CAPITOLUL VII

BARTON PARK SE AFLA cam la o milă de vilă. Doamnele trecuseră prin apropierea sa în lungul drum prin vale dar, de acasă, Ie era ascuns vederii de un deal. Conacul era mare şi frumos; iar familia Middleton ducea o viaţă deopotrivă plină de ospitalitate şi eleganţă. Prima datorată lui sir John, cea din urmă soţiei lui. Rareori se întâmpla să nu aibă câţiva prieteni în casă, primeau mai mulţi musafiri decât orice altă familie din vecinătate. Acest lucru îi făcea fericiţi pe amândoi căci, în ciuda deosebirii de temperament şi comportament exterior, semănau puternic datorită unei lipse de talent şi de gust care le limita ocupaţiile, în afară de cele sociale, la o zonă foarte îngustă. Sir John era sportiv, lady Middleton era mamă. El hăituia şi împuşca, ea îşi răsfăţa copiii; acestea erau singurele lor îndeletniciri. Lady Middleton avea avantajul de a-şi răsfăţa copiii tot anul, în timp ce plăcerile independente ale lui sir John ocupau numai jumătate din acest timp. Totuşi, permanentele obligaţii acasă şi în lume suplineau toate deficienţele naturii şi educaţiei, menţineau veselia lui sir John şi îi ofereau soţiei lui prilejul de a-şi exersa buna creştere.

Lady Middleton se mândrea cu eleganţa mesei ei şi a întregii ei locuinţe; şi acest gen de vanitate îi oferea cea mai mare bucurie la toate petrecerile date. Dar mulţumirea lui sir John în societate era mult mai concretă; îi plăcea să adune în jurul lui mai mulţi tineri decât încăpeau, şi cu cât erau mai zgomotoşi, cu atât era mai mulţumit. Era o binecuvântare pentru tineretul din comitat, căci vara organiza mereu petreceri în aer liber, cu şuncă rece şi pui, iar iarna balurile lui erau destul de numeroase pentru orice domnişoară care nu avea pofta nesăţioasă de distracţii a vârstei de cincisprezece ani.

Sosirea unei noi familii în ţinut era întotdeauna prilej de bucurie pentru el şi era încântat în toate privinţele de locatarele pe care le găsise pentru căsuţa din Barton. Domnişoarele Dashwood erau libere, drăguţe şi lipsite de afectare. Asta era de ajuns pentru a câştiga părerea lui favorabilă; căci lipsa de afectare era tot ce îşi putea dori o fată pentru ca mintea să-i fie la fel de atrăgătoare ca înfăţişarea. Firea lui prietenoasă îl făcea fericit să le primească pe aceste tinere a căror situaţie, în comparaţie cu trecutul, putea fi socotită nefericită. Prin urmare, arătând amabilitate verişoarelor lui, avea adevărata satisfacţie a unei inimi bune; iar în găsirea unei case pentru o familie alcătuită numai din femei, avea toată satisfacţia unui om de acţiune; căci un astfel de om, deşi stimează numai persoanele de acelaşi sex care le împărtăşesc preocupările, nu e dornic să le încurajeze gusturile primindu-i într-o reşedinţă de pe cuprinsul domeniului lui.

Doamna Dashwood şi fetele ei fură întâmpinate la uşa casei de sir John, care le ură bun venit la Barton Park cu sinceritate neafectată; şi în timp ce le însoţea în salon pe domnişoare, le înştiinţa de amărăciunea pe care i-o produsese faptul că nu reuşise să găsească nişte tineri deştepţi care să le întâmpine. Ele nu aveau să vadă, le spuse el, decât un alt domn în afară de el; un prieten deosebit care stătea la conac, dar care nu era nici tânăr, nici vesel. Spera că ele aveau să scuze micimea grupului şi le asigură că asta n-o să se mai întâmple. Fusese la mai multe familii în acea dimineaţă în speranţa de a mai putea face rost de câţiva invitaţi, însă era lună plină şi fiecare persoană avea deja alte aranjamente.1

Din fericire, mama lui lady Middleton sosise în urmă cu o oră şi, cum era o femeie foarte veselă şi plăcută, el spera ca domnişoarele să nu se plictisească atât de mult cum poate se temeau. Domnişoarele, la fel ca mama lor, fură pe deplin mulţumite de faptul că vor avea drept companie două persoane total străine, şi nu îşi doriră mai multe.

Doamna Jennings, mama lui lady Middleton, era o femeie vârstnică, veselă şi glumeaţă, care vorbea mult, părea foarte fericită şi era destul de vulgară. Era plină de glume şi râdea mereu şi, înainte ca masa să ia sfârşit, le şi spusese o mulţime de lucruri pline de duh despre soţi şi amanţi; nădăjdui că nu îşi lăsaseră inimile în Sussex, şi pretinse a le fi văzut roşind. De dragul surorii ei, Marianne se necăji la auzul acestor vorbe, şi îşi întoarse ochii spre Elinor ca să vadă cum suporta ea aceste atacuri, cu o grijă care o îndurera pe Elinor mult mai mult decât tachinările banale ale doamnei Jennings.

Colonelul Brandon, prietenul lui sir John, prin felul lui de a fi, nu părea mai potrivit de a fi tovarăşul lui decât era lady Middleton să-i fie soţie sau decât era doamna Jennings să-i fie mamă lui lady Middleton. Era tăcut şi serios.

Note:

1 Lumina lunii facilita deplasarea călare sau în trăsură (n.tr.).

Totuşi, înfăţişarea lui nu era neplăcută, în ciuda faptului că, după părerea lui Marianne şi a lui Margaret, era celibatar convins, căci era trecut de treizeci şi cinci de ani; deşi nu era frumos la faţă, chipul lui era inteligent, şi avea o ţinută de adevărat domn.

Niciunul dintre cei de faţă nu putea juca rolul de însoţitor al doamnei şi domnişoarelor Dashwood; dar insipiditatea rece a lui lady Middleton era atât de neplăcută încât, pe lângă ea, moho-rala colonelului Brandon şi chiar şi veselia zgomotoasă a lui sir John şi a soacrei sale erau interesante. Lady Middleton păru înveselită doar de intrarea, după masă, a celor patru odrasle gălăgioase ale ei, care o traseră de colo-colo, îi agăţară hainele şi puseră capăt oricărei discuţii în afară de cea legată de copii.

Seara, când se descoperi că avea talent muzical, Marianne fu invitată să cânte. Instrumentul fu deschis, fiecare se pregăti să fie încântat, iar Marianne, care cânta foarte bine, interpretă la cererea lor partiturile pe care le adusese lady Middleton în familie la căsătoria ei, şi care zăceau probabil încă de atunci în aceeaşi poziţie pe pian, căci nobila doamnă sărbătorise acel eveniment renunţând la muzică, cu toate că, din spusele mamei ei, cântase extrem de bine şi, din ale ei, era pasionată de muzică.

Interpretarea lui Marianne fu foarte aplaudată. La sfârşitul fiecărui cântec, sir John îşi exprimă zgomotos admiraţia şi conversă la fel de zgomotos cu ceilalţi pe durata fiecărui cântec. Lady Middleton îl chemă în mod frecvent la ordine, mirându-se cum putea cineva să-şi abată atenţia de la muzică fie şi o clipă, şi o rugă pe Marianne să cânte un anumit cântec pe care aceasta tocmai îl terminase. Din tot grupul, numai colonelul Brandon o ascultă, fără a se arăta extaziat. Singurul lui compliment fu cel al atenţiei, fapt care o făcu să simtă pentru el respectul pe care ceilalţi îl pierduseră din cauza verişoarei lor lipsite de gust. Plăcerea pe care i-o producea lui muzica, deşi nu ajungea la acea încântare plină de extaz care era singura ce putea s-o egaleze pe a ei, era o dovadă de respect în contrast cu îngrozitoarea insensibilitate a celorlalţi; şi era destul de înţeleaptă pentru a admite că un bărbat de treizeci şi cinci de ani poate să-şi piardă acuitatea simţirii şi însăşi puterea minunată a desfătării. Era foarte deprinsă să fie îngăduitoare cu vârsta înaintată a colonelului, îngăduinţă pe care o cereau sentimentele altruiste faţă de semeni.