CÂND VENISERĂ LA DEVONSHIRE, nici doamna Dashwood, nici fetele ei nu îşi imaginaseră că or să aibă atâtea ocupaţii cu care să-şi umple timpul câte se iviră în scurt timp, sau că or să aibă invitaţii atât de dese şi musafiri atât de constanţi încât să nu le mai rămână răgaz pentru îndeletniciri serioase. Totuşi, asta era situaţia. După ce Marianne se făcu bine, începură distracţiile de acasă şi din ţinut, plănuite anterior de sir John. Atunci începură balurile în cerc restrâns de la Barton Park şi se organizară petreceri pe apă atât de des cât permitea un octombrie ploios. La fiecare întâlnire de genul acesta fu inclus şi Willoughby; şi dezinvoltura şi familiaritatea care însoţea în mod firesc aceste petreceri erau calculate cu exactitate pentru a spori iniţierea relaţiilor lui cu familia Dashwood, pentru a-i da prilejul să fie martor la minunatele însuşiri ale lui Marianne, pentru a-i înflăcăra admiraţia pentru ea şi pentru a primi, prin comportamentul ei faţă de el, asigurarea cea mai directă a afecţiunii ei.
Ataşamentul lor nu putea să o surprindă pe Elinor. Îşi dori doar ca el să fie mai puţin făţiş; şi, o dată sau de două ori, se aventură să-i propună lui Marianne să dea dovadă de decenţă şi să se controleze. Însă Marianne ura orice tăinuire acolo unde ruşinea adevărată nu însoţea lipsa de rezervă; iar înfrânarea sentimentelor care nu erau ruşinoase prin ele însele nu i se părea doar un efort fără rost, ci şi o supunere umilitoare a raţiunii în faţa unor concepţii banale şi greşite. Willoughby gândea la fel; şi, de fiecare dată, comportamentul lor era o ilustrare a părerilor lor.
Când el era de faţă, nu mai avea ochi pentru altcineva. Tot ce făcea el era bine. Tot ce spunea el era inteligent. Dacă serile de la conac se încheiau cu o partidă de cărţi, el se fura pe sine şi tot restul grupului pentru ca ea să aibă o mână bună. Dacă distracţia serii era dansul, erau parteneri jumătate din timp; iar când erau nevoiţi să se despartă câteva dansuri, aveau grijă ca după aceea să stea împreună, şi abia dacă scoteau o vorbă cu altcineva. Fireşte că o asemenea conduită stârnea râsete copioase; însă ridicolul nu îi ruşina şi nu prea părea să-i irite.
Doamna Dashwood privea sentimentele lor cu o căldură care nu-i lăsa nici o dorinţă să oprească această expunere excesivă a lor. Pentru ea, nu era decât urmarea firească a unei puternice afecţiuni a unei minţi tinere şi înflăcărate.
Pentru Marianne, acesta era sezonul fericirii. Inima ei îi era dăruită lui Willoughby, iar ataşamentul profund faţă de Norland, pe care îl adusese cu ea din Sussex, dădea semne să se înmoaie mai repede decât crezuse înainte, datorită farmecului pe care compania lui îl dădea actualului ei cămin.
Fericirea lui Elinor nu era atât de mare. Inima ei nu era atât de uşoară, şi nici distracţiile nu o mulţumeau atât de deplin. Nu-i ofereau nici o companie care să poată compensa ce lăsase în urmă, nici nu o învăţau să se gândească la Norland cu mai puţin regret. Nici lady Middleton, nici doamna Jennings nu îi puteau oferi conversaţia care îi lipsea, cu toate că aceasta din urmă vorbea necontenit şi o privise de la început cu o bunătate care o făcea să-i acorde o mare parte din conversaţia sa. Ii spusese deja lui Elinor de trei sau patru ori povestea vieţii ei şi, dacă memoria lui Elinor ar fi fost pe măsura dorinţei ei de perfecţionare, ar fi ştiut încă de la începutul cunoştinţei lor toate amănuntele ultimei boli a domnului Jennings şi ce îi spusese el soţiei lui cu câteva minute înainte să moară. Lady Middleton era mai plăcută decât mama ei numai prin faptul că era mai tăcută. Lui Elinor nu-i trebui mult să-şi dea seama că rezerva ei se datora numai firii calme şi nu avea nimic de a face cu inteligenţa. Cu soţul ei şi cu mama ei se purta la fel, de aceea intimitatea nu era nici căutată nici dorită. Nu avea nimic de spus într-o zi care să nu fi fost spus cu o zi înainte. Era anostă în mod invariabil, căci şi starea ei de spirit era veşnic aceeaşi; şi cu toate că nu se împotrivea petrecerilor în stil mare şi să fie însoţită de cei doi copii mai mari, nu părea să se distreze mai mult cu ocazia lor decât dacă ar fi stat acasă; iar prezenţa ei sporea atât de puţin plăcerea celorlalţi prin participarea la conversaţie încât uneori îşi aduceau aminte că era printre ei doar datorită grijii ei faţă de băieţii neastâmpăraţi.
Dintre toate noile ei cunoştinţe, numai în colonelul Brandon Elinor găsi o persoană care să merite într-o anumită măsură respect pentru însuşirile sale, să incite interesul prieteniei; sau să-i facă plăcere ca tovarăş. Willoughby ieşea din discuţie. Îl admira şi îl respecta ca o soră; dar el era îndrăgostit şi nu avea ochi decât pentru Marianne şi un bărbat mult mai puţin atrăgător ar fi putut fi mai plăcut în general. Din nefericire pentru el, colonelul Brandon nu era încurajat să creadă că Marianne se gândea numai la el şi în conversaţia cu Elinor găsea cea mai mare consolare pentru totala indiferenţă a surorii ei.
Compasiunea lui Elinor pentru el spori, deoarece avea motiv să bănuiască faptul că nefericirea dezamăgirii în dragoste îi fusese deja cunoscută. Această bănuială îi fu stârnită de câteva vorbe scăpate întâmplător de el într-o seară la conac, când şedeau împreună printr-o înţelegere tacită, în timp ce ceilalţi dansau. Privirea lui era aţintită asupra lui Marianne şi, după o tăcere de câteva minute, spuse cu un zâmbet slab:
— Am înţeles că sora dumitale nu e de acord ca omul să se îndrăgostească de două ori.
— Da, părerile ei sunt foarte romantice, spuse Elinor.
— Sau, mai degrabă, după cum cred, consideră că e cu neputinţă să te îndrăgosteşti a doua oară.
— Aşa cred şi eu. Numai că nu ştiu cum poate avea o aşa părere fără să se gândească la propriul ei tată, care a avut două soţii. Totuşi, în câţiva ani, experienţa şi bunul-simţ îi vor schim ba părerile, şi atunci poate vor fi mai uşor de înţeles şi de expli cat şi de către ceilalţi, nu doar de către ea, cum se întâmplă acum.
— Probabil că aşa va fi, răspunse el; şi totuşi, prejudecăţile unei minţi tinere au atâta farmec, încât e păcat să le vezi lăsând locul unor păreri mai generale.
— Aici nu pot să fiu de acord cu dumneata, spuse Elinor.
Sentimentele lui Marianne sunt pândite de neplăceri pe care tot farmecul entuziasmului şi al ignoranţei în problemele vieţii nu le poate compensa. Gândirea ei are nefericita înclinare de a reduce la zero buna-cuviinţă şi, spre binele ei, aştept cu nerăbdare să cunoască lumea mai bine.
După o scurtă pauză, el reluă conversaţia:
— Sora dumitale nu face nici o deosebire în principiile ei împotriva unei a doua iubiri? Sau la toată lumea este la fel de condamnabilă? Iar cei care au fost dezamăgiţi la prima lor alegere, fie din cauza nestatorniciei persoanei iubite, fie a împre jurărilor potrivnice, trebuie să rămână indiferenţi la iubire tot restul vieţii?
— Drept să spun, nu-i cunosc în amănunţime principiile.
Ştiu doar că n-am auzit-o recunoscând nici o clipă că a doua iubire poate fi scuzabilă.
— Asta nu poate să ţină, spuse el; dar o schimbare, o schim bare totală a sentimentelor… Dar nu, nu e de dorit, căci atunci când subtilităţile romantice ale unei minţi tinere se dau bătute, ele sunt urmate adesea de păreri prea banale şi prea periculoase!
Vorbesc din experienţă. Am cunoscut odată o doamnă care semăna foarte mult la fire şi la minte cu sora ta, care gândea şi judeca la fel cu ea, dar care, în urma unei schimbări forţate, cauzată de nişte împrejurări nefericite…
Aici se opri dintr-o dată; simţea că spusese prea multe şi că înfăţişarea lui putea să stârnească bănuieli care altfel nu i-ar fi trecut prin minte lui Elinor. Probabil că doamna ar fi trecut neobservată dacă el nu i-ar fi arătat domnişoarei Dashwood că n-ar fi trebuit să-i scape de pe buze nimic legat de ea. Insă aşa, nu fu nevoie decât de un mic efort de inspiraţie pentru a face legătura dintre emoţia lui şi duioasa amintire a afecţiunii din trecut. Elinor nu forţă lucrurile. In locul ei, Marianne nu s-ar fi mulţumit cu atât. Toată povestea s-ar fi alcătuit în grabă sub imboldul imaginaţiei ei active şi fiecare lucru ar fi fost descris în cuvintele melancolice ale iubirii distrugătoare.