CAPITOLUL VIII

DOAMNA JENNINGS ERA VĂDUVĂ, CU O moştenire mare de la soţul ei. Avea numai două fete, pe care trăise să le vadă măritate onorabil şi, prin urmare, acum nu mai avea ce să facă decât să mărite restul lumii. Era plină de zel în această activitate, atât cât se pricepea, şi nu pierdea nici un prilej pentru a pune la cale nunţi între tinerii pe care îi cunoştea. Era deosebit de isteaţă în a descoperi legăturile sentimentale şi se bucurase de plăcerea de a fi stârnit îmbujorarea şi vanitatea multor domnişoare, prin insinuări cu privire la puterea lor asupra unui anumit tânăr; iar acest gen de discernământ îi permisese ca, la scurt timp după sosirea la Barton, să se pronunţe în mod hotărât că domnul colonel Brandon era foarte îndrăgostit de Marianne Dashwood. Cam bănuise ea că era aşa din prima seară când fuseseră împreună, după atenţia cu care ascultase când ea le cântase; iar când familia Middleton întoarse vizita luând masa la vilă, faptul deveni certitudine, căci el o ascultă iarăşi. Nu încăpea îndoială. Era foarte convinsă de asta. Ar fi fost o partidă excelentă, căci el era bogat, iar ea era frumoasă. Încă de când ajunsese să-l cunoască datorită legăturii ei cu sir John, doamna Jennings era nerăbdătoare să-l vadă pe colonel însurat; şi întotdeauna era dornică să-i găsească fiecărei fete drăguţe un soţ bun.

Avantajele imediate pentru ea nu era nicidecum de lepădat, căci acest lucru îi dădea prilejul să glumească la nesfârşit pe seama lor. La conac râse de colonel, iar la vilă, de Marianne. Tachinările ei, atât cât îl priveau numai pe el, probabil că îi erau absolut indiferente; pentru Marianne, însă, la început fură de neînţeles; iar când înţelese unde băteau, nu prea ştiu dacă să râdă de absurditatea lor sau să le dezaprobe impertinenţa, căci le considera o lipsă de respect faţă de vârsta înaintată a colonelului şi o luare în derâdere a condiţiei lui nefericite de burlac bătrân.

Doamna Dashwood, care nu putea considera că un bărbat cu cinci ani mai tânăr decât ea era chiar atât de bătrân cum i se părea fiicei ei, se aventură să îndepărteze bănuiala că doamna Jennings ar fi dorit să-şi bată joc de vârsta lui.

— Dar cel puţin, mamă, nu poţi să negi absurditatea acuza ţiei, deşi poate nu crezi că a fost făcută cu rea intenţie. Colonelul Brandon este cu siguranţă mai tânăr decât doamna Jennings, dar e destul de bătrân ca să-mi fie tată; şi, dacă a fost vreodată sufi cient de însufleţit pentru a se îndrăgosti, toate sentimentele de genul ăsta trebuie să fi murit de mult. E prea caraghios! Dacă nici vârsta, nici infirmitatea nu-l apără, când o să fie un bărbat la adăpost de astfel de glume?

— Infirmitate! Exclamă Elinor. Îl numeşti pe colonelul Brandon infirm? Pot să înţeleg că vârsta lui ţi se pare mult mai mare ţie decât mamei, dar nu te prea poţi înşela cu privire la faptul că îşi foloseşte membrele.

— Nu l-ai auzit plângându-se de reumatism? Şi nu e asta cea mai răspândită infirmitate a unei vieţi aflate în declin?

— Scumpa mea copilă, spuse râzând mama ei, după socoteala asta, trebuie să fii îngrozită continuu de şubrezenia mea; şi cred că ţi se pare o minune că am ajuns până la vârsta înaintată de patruzeci de ani.

— Mamă, eşti nedreaptă cu mine. Ştiu prea bine că domnul colonel Brandon nu e destul de bătrân ca să-şi neliniştească pri etenii că o să-l piardă curând. Ar mai putea trăi încă douăzeci de ani. Dar vârsta de treizeci de ani n-are a face cu căsătoria.

— Poate că vârsta de treizeci de ani şi cea de şaptezeci de ani n-au împreună nimic de-a face cu căsătoria, spuse Elinor. Dar dacă o femeie ar fi necăsătorită la douăzeci şi şapte de ani, nu cred că vârsta de treizeci şi cinci de ani ar fi o piedică să se mărite cu el.

După ce se gândi o clipă, Marianne spuse:

— O femeie de douăzeci şi şapte de ani nu poate nădăjdui să simtă sau să inspire iarăşi afecţiune, iar dacă are un cămin lipsit de confort, sau averea ei este mică, presupun că s-ar putea hotărî să devină infirmieră, de dragul hranei şi siguranţei de care are parte o soţie. Prin urmare, n-ar fi nimic nepotrivit în căsătoria cu o astfel de femeie. Ar fi o unire de convenienţă, iar lumea ar fi mulţumită. În ochii mei n-ar fi deloc o căsătorie, dar asta nu contează. Mi s-ar părea doar un schimb negustoresc, în care fiecare doreşte să profite de pe urma celuilalt.

Elinor spuse:

— Ştiu că nu te-aş putea convinge că o femeie de douăzeci şi şapte de ani ar putea simţi pentru un bărbat de treizeci şi cinci de ani ceva destul de apropiat de iubire, care să-l facă un tovarăş de viaţă dorit. Dar trebuie să obiectez la faptul că îi condamni pe colonelul Brandon şi pe soţia lui la captivitate constantă într-o odaie de bolnav, doar pentru că s-a întâmplat să se plângă iar, într-o zi foarte rece şi umedă, de un uşor reumatism la umăr.

— Dar a vorbit de veste de flanelă, spuse Marianne, iar la mine o vestă de flanelă este invariabil legată de junghiuri, crampe, reumatism şi tot felul de suferinţe care îi chinuie pe cei bătrâni şi plăpânzi.

— Dacă ar fi avut numai un acces de friguri, nu l-ai fi dis preţuit nici pe jumătate din cât îl dispreţuieşti. Mărturiseşte, Marianne, nu găseşti ceva interesant în obrajii aprinşi, ochii înfundaţi şi pulsul rapid al unei acces de friguri?

La scurt timp după aceasta, la plecarea lui Elinor din cameră, Marianne spuse:

— Mamă, am o nelinişte legată de boli, pe care nu pot să ţi-o ascund. Sunt sigură că Edward Ferrars nu se simte bine. Suntem aici de aproape două săptămâni şi el încă n-a venit. O asemenea întârziere neobişnuită nu putea fi cauzată decât de o indispoziţie serioasă. Ce altceva îl poate reţine la Norland?

— Iţi închipuiai că o să vină atât de repede? Spuse doamna Dashwood. Eu nu. Dimpotrivă, dacă am avut cât de cât o neli nişte în această privinţă, ea s-a datorat faptului că mi-am amintit că el părea reţinut şi nu foarte încântat de invitaţia mea, când vorbeam de venirea lui la Barton. Elinor îl aşteaptă deja?

— Nu i-am vorbit niciodată de asta, dar presupun că da.

— Cred că te înşeli, pentru că ieri, când am vorbit cu ea să cumpărăm un grătar nou pentru şemineul din camera de oaspeţi, a spus că nu e nici o grabă, căci e puţin probabil ca încăperea să fie dorită un timp.

— Ce ciudat! Oare ce să însemne asta? Dar întreaga lor purtare a fost inexplicabilă! Ce rece, ce calmă a fost despărţirea lor! Ce lâncedă a fost conversaţia lor din ultima seară împreună!

Edward n-a făcut nici o deosebire între mine şi Elinor când şi-a luat rămas-bun: pentru amândouă a rostit urările de bine ale unui frate afectuos. In ultima dimineaţă, de două ori i-am lăsat intenţionat împreună, şi de fiecare dată, nu-mi închipui de ce, el m-a urmat afară din cameră. Iar Elinor, la despărţirea de Norland şi Edward, n-a plâns cum am plâns eu. Chiar şi acum stăpânirea de sine a ei este neclintită. Când e ea deprimată sau melanco lică? Când încearcă ea să evite societatea, sau pare neliniştită şi nemulţumită de ea?