Capitolul XXXV.

Elizabeth se trezi a doua zi dimineaţa cu aceleaşi gânduri şi acelaşi subiect de meditaţie cu care, în cele din urmă, adormise. Nu-şi putea încă reveni din surpriza celor întâmplate; îi era imposibil să-şi schimbe gândurile şi, cum nu se simţea deloc dispusă să se ocupe de ceva, imediat după micul dejun, se hotărî să-şi îngăduie puţină mişcare în aer curat. Se îndreptă direct către locul ei preferat când, amintindu-şi că domnul Darcy venea uneori pe acolo, se opri şi, în loc să intre în parc, o luă pe drumul care ducea dincolo de răscruce. Îngrăditura parcului hotărnicea încă drumul pe o latură şi curând ea depăşi una dintre porţile parcului.

După ce se plimbă de două-trei ori în lungul acelei părţi a drumului, frumuseţea dimineţii o îmbie să se oprească la poartă şi să privească parcul. În cele cinci săptămâni pe care le petrecuse în Kent se produseseră mari schimbări în natură şi fiecare zi adăuga ceva la verdele copacilor tineri. Era pe punctul de a-şi continua plimbarea când avu impresia că zăreşte silueta unui domn în crângul care mărginea parcul. Venea în direcţia ei şi, temându-se să nu fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care avansa se afla acum destul de aproape ca s-o vadă şi, înaintând nerăbdătoare, îi pronunţă numele. Elizabeth se îndepărtase; dar auzindu-se chemată, deşi de un glas care îi dovedea că este domnul Darcy, se apropie din nou de poartă. În acelaşi timp ajunsese şi dânsul acolo şi, întinzându-i o scrisoare pe care ea o luă instinctiv, spuse cu o privire plină de calm distant:

— M-am plimbat un timp prin crâng, în speranţa de a vă întâlni. Vreţi să-mi faceţi onoarea de a citi această scrisoare?

Apoi, cu o uşoară plecăciune, se reîntoarse în parc şi curând se făcu nevăzut. Fără să se aştepte la vreo bucurie, dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea şi, spre mai marea ei mirare, văzu că plicul conţinea două coale de hârtie acoperite cu un scris în rânduri foarte dese. Chiar şi plicul era scris în întregime. Continuând să meargă în lungul drumului, începu s-o citească. Era datată de la Rosings la ora opt de dimineaţă şi suna precum urmează: „Nu vă neliniştiţi, doamnă, la primirea acestei scrisori, de teamă că ea ar cuprinde vreo repetare a declarării sentimentelor sau vreo reînnoire a propunerii care, ieri seară, v-au dezgustat atât de mult. Vă scriu fără cea mai mică intenţie de a vă supăra pe dumneavoastră sau de a mă umili pe mine, stăruind asupra unor dorinţe care, pentru fericirea amândurora, nu vor putea fi destul de curând uitate; iar efortul pe care conceperea şi lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi evitat, dacă n-aş fi simţit imperios nevoia să fie scrisă şi citită. Va trebui deci să-mi iertaţi îndrăzneala cu care vă solicit atenţia; dacă ar fi după simţămintele dumneavoastră, ştiu, ea mi-ar fi acordat fără bunăvoinţă; o cer însă de la spiritul dumneavoastră de dreptate.

Aseară mi-aţi pus în seamă două culpe de natură foarte diferită şi, desigur, la fel de grave. Prima a fost că, fără să ţin seama de sentimentele nici unuia dintre ei, l-am despărţit pe domnul Bingley de sora dumneavoastră; şi a doua că, sfidând orice comandamente, sfidând onoarea şi omenia, am ruinat bunăstarea prezentă şi am distrus viitorul domnului Wickham. A fi zvârlit departe, cu bună ştiinţă, dintr-un capriciu, pe tovarăşul tinereţii mele, favoritul recunoscut al tatălui meu, un tânăr care cu greu se putea sprijini pe altceva decât pe protecţia noastră şi care a fost crescut în speranţa că va beneficia de ea, ar fi o ticăloşie faţă de care despărţirea a doi tineri a căror afecţiune putea fi numai o mlădiţă de câteva săptămâni n-ar suferi comparaţie.

Sper însă că, după ce veţi fi citit următoarea relatare a faptelor mele şi a motivelor acestor fapte, voi fi scutit în viitor de blamul atât de grav ce mi-a fost acordat aseară cu atâta generozitate, pentru fiecare dintre aceste cazuri. Dacă pentru a le lămuri, ceea ce este o datorie faţă de mine însumi, voi fi nevoit să vorbesc despre simţăminte care ar putea să le jignească pe ale dumneavoastră, pot numai să spun că regret. Trebuie să ne supunem necesităţii, şi a continua să mă scuz ar fi absurd.

Nu mă aflam de multă vreme în Hertfordshire când am băgat de seamă, ca şi alţii, că Bingley o prefera pe sora dumneavoastră mai mare multor altor tinere din ţinut. Dar până în seara când au dansat împreună la Netherfield nu mi-am dat seama că la el era vorba de ceva serios. Îl văzusem deseori îndrăgostit, mai înainte. La balul acela, pe când aveam cinstea de a dansa cu dumneavoastră, am aflat, din remarca întâmplătoare a lui Sir William Lucas, că atenţiile lui Bingley pentru sora dumneavoastră treziseră, la toată lumea, speranţa că ei se vor căsători. Domnia sa a vorbit despre acest lucru ca despre un eveniment sigur – căruia numai data îi rămăsese încă nefixată. Din clipa aceea am urmărit cu atenţie purtarea prietenului meu şi am putut observa că preferinţa lui pentru domnişoara Bennet depăşea ceea ce constatasem vreodată la el. Am observato şi pe sora dumneavoastră. Privirea şi felul ei de a fi erau deschise, vesele, seducătoare ca întotdeauna, dar fără vreun simptom de afecţiune mai deosebită; observaţiile mele din seara aceea m-au convins că, deşi dânsa îi primea atenţiile cu plăcere, nu le încuraja răspunzând sentimentelor lui. Dacă dumneavoastră nu v-aţi înşelat în chestiunea aceasta, trebuie să fi greşit eu. Cum o cunoaşteţi pe sora dumneavoastră mai bine decât mine, alternativa a doua este mai probabilă. Dacă aşa s-a întâmplat, dacă datorită greşelii mele i-am pricinuit o durere, resentimentul dumneavoastră nu este lipsit de raţiune. Nu voi şovăi să afirm însă că seninătatea de pe chipul şi din înfăţişarea surorii dumneavoastră erau de natură să-i dea unui observator atent convingerea că, oricât de blândă este din fire, nu-i uşor, se pare, să ajungi la inima ei. Cu siguranţă că doream să cred că e indiferentă, dar cutez să spun că cercetările şi hotărârile mele nu sunt de obicei înrâurite de speranţele sau temerile pe care le am. N-am crezut că e indiferentă pentru că aşa doream; am crezut acest lucru dintr-o convingere imparţială, la fel de sincer pe cât o doream cu raţiunea. Obiecţiile mele la această căsătorie nu au fost numai acelea care – am recunoscut ieri seară – cereau toată forţa pasiunii pentru a fi trecute cu vederea, în propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi pentru prietenul meu un rău atât de mare ca pentru mine. Mai erau însă şi alte cauze de nepotrivire, cauze pe care – deşi existând încă şi existând în mod egal în ambele cazuri – am încercat să le uit pentru că nu erau de actualitate pentru mine. Aceste cauze se cer menţionate, deşi pe scurt. Situaţia în ceea ce priveşte familia mamei dumneavoastră, deşi criticabilă, nu înseamnă nimic în comparaţie cu lipsa totală de bună-cuviinţă, atât de frecvent, aproape atât de constant vizibilă la ea însăşi, la cele trei surori mai miei ale dumneavoastră şi ocazional, chiar şi la tatăl dumneavoastră. Iertaţi-mă; mă doare că vă jignesc. Dar pentru dumneavoastră şi sora dumneavoastră mai mare, necazurile pe care le aveţi din cauza defectelor rudelor dumneavoastră cele mai apropiate şi neplăcerea de a le vedea etalate pot fi alinate de gândul că a vă fi purtat astfel încât să evitaţi o cât de neînsemnată critică de acest fel este un elogiu ce vi se aduce şi care nu e mai puţin general acordat decât o merită judecata sănătoasă şi caracterul amândurora. Voi mai spune numai, în continuare, că tot ce s-a petrecut în seara aceea a confirmat părerea mea despre fiecare în parte, şi toate motivele care m-ar fi putut îndemna mai înainte să-mi apăr prietenul de ceea ce socoteam că este o legătură cât se poate de nefericită au devenit şi mai puternice. A doua zi, el a plecat din Netherfield la Londra, aşa cum, sunt sigur, vă amintiţi, având intenţia să se întoarcă repede. Acum trebuie lămurit rolul pe care l-am avut eu. Sora lui era tot atât de îngrijorată ca şi mine. Am descoperit curând coincidenţa dintre simţămintele noastre şi, conştienţi în aceeaşi măsură că nu era vreme de pierdut pentru a-l îndepărta pe fratele ei, am hotărât pe loc să-l urmăm imediat la Londra. În consecinţă am plecat acolo şi mi-am luat fără ezitare sarcina să-i arăt prietenului meu relele evidente ale unei astfel de alegeri. I le-am descris şi subliniat cu seriozitate. Dar, oricât ar fi putut aceste observaţii să-i zdruncine sau să-i amâne hotărârea, presupun că ele nu ar fi împiedicat până la urmă căsătoria, dacă nu ar fi fost întărite de asigurarea pe care nu am şovăit să i-o dau cu privire la indiferenţa surorii dumneavoastră. El crezuse înainte că dânsa răspundea dragostei lui cu o afecţiune sinceră, dacă nu egală. Bingley, însă, e foarte modest din fire şi contează pe judecata mea mai mult decât pe a sa proprie. A-l convinge deci că se înşelase nu a fost lucru greu. A-l hotărî să nu se mai întoarcă în Hertfordshire, după ce-l convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu mă pot considera vinovat pentru ceea ce am făcut. În toată această întâmplare există însă un singur aspect al comportării mele la care nu mă gândesc cu mulţumire; acesta este faptul că mi-am îngăduit să folosesc o şiretenie, şi nu i-am spus că sora dumneavoastră se află la Londra. Eu ştiam acest lucru, după cum ştia şi domnişoara Bingley; fratele ei însă îl ignoră chiar şi în prezent. Poate că ei s-ar fi putut întâlni fără vreo urmare gravă, dar dragostea lui nu mi s-a părut destul de potolită ca s-o poată vedea fără un oarecare pericol. Poate că faptul de a-i fi ascuns ceea ce ştiam, poate că această disimulare n-a fost demnă de mine. Am făcut-o, şi am făcut-o cu cea mai bună intenţie. Pe tema aceasta, nu mai am nimic de spus şi nici de prezentat vreo altă scuză. Dacă am rănit-o pe sora dumneavoastră în sentimentele sale, am făcut-o fără să ştiu; şi deşi motivele care m-au mânat s-ar putea să vi se pară în mod firesc insuficiente, nu m-am putut convinge încă de faptul că sunt condamnabile.

În privinţa celeilalte – mult mai grave – acuzări, aceea de a-l fi păgubit pe domnul Wickham, nu pot decât s-o resping, arătându-vă în întregime legăturile ce au existat între familia mea şi dânsul. Nu ştiu de ce anume m-a acuzat, dar pentru dovedirea adevărului celor ce voi relata, pot aduce nu numai un singur martor de toată încrederea. Domnul Wickham este fiul unui om foarte onorabil care a avut timp de mulţi ani conducerea întregii proprietăţi Pemberley şi a cărui bună purtare în îndeplinirea sarcinilor lui de încredere l-a determinat, fireşte, pe tatăl meu să-i fie de folos; mărinimia tatălui meu s-a revărsat de aceea generos asupra lui George Wickham, care era finul său. Tatăl meu l-a întreţinut la şcoală şi apoi la Cambridge – un ajutor extrem de important deoarece propriul său tată, veşnic sărac din cauza extravaganţelor soţiei sale, ar fi fost incapabil să-i dea o educaţie de gentilom. Tatăl meu nu aprecia numai societatea acestui tânăr, ale cărui maniere au fost totdeauna fermecătoare; avea şi o părere cât se poate de bună despre el, şi, sperând că profesiunea lui va fi slujirea bisericii, avea de gând să-i ajute în acest scop. În ceea ce mă priveşte, sunt mulţi, mulţi ani de când am început să am despre el o cu totul altă părere. Depravarea lui, lipsa de scrupule, pe care avea grijă să le ascundă faţă de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa observaţiei unui tânăr cam de aceeaşi vârstă şi având prilejul, pe care domnul Darcy nu-l avea, să-l vadă în clipe în care nu se mai controla. Acum vă voi îndurera din nou; în ce măsură, numai dumneavoastră o puteţi spune. Dar oricare ar fi sentimentele pe care vi le-a stârnit domnul Wickham, bănuiala mea în privinţa naturii acestor sentimente nu trebuie să mă împiedice de a dezvălui adevăratul său caracter. Ea constituie chiar un motiv în plus. Bunul meu tată a murit acum cinci ani şi afecţiunea sa pentru domnul Wickham a rămas până la urmă atât de neclintită încât, în testamentul său, mi-a recomandat în mod special să îl ajut să avanseze în modul cel mai bun pe care i l-ar putea permite profesia sa, iar dacă va intra în ordinul preoţesc, dorea să i se ofere o parohie bogată, îndată ce se va ivi vreuna vacantă. Îi mai lăsa în plus şi o mie de lire. Tatăl lui nu a supravieţuit mult tatălui meu şi, la şase luni după aceste evenimente, domnul Wickham mi-a scris pentru a mă informa că, deoarece se hotărâse în cele din urmă să renunţe la preoţie, spera că nu voi socoti că e o lipsă de raţiune din partea lui lui să se aştepte la ceva mai multe avantaje băneşti imediate, în locul patronajului de care nu putea beneficia. Avea oarecari intenţii, adăuga el, să studieze dreptul şi trebuia să-mi dau seama că dobânda la o mie de lire însemna un ajutor cu totul insuficient pentru acest lucru. Doream să fie sincer, mai curând decât credeam că este, dar, în tot cazul, eram dispus să accept propunerea lui. Ştiam că domnul Wickham n~avea nici o vocaţie pentru preoţie. Această chestie a fost deci repede tranşată. El a renunţat la orice pretenţie de ajutor pentru cariera de preot – dacă s-ar fi întâmplat să se afle vreodată în situaţia de a-l primi – şi în schimb a acceptat trei mii de lire. Orice relaţii dintre noi păreau rupte. Aveam o părere prea proastă despre el pentru a-l invita la Pemberley sau pentru a accepta societatea lui în oraş. Locuia, cred, mai mult la Londra, dar studiul dreptului era numai un pretext şi, fiind acum liber de orice constrângere, ducea o viaţă de trândăvie şi risipă. Timp de aproximativ trei ani am auzit prea puţin despre el dar, când a murit deţinătorul parohiei ce-i fusese desemnată lui, a făcut iar apel ia mine, în scris, cerându-mi recomandarea. Situaţia lui materială, mă asigura el – şi nu-mi venea greu s-o cred – era extrem de proastă. Găsea că dreptul era un studiu cu totul nefolositor şi era acum hotărât pentru preoţie, dacă l-aş fi recomandat pentru parohia de care fusese vorba – lucru de care nu se putea îndoi, fiind sigur că nu aveam pe nimeni altul de propus şi cu neputinţă ca eu să fi uitat de intenţiile veneratului meu părinte. Cu greu m-aţi putea condamna pentru că am refuzat să satisfac această cerere sau pentru că am rezistat la fiecare repetare a ei. Resentimentele lui erau direct proporţionale cu dezastrul situaţiei în care se, afla şi, fără îndoială, punea tot atâta patimă în a-mi denatura faptele în faţa altora, cât şi în reproşurile ce mi le făcea direct. După această perioadă, orice legătură dintre noi a fost ruptă. Cum trăia, nu ştiu, dar vara trecută s-a impus din nou, în modul cel mai dureros, atenţiei mele. Sunt silit acum să menţionez o împrejurare pe care aş dori s-o uit eu însumi şi pe care o obligaţie mai puţin însemnată decât cea prezentă nu m-ar putea face să o dezvălui vreunei făpturi omeneşti. Spunându-vă acest lucru, nu am nici o îndoială că veţi păstra secretul. Sora mea, este cu zece ani mai mica decât mine, a fost lăsată sub tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, şi a mea. Cam acum un an a fost luată de la şcoală şi instalată la Londra; iar vara trecută a plecat la Ramsgate împreună cu doamna care se ocupa de casa ei. Şi tot acolo s-a dus şi domnul Wickham, cu un scop anume, fără îndoială, căci s-a dovedit că o cunoştea mai de mult pe doamna Younge, al cărei caracter a fost pentru noi o cruntă decepţie; de conivenţă cu ea şi cu ajutorul ei, s-a făcut atât de agreabil Georgianei – a cărei inimă afectuoasă păstrase o amintire vie a gentileţii lui faţă de dânsa, din anii copilărieiîncât s-a lăsat convinsă să se creadă îndrăgostită şi să consimtă să fugă cu el. Avea atunci numai cincisprezece ani, ceea ce este desigur o scuză pentru ea; şi după ce v-am arătat cât de imprudentă s-a dovedit sunt fericit să adaug că am aflat despre acest lucru chiar de la dânsa. Le-am făcut întâmplător o vizită cu o zi-două înainte de fuga plănuită şi atunci Georgiana, nefiind în stare să suporte gândul de a îndurera şi ofensa un frate pe care îl considera aproape ca pe un tată, mi-a mărturisit totul. Vă puteţi imagina ce am simţit şi ce măsuri am luat. Grija pentru reputaţia şi simţămintele surorii mele a împiedicat orice acţiune publică; i-am scris însă domnului Wickham care a părăsit imediat localitatea; doamna Younge a fost, bineînţeles, concediată din postul ei. Ţinta principală a domnului Wickham era, fără îndoială, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire, dar nu pot să nu mă gândesc că speranţa de a se răzbuna pe mine fusese de asemenea un puternic mobil. Răzbunarea i-ar fi fost, întradevăr, totală. Aceasta este, doamnă, relatarea cinstită a tuturor faptelor în care am fost amestecaţi amândoi; şi, dacă nu o veţi respinge cu totul drept falsă, sper că mă veţi absolvi pe viitor de acuzaţia de cruzime faţă de domnul Wickham. Nu ştiu în ce mod şi cu ce minciuni v-a indus în eroare; dar reuşita lui nu este surprinzătoare, dat fiind că nu ştiaţi nimic despre toate lucrurile care ne privesc pe amândoi. N-aveaţi cum să le aflaţi şi bănuiala, desigur, nu este în firea dumneavoastră. V-aţi putea întreba de ce nu vi s-au spus toate acestea seara trecută. Nu m-am simţit destul de stăpân pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia dezvăluit. Pentru confirmarea adevărului tuturor celor scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la mărturia colonelului Fitzwilliam care, datorită strânsei noastre înrudiri şi intimităţii neîntrerupte dintre noi şi, mai mult, ca unul dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a cunoscut, fireşte, toate amănuntele acestor tranzacţii. Dacă oroarea pe care v-o inspir v-ar face să nu daţi crezare afirmaţiilor mele, nu puteţi fi împiedicată de acelaşi motiv să aveţi încredere în vărul meu; şi pentru a vă da posibilitatea de a-l consulta, voi încerca în cursul acestei dimineţi să găsesc prilejul de a vă înmâna această scrisoare. Voi adăuga numai: Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Fitzwiliam Darcy”