Capitolul XXXVII.

A doua zi dimineaţa, cei doi domni părăsiră domeniul Rosings, şi domnul Collins, care stătuse în aşteptare lângă căsuţa portarului pentru a-i saluta de plecare, dădu acasă plăcuta veste că păreau a fi într-o excelentă stare de sănătate şi într-o dispoziţie acceptabilă, atât cât era de aşteptat după melancolica scenă de despărţire prin care abia trecuseră la Rosings. Către Rosings zori dânsul apoi ca să le consoleze pe Lady Catherine şi pe fiica sa; şi când se întoarse, aduse din partea senioriei sale, cu mare satisfacţie, vestea că se simţea atât de abătută, încât dorea să-i aibă pe toţi la masa.

Elizabeth nu putea s-o vadă pe Lady Catherine fără să nu-şi aducă aminte că, dacă ar fi vrut, poate că i-ar fi fost până acum prezentată drept viitoarea sa nepoată; şi nu se putea gândi fără să zâmbească la felul în care s-ar fi manifestat indignarea senioriei sale. „Ce-ar fi zis? Ce-ar fi făcut?”. Acestea erau întrebările cu care se amuza.

Primul subiect atacat a fost micşorarea familiei de la Rosings.

— Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Catherine. Cred că nimeni nu simte mai mult decât mine tristeţea despărţirii. Sunt deosebit de legată de tinerii aceştia şi ştiu că şi ei sunt tot atât de legaţi de mine. Le-a părut tare rău că pleacă. Dar aşa se întâmplă întotdeauna. Scumpul nostru colonel s-a ţinut bine până la urmă; Darcy însă părea că suportă despărţirea foarte greu, mai greu, cred, decât anul trecut. Ataşamentul lui faţă de Rosings este desigur în creştere.

Aici, domnul Collins plasă o aluzie şi un compliment la care mama şi fiica zâmbiră cu amabilitate.

După masă Lady Catherine observă că domnişoara Bennet părea indispusă; şi, găsind imediat singură motivul în presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atât de curând, adăugă:

— Dar dacă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei dumitale şi s-o rogi să te mai lase puţin. Sunt sigură că doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania dumitale.

— Sunt foarte îndatorată pentru amabila invitaţie a senioriei voastre, replică Elizabeth, dar nu pot s-o accept. Trebuie să fiu în oraş sâmbăta viitoare.

— Dar în felul acesta vei fi stat aici numai şase săptămâni. M-am aşteptat să rămâi două luni. I-am spus lucrul acesta doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi deloc necesar să pleci atât de curând. Doamna Bennet se mai poate desigur lipsi de dumneata încă două săptămâni.

— Dar tatăl meu nu poate. Mi-a scris săptămâna trecută pentru a mă grăbi să mă întorc.

— Oh, dacă mama poate, desigur că şi tatăl dumitale se va putea lipsi de dumneata. Fiicele nu înseamnă niciodată atât de mult pentru un tată. Şi dacă vei mai rămâne încă o lună întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una dintre dumneavoastră până la Londra, căci mă duc acolo ia începutul lui iunie, pentru o săptămâna; şi cum Dawson n-are nimic împotrivă să ne ducă cu cabrioleta, va fi destul loc pentru una dintre dumneavoastră; şi, bineînţeles, dacă se va întâmpla să fie răcoare, n-aş avea nimic de zis să vă iau pe amândouă, căci niciuna dintre dumneavoastră nu e voluminoasă.

— Sunteţi numai bunăvoinţă, doamnă, dar cred că trebuie să rămânem la planul nostru iniţial.

Lady Catherine păru resemnată.

— Doamnă Collins, trebuie să trimiţi un servitor cu dânsele. Ştii că eu spun totdeauna ce gândesc; nu pot suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu poştalionul, neînsoţite. Este cu totul nepotrivit. Trebuie să-aranjezi să trimiţi pe cineva. Îmi displace mai mult decât orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar trebui întotdeauna păzite şi însoţite conform cu situaţia lor în lume. Când nepoata mea, Georgiana, a plecat vara trecută la Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie însoţită de doi servitori. Domnişoara Darcy, fiica domnului Darcy de Pemberley şi a Lady-ei Anne, n-ar fi putut călători cuviincios în alt mod. Sunt extrem de atentă la toate lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să-l trimiţi pe John cu tinerele domnişoare. Mă bucur că mi-a venit în minte să vă atrag atenţia, pentru că n-ar fi fost spre cinstea dumitale să le laşi să plece neînsoţite.

— Unchiul meu urmează să trimită servitorul după noi.

— Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? Sunt foarte bucuroasă că aveţi pe cineva care se gândeşte la lucrurile acestea. Unde veţi schimba caii? Oh! la Bromley, desigur. Dacă veţi pomeni de numele meu la Bell, vi se va da toată atenţia.

Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în privinţa călătoriei lor; şi, cum nu-şi răspundea singură chiar la toate, trebuia să fii atenta, ceea ce, îşi spuse Elizabeth, era un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atât de plină de gânduri, ar fi putut să uite unde se afla. Meditaţia trebuia rezervată pentru ore de singurătate. Ori de câte ori se afla singură, era cea mai mare uşurare a ei sa se lase în voia gândurilor; şi n-a trecut zi fără să nu facă o plimbare, singură, în timpul căreia îşi putea oferi marea plăcere a amintirilor neplăcute.

Scrisoarea domnului Darcy o învăţase aproape pe dinafară. Îi studia fiecare frază; şi simţămintele sale pentru autor erau uneori foarte diferite. Când îşi amintea de stilul cererii lui, se simţea încă plină de indignare; când însă considera cât de nedrept îl condamnase şi-l mustrase, mândria se întorcea asupra ei însăşi, iar sentimentele lui înşelate deveneau obiect de compătimire. Iubirea lui îi stârnea recunoştinţă; caracterul lui, respect; dar nu-l putea aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei şi nu putea simţi nici cea mai mică dorinţă de a-l mai revedea vreodată. În propria ei purtare din trecut găsea o sursă nesfârşită de contrarietate şi regret; iar în nenorocitele defecte ale familiei sale, un motiv de mâhnire şi mai grea. Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mulţumindu-se să râdă de surorile mai mici, nu se va strădui niciodată să pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar mama, atât de lipsită de maniere ea însăşi, era total inconştientă de aceste rele. Elizabeth se unise adesea cu Jane, încercând să stăvilească imprudenţele Catherinei şi ale Lydiei; dar atâta vreme cât ele erau încurajate de indulgenţa mamei lor, ce şanse de îndreptare existau? Catherine, puţintică la minte, iritabilă şi cu totul sub influenţa Lydiei, se simţise totdeauna jignită de sfaturile lor; iar Lydia, voluntară şi nechibzuită, nu voia să le dea deloc ascultare. Erau ignorante, leneşe şi îngâmfate. Câtă vreme se mai afla un ofiţer la Meryton, erau gata să flirteze cu el; şi câtă vren Meryton se afla la cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă acolo la nesfârşit.

Îngrijorarea ei pentru Jane era o altă temă precumpănitoare; explicaţia domnului Darcy, restabilindu-l pe Bingley în cinstea în care ea îl ţinuse mai înainte, scotea în evidenţă pierderea suferită de Jane. Afecţiunea lui se dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de vină, afară doar dacă i s-ar fi putut face vreuna din încrederea ce-o avea în prietenul lui. Ce dureros era deci gândul că Jane fusese lipsită de o situaţie atât de îmbietoare, atât de avantajoasă, atât de promiţătoare de fericire, din cauza zăpăcelii şi lipsei de ţinută a propriei sale familii!

Când la aceste amintiri se adăuga şi dezvăluirea caracterului lui Wickham, se poate uşor înţelege că buna ei dispoziţie, rareori umbrită mai înainte, era acum zdruncinată, într-atât, încât să-i fie aproape imposibil să pară cât de cât voioasă.

Invitaţiile la Rosings, în timpul ultimei săptămâni, ai fost tot atât de dese ca la început. Ultima seară au petrecut-o acolo; şi senioria sa se interesă din nou cu de-amănuntul despre călătoria lor, le indică cea mai bună metodă de a împacheta lucrurile; a fost atât de stăruitoare asupra necesităţii de a aşeza rochiile într-un fel anume, singurul potrivit, încât Maria se simţi obligată, la întoarcerea acasă, să strice tot ce făcuse în timpul dimineţii şi să-şi aranjeze geamantanul din nou.

Când s-au despărţit, Lady Catherine, cu o mare bunăvoinţă, le ură drum bun şi le invită să vină din nou la Hunsford anul viitor, iar domnişoara de Bourgh îşi dădu marea osteneală de a le face chiar o reverenţă şi de a întinde mâna amândurora.