Capitolul XXXVI.

Când Domnul Darcy îi dădu scrisoarea, Elizabeth nu se aşteptase să găsească în ea o reînnoire a propunerii lui, dar nici nu-şi făcuse vreo astfel de speranţă în privinţa conţinutului. Dar aşa cum suna, se poate uşor presupune cu câtă nerăbdare a parcurs-o şi ce emoţii contrarii a trezit în ea. Impresiile ei, în timp ce-o citea, erau greu de definit. La început înţelese, cu mare uimire, că el credea a-i fi cu putinţă să se scuze în vreun fel; şi era ferm convinsă că Darcy n-ar fi putut găsi nici o explicaţie pe care un justificat simţ de pudoare să nu-l facă s-o ascundă. Stăpânită de puternice prejudecăţi împotriva a tot ceea ce ar fi putut el spune, începu să citească relatarea despre cele întâmplate la Netherfield. Citea cu o nerăbdare care abia îi lăsa posibilitatea de a înţelege ceva şi, din pricina grabei de a afla ce va mai aduce fraza următoare, era incapabilă să se concentreze asupra sensului celei de sub ochii ei. Convingerea lui cu privire la indiferenţa surorii ei, hotărî dânsa pe loc, era falsă; iar înşiruirea adevăratelor şi celor mai urâte obiecţiuni la căsătorie o mâniară prea tare pentru a mai dori câtuşi de puţin să fie dreaptă cu el. Pentru cele ce făcuse, Darcy nu exprima nici un regret care s-o mulţumească; stilul lui nu era spăşit, ci distant. Era tot numai mândrie şi insolenţă.

Dar când acest subiect fu urmat de relatarea privitoare la domnul Wickham – când citi cu o mai mare atenţie povestirea unor fapte care, dacă erau adevărate, trebuiau să răstoarne tot ceea ce-i fusese drag să creadă despre meritele lui, povestire care prezenta asemănări atât de alarmante cu ceea ce spusese chiar el – simţămintele ei fură şi mai dureroase, şi mai greu de definit. O copleşiră uimirea, teama, groaza chiar. Dorea să discrediteze această scrisoare în întregime, exclamând mereu; „Asta trebuie să fie fals! Asta nu se poate! Nu poate fi decât falsul cel mai grosolan!” – şi după ce o parcurse în întregime, deşi abia dacă ştia ceva din cuprinsul ultimei pagini sau al ultimelor două, o puse grabnic deoparte, spunându-şi că n-o s-o mai citească niciodată, că nici n-o să-şi mai arunce vreodată ochii pe ea.

Continuă să se plimbe, în această stare de tulburare, cu gânduri care nu se puteau opri la nimic. Dar era în zadar. Nu trecu nici un minut, că desfăcu din nou scrisoarea şi, concentrându-se cât putu mai bine, reîncepu analiza umilitoare a tot ceea ce se referea la Wickham şi încercă să se stăpânească aşa ca să fie în stare să prindă sensul fiecărei propoziţiuni. Prezentarea legăturilor lui Wickham cu familia de la Pemberley coincidea întocmai cu cele povestite de el însuşi; şi bunătatea defunctului domn Darcy, deşi ea nu-i cunoscuse mai înainte amploarea, se potrivea la fel de bine cu cele spuse de el. Până aici, o relatare o confirma pe cealaltă; dar când ajunse la testament, diferenţa era mare. Avea limpede în minte ceea ce spusese domnul Wickham în legătură cu parohia; şi deoarece îşi amintea întocmai vorbele lui, era imposibil să nu simtă că există o flagrantă duplicitate din partea unuia sau a celuilalt şi, timp de câteva momente, se mângâie cu gândul că nu se înşelase în aşteptările ei. Dar când citi şi reciti cu cea mai mare atenţie detaliile ce urmau cu privire la renunţarea lui Wickham la toate pretenţiile relative la parohie şi cu privire la primirea, în schimb, a unei sume atât de importante ca trei mii de lire, fu din nou silită să şovăie. Lăsă scrisoarea deoparte, cumpăni fiecare împrejurare cu ceea ce voia să fie imparţialitate, judeca probabilitatea fiecărei afirmaţii, dar fără mare succes.

De ambele părţi erau simple afirmaţii. Citi iarăşi mai departe. Dar fiecare rând dovedea tot mai limpede că acolo unde ea crezuse că nu putea exista născocire care să prezinte purtarea domnului Darcy altfel decât infamă, era posibilă o întorsătură în stare să-l scoată cu totul nevinovat.

Risipa şi desfrânarea pe care el nu şovăise să le pună în sarcina domnului Wickham o izbiră în mod deosebit – cu atât mai mult cu cât nu putea aduce nici o dovada că erau nejustificate. Nu auzise niciodată despre el înainte de a fi intrat în regimentul de miliţie din comitatul X, unde se angajase la stăruinţa tânărului care, întâlnindu-l întâmplător în oraş, reînnoise cu el o cunoştinţă superficială. În Hertfordshire nu se ştia nimic despre felul lui de viaţă de mai înainte, afară doar de ceea ce povestise el însuşi. În privinţa adevăratului său caracter, chiar dacă ar fi putut lua informaţii, nu simţise niciodată dorinţa s-o facă. Chipul, vocea şi felul lui de a fi îl făcuseră dintr-o dată posesorul tuturor virtuţilor. Încercă să-şi amintească vreo dovadă de bunătate, vreo deosebită trăsătură de integritate sau bunăvoinţă ce l-ar putea salva de atacurile domnului Darcy, sau ceva care cel puţin să compenseze prin virtuţi precumpănitoare acele greşeli întâmplătoare – cum ar fi încercat ea să califice ceea ce domnul Darcy descrisese drept trândăvie şi viciu de ani în şir. Dar nici o amintire de acest fel nu veni s-o aline. Şi-l putea aduce înaintea ochilor cu tot farmecul din înfăţişarea şi ţinuta lui, dar nu-şi putea aminti despre el nimic mai bun decât aprobarea generală a celor din localitate şi consideraţia pe care o dobândise la popotă, datorită sociabilităţii lui. După ce stărui asupra acestui punct mai mult timp continuă să citească. Dar vai! Povestea despre intenţiile lui cu privire la domnişoara Darcy îi era întrucâtva confirmată de conversaţia avută, cu o zi înainte numai, cu colonelul Fitzwilliam; la sfârşitul scrisorii i se recomanda să se adreseze, pentru a se convinge de adevărul fiecărui detaliu în parte, chiar domnului colonel Fitzwilliam de la care primise deja informaţia că se ocupa îndeaproape de toate chestiunile verişoarei sale şi de caracterul căruia nu avea nici un motiv să se îndoiască. La un moment dat aproape că se hotărî să apeleze la el, dar înlătură acest gând, simţindu-se stânjenită s-o facă şi în cele din urmă şi-l goni cu totul din minte, având convingerea că domnul Darcy n-ar fi riscat o asemenea propunere, dacă nu ar fi fost sigur că vărul său va confirma totul.

Elizabeth îşi amintea perfect tot ce fusese spus în timpul discuţiei dintre ea şi domnul Wickham în prima lor seară, la domnul Philips. Multe dintre expresiile folosite de el îi erau încă proaspete în minte. Acum fu izbită de indecenţa unor asemenea mărturisiri, faţă de o străină şi se minună că n-o remarcase mai înainte. Îşi dădu seama de nedelicateţea lui de a se aşeza pe primul plan şi de nepotrivirea dintre declaraţiile şi comportarea lui. Îşi aminti cum se fălise că nu se temea să dea ochii cu domnul Darcy, că domnul Darcy putea să plece din regiune – dar că el nu se va clinti; totuşi evitase balul de la Netherfield, chiar în săptămâna următoare. Îşi aminti de asemenea că mai înainte de plecarea celor de la Netherfield, el nu-şi istorisise povestea nimănui altuia în afară de ea; dar că după plecarea lor povestea lui era cunoscută de toată lumea, că nu mai avusese nici o rezervă, nici un scrupul în a-l ponegri pe domnul Darcy, deşi ei îi dăduse asigurări că respectul ce-l avea pentru tată îl va împiedica întotdeauna să-l discrediteze pe fiu.

Cât de diferit apăreau acum toate! Atenţiile lui faţă de domnişoara King reieşeau a fi urmarea unor scopuri exclusiv şi dezgustător mercantile; iar mediocritatea zestrei acesteia nu mai dovedea modestia dorinţelor lui, ci pofta de a pune mâna pe orice. Comportarea faţă de ea însăşi nu mai putea avea nici o justificare acceptabilă: ori fusese dezamăgit de zestrea ei, ori îşi satisfăcuse vanitatea, încurajând o preferinţă pe care – credea ea – i-o arătase în modul cel mai imprudent cu putinţă. Fiecare şovăielnică luptă dată în favoarea lui slăbi din ce în ce mai mult; şi spre şi mai marea justificare a domnului Darcy, fu nevoită a recunoaşte că atunci când fusese întrebat de Jane, domnul Bingley afirmase că prietenul lui nu avea nici o vină în chestiunea ca Wickham; că oricât de orgolioase şi respingătoare fuseseră manierele domnului Darcy, ea nu observase în tot cursul cunoştinţei lor – când fuseseră mult împreună, mai ales în ultima vreme şi se obişnuise cu felul lui de a fi – nimic care să demonstreze că era lipsit de principii sau nedrept, nimic care să-l arate ca pe un om fără credinţă sau imoral; că printre cunoscuţii lui era stimat şi preţuit; că Wickham însuşi îi recunoscuse calităţi de frate şi că ea îl auzise adesea vorbind atât de afectuos despre sora lui, încât dovedea că era capabil de unele sentimente frumoase; că dacă faptele lui ar fi fost aşa cum le prezenta Wickham, cu greu s-ar fi putut ascunde lumii o violare atât de grosolană a tot ceea ce este drept; şi că o prietenie între un om în stare de asemenea lucruri şi unul atât de cumsecade ca domnul Bingley ar fi fost de neînţeles.

Elizabethei îi era cumplit de ruşine de ea însăşi. Nu se putea gândi nici la Darcy şi nici la Wickham fără să simtă că fusese oarbă, părtinitoare, absurdă, plină de prejudecăţi.

„Ce josnic m-am purtat, exclamă Elizabeth – eu care mă mândream cu discernământul meu, eu care mă preţuiam pentru agerimea mea, care am dispreţuit adesea candoarea generoasă a surorii mele şi mi-am satisfăcut vanitatea, fiind inutil şi condamnabil neîncrezătoare! Cât de umilitoare este această descoperire! Totuşi, ce dreaptă umilinţă! Dacă aş fi fost îndrăgostită, n-aş fi putut fi mai nenorocit de oarbă. Vanitatea însă, nu dragostea a fost nebunia mea. Încântată de preferinţa unuia şi jignită de indiferenţa celuilalt, chiar de la începutul cunoştinţei noastre, am cochetat cu idei preconcepute şi cu ignoranţa şi ara gonit raţiunea din toate împrejurările în care era implicat vreunul dintre ei. Până în clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi”.

De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gândurile ei luară un drum care-i aminti curând că explicaţia domnului Darcy în cazul lor i se păruse foarte insuficientă şi o citi din nou. Tare deosebit fu rezultatul celei de a doua lecturi. Cum putea oare refuza să acorde credit afirmaţiilor lui într-un caz, când era obligată să i-l acorde în celălalt? Domnul Darcy declara că nu bănuise deloc sentimentele surorii ei; şi ea nu putu să nu-şi amintească părerea pe care o avusese întotdeauna Charlotte. Nu putea nega nici exactitatea portretului Janei, făcut de Darcy. Îşi dădu seama că, deşi sentimentele Janei erau calde, ea şi le manifesta foarte puţin şi că în aerul ei, în felul ei de a fi se vedea o constantă linişte interioară, rar însoţită de o mare emotivitate.

Când ajunse la partea aceea a scrisorii în care se aduceau familiei ei reproşuri, în termeni atât de umilitori şi totuşi atât de meritaţi, se simţi adânc ruşinată. Justeţea acuzărilor o izbi prea puternic pentru a le mai putea nega; şi întâmplările la care Darcy făcea aluzie îndeosebi, fiind cele petrecute la balul de la Netherfield, şi care au confirmat în totul prima lui dezaprobare, nu putuseră face asupra lui o impresie mai puternică decât făcuseră asupra ei.

Nu rămase indiferentă la omagiul ce-i fusese adus ei şi surorii sale. O mângâia, dar nu o putea consola pentru dispreţul pe care restul familiei lor şi-l atrăsese într-o asemenea măsură; şi când se gândea că dezamăgirea Janei se datora de fapt rudelor ei celor mai apropiate şi îşi dădea seama cât de substanţial trebuia să sufere bunul nume al amândurora din cauza necuviinţei comportării lor, se simţi mai deprimată decât oricând până atunci.

După ce rătăci timp de două ore de-a lungul drumului, lăsându-se invadată de tot felul de gânduri, cântărind iarăşi cele întâmplate, analizând probabilităţile şi căutând să se împace cum putea mai bine cu o schimbare atât de bruscă şi de importantă, începu să simtă oboseala şi-şi aduse aminte că era plecată de mult timp; aşa că, în cele din urmă, se întoarse; intră în casă vrând să pară veselă ca de obicei şi hotărâtă să alunge gândurile care ar fi putut-o împiedica să susţină o conversaţie.

I se spuse imediat că cei doi domni de la Rosings trecuseră pe la dânşii, în absenţa ei: domnul Darcy, numai câteva momente, ca să-şi ia rămas bun; colonelul Fitzwilliam însă stătuse cu ei cel puţin o oră, în speranţa că ea se va reîntoarce, şi fusese aproape gata să se ducă s-o caute. Elizabeth pretinse doar că era dezolată de a nu-l fi întâlnit; în realitate se bucura de acest lucru. Colonelul Fitzwilliam nu mai prezenta interes. Nu se mai putea gândi decât la scrisoarea primită.