Capitolul XXXIV.

După plecarea lor, Elizabeth, ca şi când ar fi dorit să se îndârjească tot mai mult împotriva domnului Darcy, hotărî să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la venirea ei în Kent. În aceste scrisori Jane nu se plângea de nimic, nu reînvia întâmplări trecute, nici nu pomenea ceva despre vreo nouă suferinţă; dar în toate, şi aproape în fiecare rând din fiecare scrisoare, se simţea lipsa acelei voioşii care îi caracteriza stilul şi care, izvorând din seninătatea unui spirit împăcat cu sine şi binevoitor faţă de toată lumea, nu era mai niciodată înnorată. Elizabeth se opri asupra fiecărei propoziţii care sugera ideea unei nemulţumiri, cu o atenţie pe care nu o avusese la prima lectură. Felul neruşinat în care se lăudase domnul Darcy eu suferinţele pe care fusese în stare să le pricinuiască îi dădură o idee mai vie despre durerea surorii sale. Simţi o oarecare mângâiere la gândul că peste două zile vizita lui la Rosings va lua sfârşit şi o mai mare mângâiere la gândul că în mai puţin de două săptămâni va fi din nou cu Jane şi se va strădui s-o ajute cu toată puterea dragostei ei să-şi recapete liniştea.

Nu se putu gândi la plecarea lui Darcy din Kent fără să nu-şi aducă aminte că vărul lui urma să plece împreună cu el; dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici un fel de intenţii, şi oricât de simpatic i-ar fi fost, Elizabethei nu-i trecea prin gând să se întristeze din cauza lui.

Pe când lua această hotărâre, fu trezită de sunetul clopotului de la intrare; se simţi puţin emoţionată la gândul că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată o vizită seara, târziu, şi care poate venise acum pentru a se interesa în mod special de ea. Gândul acesta fu însă imediat gonit şi dispoziţia ei suferi o mare schimbare când, complet uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrând. Acesta începu imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate, punând vizita lui în seama dorinţei de a afla că se simţea mai bine. Elizabeth îi răspunse cu o politeţe rece. Domnul Darcy luă loc câteva clipe, apoi, ridicându-se, merse de colo până colo prin cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvânt. După o tăcere de câteva minute, Darcy veni în faţa ei şi, foarte tulburat, începu astfel:

— Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare.

Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, se roşi, deveni bănuitoare şi rămase tăcută. El luă totul drept o suficientă încurajare şi îi mărturisi, în continuare, tot ce simţea şi simţise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, în afară de simţămintele inimii, mai erau şi altele de menţionat şi nu fu mai elocvent pe tema afecţiunii lui decât pe aceea a mândriei. Conştiinţa inferiorităţii ei şi a faptului că – aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele reprezentate de familie, care pune întotdeauna raţiunea înaintea sentimentului, fură dezbătute cu o căldură datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită să-i susţină cererea.

În pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu rămâne insensibilă la omagiul ce-l reprezenta dragostea unui asemenea om; şi, deşi intenţiile ei nu se schimbară nici un moment, îi păru rău – în prima clipă – de durerea pe care Darcy urma s-o resimtă; dar limbajul folosit în continuare îi stârni indignarea şi toată compătimirea i se prefăcu în mânie. Încercă totuşi să se liniştească pentru a-i răspunde cu răbdare când va sfârşi de vorbit. El încheie, arătându-i tăria afecţiunii pe care, în ciuda încercărilor făcute, îi fusese cu neputinţă s-o înfrângă şi îşi exprimă speranţa că dragostea îi va fi răsplătită acordându-i mâna ei. În timp ce vorbea, Elizabeth îşi putu da seama că el nu avea nici o îndoială în privinţa unui răspuns favorabil. Vorbea despre teamă şi nelinişte, dar chipul lui exprima o totală siguranţă. O astfel de atitudine nu putea decât s-o irite şi mai tare şi când Darcy sfârşi, Elizabeth îi spuse cu tot sângele năvălindu-i în obraji:

— În împrejurări ca aceasta de faţă, cred că regula stabilită cere să arăţi cât de îndatorată eşti pentru sentimentele mărturisite, oricât de inegal ai răspunde acestor sentimente. Este firesc să te simţi îndatorat şi dacă aş putea simţi vreo recunoştinţă, v-aş mulţumi. Dar nu pot. Nu am dorit niciodată preţuirea dumneavoastră şi mi-aţi acordat-o, desigur, cu totul fără să vreţi. Îmi pare rău să fi prilejuit cuiva o suferinţă. S-a întâmplat însă absolut fără să vreau şi va fi, sper, de scurtă durată. Considerentele care v-au împiedicat multă vreme să acceptaţi sentimentul de dragoste ce-l aveţi pentru mine vor putea, fără prea multă greutate, să-l înăbuşe, după această explicaţie.

Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii fixaţi pe chipul ei, păru că-i primeşte cuvintele cu tot atâta indignare cât şi uimire. Chipul îi păli de mânie şi pe fiecare trăsătură i se putea vedea tulburarea ce-i cuprinsese mintea. Se luptă să pară stăpân pe sine şi nu-şi dezlipi buzele până nu i se păru că reuşise că se stăpânească. Pentru Elizabeth, tăcerea ce urmă fu groaznică. În cele din urmă, cu un glas voit calm, el spuse:

— Şi acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă aştept. Aş putea eventual dori să fiu informat de ce – cu un atât de mic efort de politeţe – sunt astfel respins. Dar este de mică importanţă.

— Aş putea şi eu tot atât de bine întreba, replică Elizabeth, de ce, cu scopul atât de vădit de a mă jigni şi insulta, v-aţi gândit să-mi spuneţi că m-aţi îndrăgit împotriva voinţei, împotriva raţiunii şi chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu este aceasta întrucâtva o scuză pentru lipsa mea de politeţe, dacă am fost nepoliticoasă? Dar mai am şi alte motive. Ştiţi că am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar fi potrivnice, dacă ar fi indiferente, sau chiar dacă v-ar fi favorabile, credeţi că ar exista vreun considerent care să mă înduplece să accept ca soţ pe omul care a distrus, poate pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubită?

Când Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se schimbă la faţă; emoţia îi fu însă de scurtă durată şi o ascultă fără s-o întrerupă în timp ce ea continuă:

— Am toate motivele din lume să gândesc rău despre dumneavoastră. Nu există scuză pentru rolul nejustificat şi lipsit de generozitate pe care l-aţi jucat în cazul lor. Nu puteţi îndrăzni, nu puteţi nega că aţi fost factorul principal, dacă nu singurul, care i-a despărţit pe unul de celălalt, expunându-l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru capriciu şi nestatornicie, iar pe celălalt, râsului lumii pentru speranţele sale înşelate, şi lăsându-i pe amândoi pradă unei suferinţe dintre cele mai cumplite.

Se întrerupse şi remarcă, adânc indignată, că o asculta cu un aer ce dovedea că rămăsese cu totul străin de vreun sentiment de remuşcare. O privea chiar cu un surâs ce afecta neîncrederea.

— Puteţi nega că aţi făcut aceasta? repetă ea.

Darcy răspunse atunci cu o linişte simulată:

— Nu doresc deloc să neg că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-l despărţi pe prietenul meu de sora dumneavoastră, sau că mă bucur de reuşita mea. Cu el am fost mai bun decât cu mine însumi.

Elizabeth trată cu dispreţ această reflecţie politicoasă; sensul ei însă nu-i scăpă şi fu de natură a-i câştiga bunăvoinţa.

— Dar aceasta nu este singura circumstanţă pe care se bazează antipatia mea. Cu mult înainte îmi formasem părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoastră îmi fusese dezvăluit acum câteva luni de domnul Wickham. Ce aveţi de spus în chestiunea aceasta? Prin ce act imaginar de prietenie vă puteţi apăra în cazul acesta? Sau prin ce denaturări puteţi induce pe alţii în eroare în chestiunea asta?

— Arătaţi un viu interes pentru necazurile acestui domn, spuse Darcy pe un ton mai puţin liniştit şi cu faţa mai intens colorată.

— Cine cunoaşte nenorocirile prin care a trecut, nu se poate să nu-i poarte un viu interes.

— Nenorocirile prin care a trecut!” repetă Darcy cu dispreţ, da, nenorocirile lui au fost mari, întradevăr.

— Şi aceasta datorită dumneavoastră, exclamă Elizabeth cu hotărâre. Dumneavoastră l-aţi adus în starea de sărăcie, sărăcie relativă, în care se află astăzi. L-aţi lipsit de avantajele ce-i fuseseră destinate, şi dumneavoastră ştiaţi să-i fuseseră destinate. L-aţi lipsit în anii cei mai frumoşi ai vieţii de acea independenţă care i se cuvenea, şi pe care o merita. Aţi făcut toate astea şi îi mai şi luaţi nenorocirile în derâdere şi le trataţi cu dispreţ.

— Şi aceasta, strigă Darcy, străbătând camera cu paşi repezi, este părerea dumneavoastră despre mine! În felul acesta mă apreciaţi? Vă mulţumesc pentru a mi-o fi explicat atât de clar. Greşelile mele, după aceste raţionamente, sunt întradevăr grele. Dar poate că, adăugă el oprindu-se din mers şi întorcându-se către ea, poate că aceste culpe ar fi fost trecute cu vederea dacă mândria nu v-ar fi fost rănită de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-au împiedicat, mult timp, de a lua vreo hotărâre serioasă. Poate că v-aţi fi înăbuşit aceste amare acuzaţii dacă v-aş fi ascuns cu mai multă diplomaţie luptele pe care le-am dat şi v-aş fi măgulit, încredinţându-vă că am fost mânat de o pornire totală, imposibil de stăpânit prin raţiune, prin judecată, prin orice. Dar am oroare de ascunzişuri de orice fel. Şi nici nu mi-e ruşine de sentimentele despre care v-am vorbit. Erau fireşti şi drepte. V-aţi fi putut aştepta să fiu bucuros de inferioritatea rudelor dumneavoastră? Să mă felicit pentru speranţa de a avea rude a căror poziţie în societate este atât de net sub nivelul meu?

Elizabeth simţea cum îi creştea mânia cu fiecare clipă; totuşi, încercă din răsputeri să fie liniştită, când îi spuse:

— Vă înşelaţi, domnule Darcy, dacă presupuneţi că modul în care v-aţi făcut declaraţia m-a impresionat în vreun alt fel, decât că m-a dispensat de mâhnirea pe care aş fi putut-o simţi refuzându-vă, dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom.

La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, şi ea continuă:

— Nu mi-aţi fi putut face cererea dumneavoastră în căsătorie în nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o accept.

Uimirea lui fu iarăşi vădită şi o privi cu o expresie în care se amestecau neîncrederea şi jignirea cea mai adâncă. Elizabeth continuă:

— Chiar de la început – aş putea să spun chiar din clipa când v-am cunoscut – purtarea dumneavoastră, convingându-mă pe deplin de aroganţa, înfumurarea şi dispreţul egoist ce-l aveţi pentru simţămintele celorlalţi, a fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care întâmplările ce au urmat au clădit o antipatie atât de neclintită; şi nu trecuse nici o lună de când vă cunoşteam când am simţit că sunteţi ultimul om din lume cu care m-aş fi hotărât vreodată să mă căsătoresc.

— Aţi spus destul, doamnă. Vă înţeleg perfect simţămintele şi nu-mi rămâne decât să mă simt ruşinat de ale mele. Iertaţi-mă pentru a vă fi răpit atât de mult timp şi primiţi, vă rog, urările mele cele mai bune de sănătate şi fericire.

Şi, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Elizabeth îl auzi în clipa următoare deschizând uşa de la intrare şi ieşind.

Vâltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se mai putu ţine în picioare şi, de slăbiciune, se aşeză şi plânse timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele întâmplate, creştea pe măsură ce se gândea. Era aproape de necrezut ca domnul Darcy să-i fi cerut mâna; ca el să fi fost îndrăgostit de ea timp de atâtea luni – atât de îndrăgostit, încât să dorească să se însoare cu ea, în pofida tuturor obiecţiunilor care-l făcuseră să-şi împiedice prietenul să se însoare cu sora ei, obiecţiuni care aveau, desigur, cel puţin aceeaşi greutate şi în propriul lui caz. Era îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dragoste atât de puternică. Dar mândria lui, oribila lui mândrie, mărturisirea fără de ruşine a ceea ce făcuse în cazul Janei, siguranţa de neiertat cu care recunoscuse totul, deşi nu-şi putuse justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul Wickham şi cruzimea lui faţă de acesta, cruzime pe care nici nu încercase s-o nege, înăbuşiră curând înduioşarea stârnită, pentru o clipă, de gândul la dragostea lui.

Nu încetă să se gândească la cele întâmplate, într-o stare de mare agitaţie, până ce huruitul trăsurii Lady-ei Catherine o făcu să-şi dea seama că nu era deloc în stare să facă faţă privirii cercetătoare a Charlottei şi se grăbi să fugă în camera ei.