CAPITOLUL X

SALVATORUL LUI MARIANNE, cum îl denumise Margaret pe Willoughby, cu mai multă eleganţă decât precizie, trecu pe la vilă în dimineaţa următoare, devreme, pentru a se interesa de starea lui Marianne. Fu primit de doamna Dashwood cu mai mult decât politeţe; cu o amabilitate la care o îndemnau relatarea lui sir John despre el şi recunoştinţa; şi fiecare lucru care se petrecu în timpul vizitei fu menit să-l asigure de înţelepciunea, eleganţa, afecţiunea reciprocă şi confortul domestic al familiei în care îl introdusese accidentul. Cât despre farmecele lor personale, nu-i trebui o a doua întrevedere pentru a se convinge de ele.

Domnişoara Dashwood avea un ten delicat, trăsături regulate şi o siluetă deosebit de frumoasă. Marianne era şi mai frumoasă. Formele ei, deşi nu atât de desăvârşite ca ale surorii sale, erau mai impresionante, beneficiind şi de avantajul înălţimii; iar faţa ei era atât de fermecătoare încât, atunci când se folosea limbajul laudelor şi se spunea despre ea că era frumoasă, adevărul era mai puţin insultat decât se întâmplă de obicei. Pielea îi era foarte oacheşă, dar datorită transparenţei ei, tenul îi era deosebit de strălucitor; trăsăturile ei erau frumoase toate; zâmbetul ei era dulce şi atrăgător, iar ochii ei foarte negri aveau o vrajă, o inteligenţă şi o nerăbdare care nu puteau să nu te încânte. La început, Willoughby nu le văzu expresia, din pricina stânjenelii produse de amintirea ajutorului lui. Dar când aceasta trecu, când ea îşi veni în fire, când văzu că la buna creştere a domnului se adăugau sinceritatea şi vioiciunea şi, mai ales, când el declară că era pasionat de muzică şi dans, îl privi cu atâta entuziasm încât captă cea mai mare parte a conversaţiei lui.

Era suficient să se pomenească vreuna dintre distracţiile ei preferate pentru a o face să vorbească. De aceea, nu putu să rămână tăcută când se abordară astfel de subiecte şi nu dădu dovadă nici de timiditate, nici de rezervă în discutarea lor. Descoperi repede că, pentru ei, muzica şi dansul erau pasiuni comune şi că, în general, aveau aceleaşi păreri cu privire la tot ce era legat ele. Încurajată astfel să afle şi alte păreri ale lui, ea continuă să-i pună întrebări pe seama cărţilor; îi vorbi despre autorii ei preferaţi şi insistă asupra lor cu atâta interes încântător încât orice tânăr de douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie cu adevărat insensibil să nu recunoască numaidecât calităţile deosebite ale unor astfel de lucrări, oricât le-ar fi nesocotit înainte. Aveau gusturi izbitor de asemănătoare. Amândoi adorau aceleaşi cărţi, aceleaşi pasaje sau, dacă apărea vreo deosebire, dacă se isca vreo obiecţie, ele ţineau doar până când Marianne îşi etala argumentele convingătoare şi strălucirea privirii. El era de acord cu toate deciziile ei, molipsit de entuziasmul ei; şi cu mult înainte ca vizita lui să se încheie, discutau cu familiaritatea unor vechi cunoştinţe.

— Ei bine, Marianne, spuse Elinor, de îndată ce el le părăsi, cred că te-ai descurcat binişor pentru o singură dimineaţă. Ai aflat deja părerile domnului Willoughby în aproape toate pro blemele importante. Ştii ce gândeşte el despre Cowper şi despre Scott; eşti sigură că le apreciază arta aşa cum se cuvine, şi te-a încredinţat că nu îl admiră pe Pope mai mult decât se cade. Dar cum o să reziste cunoştinţa voastră mult timp, dacă epuizaţi atât de repede toate obiectele de discuţie? În curând nu vă va mai rămâne nici un subiect preferat. Încă o întâlnire va fi de ajuns pentru a-i lămuri sentimentele faţă de frumosul pitoresc şi faţă de a doua căsătorie, şi pe urmă n-ai să mai ai ce să întrebi.

— E cinstit, Elinor? Exclamă Marianne. E drept? Oare are chiar atât de puţine idei? Dar înţeleg ce vrei să spui. M-am simţit prea în largul meu, am fost prea fericită, prea sinceră. Am încăl cat orice noţiune obişnuită de decenţă; am fost deschisă şi sin ceră, când ar fi trebuit să fiu rezervată, proastă, plictisitoare şi mincinoasă; dacă aş fi vorbit numai despre vreme şi despre dru muri, şi dacă aş fi vorbit doar o dată la zece minute, aş fi fost cruţată de acest reproş.

— Draga mea, nu trebuie să te superi pe Elinor, n-a făcut decât să glumească, spuse doamna Dashwood. Eu însămi aş certa-o dacă ar dori să-ţi curme bucuria conversaţiei cu noul tău prieten.

Marianne se înmuie într-o clipă.

La rândul său, Willoughby se arăta încântat că le cunoscuse, arătându-şi în mod vădit dorinţa de a strânge relaţiile. Veni la ele în fiecare zi. La început, sub pretextul că voia să se intereseze de sănătatea lui Marianne. Însă încurajarea cu care era primit şi amabilitatea lor tot mai mare făcură ca un astfel de pretext să nu mai fie necesar, chiar şi înainte de vindecarea lui Marianne. Ea mai rămase închisă în casă câteva zile, dar nicicând o asemenea îngrădire nu fusese mai puţin supărătoare. Willoughby era un tânăr talentat, iute la minte, vioi şi deschis şi afectuos din fire. Era exact omul menit să cucerească inima lui Marianne căci, pe lângă toate acestea, avea nu numai un fizic atrăgător, ci şi o ascuţime de spirit înnăscută, stârnită şi sporită acum de exemplul ei, care îl recomanda afecţiunii ei mai presus decât orice alt lucru.

Compania lui deveni treptat'cea mai mare bucurie a ei. Citeau, vorbeau, cântau împreună; talentele lui muzicale erau remarcabile, şi citea cu o sensibilitate şi o însufleţire care, din nefericire, îi lipseau lui Edward.

După părerea doamnei Dashwood, ca şi după a lui Marianne, el nu avea cusur; iar Elinor nu vedea nimic de criticat la el în afară de înclinaţia, care îl făcea să semene cu sora ei şi care o încânta în mod deosebit pe aceasta, de a spune prea mult ce gândeşte cu orice prilej, fără a ţine seama de persoane sau de împrejurări. În graba cu care îşi forma şi îşi exprima părerea despre alţii, în încălcarea politeţii în favoarea plăcerii de a-şi concentra toată atenţia asupra unei preocupări dragi şi în faptul că desconsidera uşor formele convenienţelor sociale, dădea dovadă de o lipsă de prudenţă pe care Elinor nu o putea aproba, în ciuda a tot ce ar fi putut spune el şi Marianne în sprijinul ei.

Marianne începu acum să-şi dea seama că acea disperare care o cuprinsese la şaisprezece ani şi jumătate (că nu va găsi vreodată un bărbat care să-i satisfacă ideile de perfecţiune) fusese pripită şi nejustificată. Willoughby avea toate calităţile atrăgătoare pe care le zugrăvise imaginaţia ei în acel ceas nefericit şi în perioadele mai optimiste; iar purtarea lui dovedea că dorinţa lui era, în această privinţă, tot atât de serioasă pe cât de puternice îi erau însuşirile.

Înainte de sfârşitul săptămânii, mama ei, în a cărei minte nu încolţise nici un gând referitor la căsătorie, ajunse să spere şi să o aştepte; şi, pe ascuns, se felicita pentru faptul de a fi câştigat doi gineri precum Edward şi Willoughby.

Simpatia colonelului Brandon pentru Marianne, care fusese atât de repede descoperită de prietenii lui, fu observată pentru prima dată de Elinor când ceilalţi încetaseră s-o mai remarce. Atenţia şi glumele lor erau îndreptate spre mai norocosul lui rival; iar ironiile aruncate înainte să fi apărut vreo simpatie încetară când sentimentele Iui începură cu adevărat să ceară batjocura care însoţeşte adesea sensibilitatea. Fără voia ei, Elinor se văzu obligată să creadă că sentimentele pe care doamna Jennings i le pusese în seamă spre propria ei satisfacţie chiar erau stârnite de sora ei; şi că, deşi o asemănare generală a firilor putea grăbi afecţiunea domnului Willoughby, o deosebire de caracter la fel de izbitoare nu era nici un obstacol pentru colonelul Brandon. Elinor văzu acest lucru cu îngrijorare; căci ce putea spera un bărbat liniştit, de treizeci şi cinci de ani, când era comparat cu unul foarte vioi, de douăzeci şi cinci de ani? Şi cum nici nu-i putea dori să aibă succes, îi dori din inimă să fie indiferent. II plăcea şi, în ciuda gravităţii şi rezervei lui, îl găsea interesant. Firea lui, deşi serioasă, era blajină, iar rezerva lui părea mai degrabă rezultatul unei înflăcărări înăbuşite decât al unui temperament posac. Sir John făcuse câteva aluzii la jigniri şi dezamăgiri trecute, ceea ce o îndreptăţea să creadă că era un om nefericit, şi îl privea cu respect şi compasiune.

Poate că îi era milă de el şi îl stima şi mai mult din cauză că era desconsiderat de Willoughby şi de Marianne, care, pornind de la prejudecata că nu era nici tânăr, nici vioi, păreau hotărâri să-i nesocotească meritele.

Într-o zi, în timp ce vorbeau despre el, Willoughby spuse:

— Brandon este exact genul de om despre care toată lumea vorbeşte de bine şi de care nimănui nu-i pasă; pe care toţi sunt încântaţi să-l vadă, dar cu care nimeni nu-şi aduce aminte să vorbească.

— Asta este exact şi părerea mea despre el! Exclamă Marianne.

— Totuşi, nu vă lăudaţi cu asta, căci amândoi sunteţi nedrepţi, spuse Elinor. Este foarte stimat de întreaga familie de la conac şi eu, una, nu l-am întâlnit niciodată fără să stau de vorbă cu el.

— Faptul că e protejat de dumneata este fără doar şi poate în favoarea lui, răspunse Willoughby; însă în ceea ce priveşte stima celorlalţi, aceasta e prin ea însăşi un reproş. Cine s-ar expune umilinţei de a fi apreciat de femei ca doamna Jennings şi lady Middleton, faţă de care toţi ceilalţi n-ar putea fi decât indiferenţi?

— Dar poate că batjocura unor oameni precum dumneata şi Marianne va fi compensată de consideraţia pe care i-o arată lady Middleton şi doamna Jennings. Dacă laudele lor pot aduce deza probare, dezaprobarea voastră poate fi laudă, căci discernămân tul lor nu e mai prejos de prejudecăţile şi nedreptatea voastră.

— Dar ce pătimaşă eşti când îţi aperi protejatul!

— Protejatul meu, cum îl numeşti tu, e un om inteligent; şi inteligenţa mă va atrage întotdeauna. Da, Marianne, chiar şi la un bărbat de treizeci şi cinci de ani. A umblat mult prin lume; a fost în străinătate, a citit şi are o minte iute. Am constatat că e în stare să-mi dea multe informaţii pe teme diferite, întotdeauna mi-a răspuns la întrebări cu promptitudinea pe care ţi-o dau buna creştere şi caracterul.

— Cum s-ar zice, ţi-a spus că în Indiile de Est clima e fierbinte, iar ţânţarii sunt supărători! Exclamă cu dispreţ Marianne.

— N-am nici o îndoială că mi-ar fi spus-o dacă i-aş fi pus ast fel de întrebări, însă, întâmplător, mă informasem dinainte cu privire la aceste aspecte.

— Poate că informaţiile lui s-au extins la existenţa nababilor, a monedelor de aur şi a lecticelor, spuse Willoughby.

— M-aş putea aventura să spun că informaţiile lui au mers mult mai departe decât candoarea dumitale. De ce îţi displace?

— Nu-mi displace. Dimpotrivă, îl consider un om foarte res pectabil, pe care toată lumea îl vorbeşte de bine şi nimeni nu-l bagă în seamă; care are mai mulţi bani decât poate să cheltuiască şi mai mult timp decât ştie să folosească, şi două haine noi în fiecare an.

— La care trebuie adăugat că nu are nici talent, nici gust, nici vioiciune, spuse Marianne. Că nu are o minte strălucită, că sen timentele lui n-au înflăcărare, iar glasul lui nu are expresie.

— Îi hotărăşti atât de pripit defectele şi te bizui atât de mult pe puterea imaginaţiei tale încât, în comparaţie cu asta, laudele pe care pot să i le aduc eu sunt reci şi insipide, replică Elinor. Nu pot decât să-l declar un bărbat inteligent, bine crescut, bine informat şi cu o exprimare nobilă, şi sunt încredinţată că are o inimă bună.

— Domnişoară Dashwood, eşti aspră cu mine! Exclamă Willoughby. Te străduieşti să mă dezarmezi prin raţiune şi să mă convingi împotriva voinţei mele. Dar n-o să meargă. Sunt tot atât de încăpăţânat pe cât eşti dumneata de vicleană. Am trei motive de netăgăduit pentru care nu-mi place colonelul Brandon: ne-a ameninţat cu ploaia când voiam să fie vreme fru moasă; mi-a găsit defecte la înclinaţia cabrioletei şi n-am putut să-l conving să-mi cumpere iapa roibă. Totuşi, dacă vrei să-ţi spun că, după părerea mea, are un caracter ireproşabil în alte privinţe, sunt gata s-o mărturisesc. Şi, în schimbul acestei recunoaşteri, care nu-mi face plăcere, nu poţi să mă opreşti să-l antipatizez tot atât ca până acum.