luat sub aripa lui ocrotitoare.

— Aripa lui ocrotitoare”! Da, cred cu adevărat că Darcy îl ocroteşte în chestiunile în care prietenul său are foarte mare nevoie de ocrotire. Judecând după ceva ce mi-a spus în timpul călătoriei noastre încoace, am motive să cred că Bingley îi este foarte îndatorat. Dar ar trebui să-i cer iertare, căci nu am nici un drept să cred că Bingley era persoana despre care vorbea. N-a fost decât o presupunere.

— La ce vă referiţi?

— Este vorba de o împrejurare pe care Darcy, desigur, n-ar putea dori s-o cunoască toată lumea, pentru că, dacă ar ajunge la urechile celor din familia domnişoarei, ar fi un lucru neplăcut.

— Puteţi conta pe discreţia mea.

— Amintiţi-vă, de asemeni, că nu am multe motive să cred că e vorba de Bingley. Ceea ce mi-a spus se reduce la atât: că se felicita pentru că nu de mult salvase un prieten de la neplăcerile unei căsătorii foarte imprudente, fără să menţioneze însă nume sau alte detalii; şi am bănuit că era Bingley, numai pentru că îl cred în stare să intre într-o încurcătură de acest fel şi pentru că ştiam că au fost împreună toată vara trecută.

— Domnul Darcy v-a mărturisit motivele intervenţiei sale?

— Am înţeles că împotriva domnişoarei erau unele obiecţii foarte puternice.

— Şi ce vicleşuguri a folosit ca să-i despartă?

— Nu mi-a vorbit despre vicleşugurile pe care le-a folosit, spuse Fitzwilliam zâmbind. Mi-a spus numai ceea ce v-am povestit adineauri.

Elizabeth nu răspunse nimic şi continuă să meargă alături de el, cu inima clocotind de indignare. După ce o privi câteva clipe, Fitzwilliam o întrebă de ce căzuse pe gânduri.

— Mă gândesc la cele ce mi-aţi spus, răspunse ea. Purtarea vărului dumneavoastră mă contrariază. De ce trebuia să se erijeze în judecător?

— Sunteţi dispusă să consideraţi intervenţia lui mai curând ca un exces de zel?

— Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă sentimentul prietenului său era sau nu oportun; sau de ce, bazându-se numai pe judecata sa era chemat să hotărască şi să dirijeze modul în care prietenul acela trebuia să-şi găsească fericirea. Dar, continuă ea stăpânindu-se, cum nu cunoaştem nici un detaliu, nu este cinstit să-l condamnăm. E de presupus că nu exista dragoste puternică în cazul de care aţi vorbit.

— Presupunerea dumneavoastră nu este lipsită de logică, spuse Fitzwilliam, dar micşorează în modul cel mai trist triumful vărului meu.

Toate acestea fuseseră rostite în glumă, dar ei i se păru că fac o imagine a domnului Darcy, atât de fidelă, încât se temu să nu se trădeze cu vreun răspuns; şi de aceea, schimbând brusc subiectul, vorbi despre lucruri indiferente până ce ajunseră la parohie. Îndată ce colonelul Fitzwilliam plecă, închisă în camera ei, Elizabeth se putu gândi fără încetare la tot ce auzise. Era greu de imaginat că ar putea fi vorba de altcineva în afară de aceia pe care îi ştia ea. Nu puteau exista în lume doi bărbaţi asupra cărora domnul Darcy să poată avea o influenţă atât de nelimitată. Niciodată nu se îndoise de faptul că el nu era străin de măsurile luate pentru a-l despărţi pe Bingley de Jane; dar plănuirea şi aplicarea acestor măsuri le pusese în primul rând în seama domnişoarei Bingley. Dacă însă domnul Darcy nu se lăsase înşelat de propria-i vanitate, el era cauza – mândria şi capriciul său erau cauzele – pentru tot ceea ce Jane suferise şi continua încă să sufere. El distrusese, pentru un timp, orice speranţă de fericire a celei mai afectuoase şi mai generoase inimi din lume; şi nimeni nu ar fi putut spune cât de persistent era răul pe care l-a putut pricinui.

„Erau unele obiecţii foarte puternice împotriva domnişoarei” fuseseră cuvintele colonelului Fitzwilliam şi aceste „puternice obiecţii” erau probabil cei doi unchi: unul avocat la ţară şi celălalt neguţător la Londra.

„Janei, exdamă Elizabeth, nu i se poate imputa ceva – e numai drăgălăşenie, numai bunătate, are o judecată perfectă, o minte luminată şi maniere cuceritoare. Şi nici împotriva tatălui meu nu se poate spune nimic căci, cu toate ciudăţeniile sale, are însuşiri pe care nici chiar domnul Darcy nu le poate dispreţui şi o respectabilitate pe care el nu o va atinge probabil niciodată”.

Când se gândi la mama ei, încrederea Elizabethei se clătină puţin, desigur; dar nu voi să admită că obiecţiunile împotriva ei aveau mare greutate în faţa domnului Darcy a cărui mândrie, era convinsă, ar fi fost mai greu rănită de lipsa de importanţă a rudelor prietenului său decât de lipsa bunului simţ; şi, în cele din urmă, fu încredinţată că domnul Darcy se lăsase condus, în parte, de acest gen de oribilă mândrie şi, în parte, de dorinţa de a-l păstra pe domnul Bingley pentru sora lui.

Tulburarea ce i-o provocară aceste gânduri şi lacrimile vărsate îi dădură o durere de cap care se înrăutăţi către seară într-atât încât, adăugată la neplăcerea de a-l vedea pe domnul Darcy, o hotărî să nu-i însoţească pe verii ei la Rosings, unde erau poftiţi să ia ceaiul. Doamna Collins, văzând că Elizabeth se simţea întradevăr rău, nu stărui să meargă şi-l împiedică, atât cât fu posibil, pe soţul ei de a insista; dar domnul Collins nu-şi putu ascunde teama că Lady Catherine va fi destul de nemulţumită pentru că ea rămăsese acasă.