CAPITOLUL IX

DOAMNA Şl DOMNIŞOARELE DASHWOOD erau acum instalate destul de confortabil la Barton. Casa şi grădina, cu toate împrejurimile lor, le deveneau acum familiare, iar îndeletnicirile care dăduseră Norland-ului o parte farmecul lui le ofereau bucurii mult mai mari decât le putuse oferi domeniul Norland după pierderea tatălui lor. Sir John Middleton, care în primele două săptămâni trecuse zilnic pe la ele şi care nu era obişnuit să vadă acasă atâtea activităţi, nu-şi putea ascunde uimirea că le găsea mereu ocupate.

Vizitatorii lor, în afara celor de la Barton Park, nu erau mulţi, căci, deşi sir John le rugase stăruitor să-şi facă mai multe relaţii în împrejurimi şi le asigurase în nenumărate rânduri că trăsura sa le stătea oricând la dispoziţie, spiritul independent al doamnei Dashwood învinse dorinţa ca fetele ei să aibă societate; nu voia să viziteze vreo familie care locuia la o depărtare mai mare de o plimbare pe jos. Dar acestea erau puţine, şi nu la toate din ele se putea ajunge. Cam la o milă şi jumătate de vilă, în lungul îngustei şi şerpuitoarei văi Allenhane, care se desprindea din valea Barton, fetele descoperiseră, în una din primele lor plimbări, un conac vechi şi impunător care, amintindu-Ie puţin de Norland, le stârni imaginaţia şi le împinse să-l cunoască mai bine. Întrebând, aflară că stăpâna lui, o doamnă în vârstă de mare nobleţe, era din nefericire prea bolnavă ca să aibă legături cu lumea şi nu pleca niciodată de acasă.

Întregul ţinut le oferea privelişti frumoase. Colinele înalte care le invitau de la aproape fiecare fereastră să caute minunata plăcere a aerului pe culmile lor erau o alternativă fericită când noroiul din văile de dedesubt le închidea frumuseţile superioare; şi spre unul din aceste dealuri îşi îndreptară paşii într-o dimineaţă Marianne şi Margaret, atrase de soarele care apărea când şi când pe cerul acoperit şi nemaiputând să îndure recluziunea la care le obligase ploaia necontenită din ultimele două zile. Vremea nu era destul de ispititoare pentru a le rupe pe celelalte două de la creionul şi cartea lor, în ciuda faptului că Marianne susţinea că ziua avea să se menţină frumoasă şi că norii ameninţători aveau să fie alungaţi de pe dealurile lor; cele două fete porniră la drum împreună.

Urcară vesele dealurile, bucurându-se de fiecare petic de cer senin şi, când rafalele înviorătoare ale unui vânt care bătea dinspre sud-vest le izbiră în faţă, deplânseră temerile care le împiedicaseră pe mama lor şi pe Elinor să împărtăşească asemenea senzaţii încântătoare.

— Oare există pe lume fericire mai mare ca asta? Spuse Marianne. Ne vom plimba pe aici cel puţin două ore, Margaret. Margaret o aprobă şi îşi continuară drumul cu vântul în faţă, râzând fericite încă aproape douăzeci de minute, când, deodată, norii se uniră deasupra capetelor lor şi o ploaie puternică începu să le izbească în plină faţă. Uimite şi necăjite, fură nevoite, împotriva voinţei lor, să se întoarcă, întrucât nu exista alt adăpost mai apropiat decât casa lor. Totuşi, le rămase o consolare, pe care împrejurările o făceau mai potrivită decât de obicei, şi anume să coboare cu toată iuţeala panta abruptă a dealului, care ducea până la poarta casei lor.

O luară la fugă. La început, Marianne fu în frunte dar, călcând greşit, căzu dintr-o dată la pământ, iar Margaret, neputând să se oprească să o ajute, alergă involuntar mai departe şi ajunse în siguranţă la poalele dealului.

Când se produse accidentul, un domn cu puşca în mână, pe lângă care zburdau doi ogari, tocmai urca dealul la câţiva metri de Marianne. Lăsă puşca jos şi alergă în ajutorul ei. Fata se ridicase de la pământ dar, întrucât în cădere îşi scrântise glezna, abia dacă putea să stea în picioare. Domnul îşi oferi serviciile şi dându-şi seama că, din sfială, fetei nu-i venea să accepte ajutorul pe care îl impunea situaţia, o luă în braţe fără întârziere şi coborî dealul cu ea. Apoi, trecând prin grădină, a cărei poartă fusese lăsată deschisă de Margaret, o duse în casă unde tocmai ajunsese şi Margaret şi nu o lăsă din braţe până nu o aşeză pe un scaun în salon.

La intrarea lor, Elizabeth şi mama ei se ridicară uimite şi, în timp ce ochii amândurora erau fixaţi asupra lui cu vădită uimire şi tainică admiraţie inspirate în mod egal de înfăţişarea lui, el îşi ceru scuze pentru deranj, relatându-le cauza lui cu atâta sinceritate şi atâta gratie încât persoana sa, oricum neobişnuit de atrăgătoare, căpătă şi mai mult farmec datorită glasului şi a exprimării. Chiar şi bătrân, urât şi vulgar să fi fost, tot şi-ar fi atras recunoştinţa şi bunăvoinţa doamnei Dashwood, datorită atenţiei şi ajutorului acordate copilei ei. Însă tinereţea, frumuseţea şi eleganţa făcură ca fapta lui s-o înduioşeze.

Îi mulţumi iar şi iar şi, cu blândeţea care o însoţea întotdeauna, îl pofti să ia loc. Insă el refuză, întrucât era ud şi murdar. Atunci doamna Dashwood vru să ştie cui îi era îndatorată. El îi răspunse că se numea Willoughby şi că în prezent locuia în Allenhane, de unde spera să i se acorde favoarea să vină a doua zi în vizită pentru a se interesa de starea domnişoarei Dashwood. Onoarea îi fu acordată pe loc, după care el plecă pe o ploaie mare, făcându-se astfel şi mai interesant în ochii lor.

Frumuseţea lui bărbătească şi eleganţa deosebită a purtării sale deveniră numaidecât subiect de admiraţie generală, iar glumele la adresa lui Marianne, provocate de cavalerismul lui, deveniră şi mai însufleţite, dată fiind înfăţişarea lui atrăgătoare. Cât despre Marianne, ea îl văzuse mai puţin decât mama şi surorile ei, deoarece tulburarea care îi îmbujorase faţa când el o ridicase în braţe îi răpise puterea de a se uita la el după ce intraseră în casă. Însă îl văzuse îndeajuns pentru a împărtăşi admiraţia celorlalte, cu o energie care îi însoţea întotdeauna laudele. Făptura şi aerul lui erau pe măsura imaginii pe care şi-o formase despre eroul unei poveşti îndrăgite, iar faptul că o adusese acasă fără ezitări dovedea o prezenţă de spirit care o făcea să-i aprecieze gestul într-un mod deosebit. Tot ce ţinea de el era interesant. Numele lui era frumos, locuia în satul lor preferat, şi curând descoperi că, dintre toate veşmintele bărbăteşti, haina de vânătoare era cea care îl prindea cel mai bine pe un bărbat. Imaginaţia ei lucra de zor, gândurile ei erau plăcute, iar durerea provocată de glezna scrântită aproape pierise.

Sir John trecu pe Ia ele de îndată ce următorul răgaz de vreme frumoasă din acea dimineaţă îi permise să iasă din casă; şi, după ce i se relată accidentul lui Marianne, fu întrebat cu nerăbdare dacă cunoaşte în Allenhane un domn pe nume Willoughby.

— Willoughby! Exclamă sir John. Cum, e în ţinut? Asta e o veste bună. Am să mă duc mâine acolo, să-l invit să vină la masă joi.

— Aşadar, îl cunoşti, spuse doamna Dashwood.

— Sigur că îl cunosc. Vine aici în fiecare an.

— Şi ce fel de tânăr este?

— Nu cunosc altul mai bun, vă asigur. Un băiat straşnic, şi nu există în toată Anglia călăreţ mai cutezător ca el.

— Asta e tot ce ne puteţi spune despre el? Exclamă cu indignare Marianne. Care sunt manierele lui? Şi ce preocupări are, ce înclinaţii şi ce aptitudini?

Sir John fu destul de încurcat.

— Pe sufletul meu, spuse el, privitor la asta, nu ştiu prea multe despre el. Dar e un tânăr plăcut, vesel, şi are cea mai fru moasă căţea de vânătoare neagră pe care am văzut-o vreodată.

Era cu el astăzi?

Dar Marianne nu-i putu satisface curiozitatea privind culoarea ogarului domnului Willoughby mai mult decât reuşise el însuşi să-i descrie însuşirile spirituale ale tânărului.

— Dar cine e? Întrebă Elinor. De unde vine? Are o casă în Allenhane?

Despre acest aspect, sir John putu să ofere informaţii mai precise; le spuse că domnul Willoughby nu avea proprietăţi în ţinut, că locuia acolo numai când era în vizită la bătrâna doamnă de la Allenhane Court, cu care era rudă, şi ale cărei bunuri avea să le moştenească, adăugând:

— Da, da, merită să pui mâna pe el, ţi-o spun eu, domnişoară Dashwood. In plus, are un mic domeniu al lui în Somersetshire.

În locul dumitale, n-aş renunţa la el în favoarea surorii mai mici, în ciuda acestei rostogoliri pe dealuri. Domnişoara Marianne nu trebuie să se aştepte să aibă pentru sine toţi bărbaţii. Dacă nu are grijă, Brandon o să fie gelos.

— Nu cred că domnul Willoughby va fi stânjenit de încer cările vreuneia dintre fetele mele de a pune mâna pe el, spuse doamna Dashwood cu un zâmbet vesel. N-au fost crescute pentru o astfel de îndeletnicire. Bărbaţii, fie şi atât de bogaţi, sunt în deplină siguranţă cu noi. Totuşi, din ce ai spus, mă bucur să aflu că e un tânăr respectabil, a cărui societate nu e nepotrivită.

— Sunt încredinţat că e un tânăr cum nu se poate mai bun, repetă sir John. Îmi amintesc că anul trecut de Crăciun, la o mică petrecere pe care am dat-o la conac, a dansat de la opt până la patru, fără să stea o clipă jos.

— Chiar aşa? Strigă Marianne cu ochii scânteietori. Şi a dansat cu eleganţă şi însufleţire?

— Da, iar la opt a fost iar în picioare ca să plece la vânătoare.

— Asta îmi place; aşa trebuie să fie un tânăr. Oricare ar fi preocupările sale, nerăbdarea de a le îndeplini nu trebuie să cunoască moderaţie sau să-i dea o senzaţie de oboseală.

— Vai, vai, îmi dau seama ce o să fie, spuse sir John, îmi dau seama ce o să fie. Ai să-i pui gând rău şi nici n-ai să te mai gândeşti la sărmanul Brandon.

— Asta e o expresie care îmi displace cum nu se poate mai mult, sir John, spuse Marianne cu căldură. Urăsc orice frază banală care se vrea spirituală; şi, dintre toate, „a pune gând rău” sau „a face o cucerire” sunt cele mai odioase. Subînţelesul lor e grosolan şi intolerant şi, dacă au fost considerate vreodată inteligente, timpul le-a distrus de mult tot spiritul.

Sir John nu prea înţelese acest reproş, însă râse din toată inima de parcă l-ar fi înţeles, apoi răspunse:

— Într-un fel sau altul, ai să faci destule cuceriri, aş spune.

Sărmanul Brandon! Este deja total vrăjit şi, îţi spun, merită din plin să-i pui gând rău, în ciuda acestor rostogoliri şi a gleznelor scrântite.