CAPITOLUL XII

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, în timp ce Elinor şi Marianne se plimbau împreună, cea din urmă îşi aduse la cunoştinţă surorii ei o veste care, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le ştia dinainte despre imprudenţa şi nesocotinţa ei, o uimi prin forţa cu care le adeverea pe amândouă. Marianne îi spuse cu cea mai mare încântare că Willoughby îi dăruise un cal pe care îl crescuse el însuşi pe domeniul său din Somersetshire şi care era numai potrivit să ducă o femeie. Fără să se gândească că mama ei nu avea de gând să ţină cai şi că, dacă nu avea să-şi schimbe hotărârea cu privire la cal, trebuia să cumpere unul şi pentru servitorul care ar fi fost tocmit să-l îngrijească şi că, până la urmă, trebuia să construiască şi un grajd, Marianne acceptase darul fără şovăială, şi îi vorbi cu încântare surorii ei despre el.

— Are intenţia să-şi trimită numaidecât grăjdarul după el, în Somertsetshire, adăugă ea. Când va sosi, o să călărim în fiecare zi. Am să ţi-l dau şi ţie. Imaginează-ţi, draga mea Elinor, cât de plăcut e să galopezi pe dealurile astea.

Nu era deloc dispusă să se trezească dintr-un vis atât de fericit şi să înţeleagă toate adevărurile nefericite care însoţeau povestea; şi un timp refuză să se supună lor. In ceea ce priveşte servitorul în plus, cheltuiala avea să fie un fleac; era sigură că mama n-ar fi avut nimic împotrivă; iar lui i-ar fi fost de-ajuns orice cal; putea să capete oricând unul de la conac; cât despre grajd, chiar şi un şopron ar fi fost suficient. Atunci Elinor îşi exprimă îndoiala că era cuviincios să primească un asemenea dar de la un bărbat pe care îl cunoştea atât de puţin sau de prea puţină vreme. Era prea mult.

— Te înşeli, Elinor, presupui că îl cunosc foarte puţin pe Willoughby, spuse Marianne cu căldură. E drept, nu-l cunosc de mult, dar îl cunosc mai bine decât pe oricare altă fiinţă din lume, în afară de tine şi de mama. Intimitatea nu e determinată de timp sau prilej, ci numai de temperament. Dacă pentru unii şapte ani nu sunt de ajuns să se cunoască, m-aş considera vinovată de o necuviinţă mai mare dacă aş accepta un cal de la fratele meu, decât de la Willoughby. Pe John îl cunosc foarte puţin, deşi am trăit împreună ani de zile; dar părerea mea despre Willoughby e de mult formată.

Elinor se gândi că era mai înţelept să nu mai deschidă subiectul. Cunoştea firea surorii sale. Discuţiile pe o temă atât de delicată n-ar fi făcut decât să-i întărească părerile. Dar Elinor făcu apel la dragostea pentru mama ei, prezentându-i greutăţile pe care le-ar fi îndurat o mamă îngăduitoare dacă ar fi consimţit să mărească gospodăria (după cum probabil avea să se întâmple), şi Marianne fu potolită în scurt timp şi promise să nu pomenească de calul pe care voia să i-l dea în dar Willoughby, ca nu cumva să-şi împingă mama la un asemenea act de bunătate imprudentă, şi să-i spună lui Willoughby la următoarea întâlnire că trebuia să-i refuze darul.

Se ţinu de cuvânt şi, în aceeaşi zi, când Willoughby trecu pe la vilă, Elinor o auzi exprimându-şi cu glas coborât dezamăgirea că era nevoită să nu-i accepte darul. Totodată îi explică că motivele acestei schimbări, şi ele erau de aşa natură încât făceau insuportabilă orice altă insistenţă din partea lui. Totuşi, mâhnirea lui fu foarte vizibilă şi, după ce şi-o exprimă cu sinceritate, adăugă cu un glas la fel de coborât:

— Dar, Marianne, calul e tot al tău, cu toate că nu îl poţi călări acum. Am să-l păstrez numai până când ai să-l ceri. Când ai să pleci de la Barton pentru a te stabili într-un cămin mai durabil, Regina Mab va fi a ta.

Toate astea fură auzite de domnişoara Dashwood şi, din întreaga frază, din felul în care o rostise el şi din faptul că i se adresase surorii ei doar pe numele de botez înţelese pe loc că o intimitate atât de hotărâtă, un înţeles atât de direct nu puteau fi decât rezultatul unei perfecte înţelegeri între ei. Din acea clipă nu mai avu nici o îndoială că se logodiseră, şi această convingere o surprinse doar prin aceea că două firi atât de sincere o lăsau pe ea şi pe alţi prieteni de-ai lor să descopere acest lucru din întâmplare.

În ziua următoare Margaret îi povesti ceva care puse această problemă într-o lumină şi mai clară. Willoughby petrecuse seara dinainte cu ele, iar Margaret, rămânând un timp în salon numai cu el şi cu Marianne, avusese prilejul să-i observe şi, când prinse ocazia să fie singură cu sora ei cea mare, îi relată ce observase, cu o faţă foarte serioasă.

— Oh, Elinor, am să-ţi spun un mare secret despre Marianne.

Sunt sigură că în foarte scurt timp se va mărita cu domnul Willoughby.

— Ai spus asta aproape în fiecare zi de când s-au cunoscut pe dealul Highchurch, replică Elinor. Şi cred că nu se cunoşteau de o săptămână când erai sigură că Marianne purta la gât medalionul cu imaginea lui, dar s-a dovedit a fi doar miniatura unchiului nostru.

— Dar asta e cu totul altceva. Sunt sigură că se vor căsători foarte curând, deoarece el a primit o şuviţă din părul ei.

— Ai grijă, Margaret. S-ar putea să fie doar părul vreunui unchi de-al lui.

— Dar, Elinor, zău că era al lui Marianne. Sunt sigură că e, căci l-am văzut când a tăiat şuviţa. Aseară, după ceai, când tu şi cu mama aţi ieşit din cameră, şuşoteau şi vorbeau împreună foarte repede, şi el părea că îi cere ceva şi, Ia un moment dat, a luat foarfecele şi a tăiat o şuviţă lungă din părul ei, căci îl avea lăsat pe spate; şi apoi a sărutat şuviţa, a învelit-o într-o bucată de hârtie albă şi a pus-o în portofel.

În faţa acestor amănunte rostite cu atâta siguranţă, Elinor nu putu să n-o creadă, şi nici nu era dispusă la asta, căci împrejurarea se potrivea perfect cu ce auzise şi văzuse ea însăşi.

Nu întotdeauna agerimea lui Margaret se manifesta într-un fel atât de mulţumitor pentru sora ei. Când, într-o seară la conac, doamna Jennings insistă să afle de la ea numele tânărului care era favoritul anume al lui Elinor, lucru care pentru ea era o mare curiozitate, Margaret răspunsese uitându-se la sora ei şi spunând:

— Nu trebuie să spun, nu-i aşa, Elinor?

Bineînţeles că acest răspuns stârni râsul tuturor; şi Elinor încercase să râdă. Dar efortul fu dureros. Era convinsă că Margaret se fixase asupra unei persoane, al cărei nume n-ar fi putut suporta să fie permanent subiect de glumă pentru doamna Jennings.

Marianne fu sincer mâhnită pentru sora ei, dar mai mult înrăutăţi situaţia decât o îndreptă, roşind foarte tare şi spunân-du-i supărată lui Margaret:

— Nu uita că, oricare ar fi preocupările tale, nu ai dreptul să le repeţi.

Acest lucru spori veselia grupului, şi Margaret fu îndemnată să mai spună ceva.

— Oh, rogu-te, domnişoară Margaret, spune-ne tot ce ştii despre asta, spuse doamna Jennings. Cum îl cheamă pe domnul acela?

— N-am voie să spun doamnă. Dar ştiu foarte bine cine e, şi ştiu şi unde e.

— Da, da, putem să ghicim unde e; acasă la el, la Norland, fără doar şi poate. Pun prinsoare că este vorba despre preotul parohiei.

— Ba nu, nu e preot. N-are nici o profesie.

— Margaret, spuse Marianne cu multă căldură, ştii că toate astea sunt o invenţie de-a ta şi că nu există o asemenea persoană.;

— Atunci, înseamnă că a murit de curând, Marianne, căci sunt sigură că a existat odată un astfel de bărbat, şi numele lui începe cu F.

Elinor i se simţi cum nu se poate mai recunoscătoare lui lady Middleton pentru că observă chiar în acea clipă că „plouă foarte tare”, cu toate că era încredinţată că întreruperea nu se datora vreunei consideraţii faţă de ea cât faptului că gazdei nu-i plăceau deloc ironiile lipsite de eleganţă care îi încântau pe soţul şi pe mama ei. Totuşi, ideea pornită de ea fu numaidecât continuată de colonelul Brandon, care de fiecare dată era foarte atent cu sentimentele altora, şi amândoi vorbiră despre ploaie. Willoughby deschise pianul şi o rugă pe Marianne să se aşeze la el; şi astfel, mulţumită diverselor strădanii ale unor oameni din grup de a schimba subiectul, acesta fu abandonat. Dar Elinor nu îşi reveni atât de uşor din mâhnirea pe care i-o provocase.

În acea seară hotărâră să meargă a doua zi să viziteze un loc foarte frumos, aflat la vreo douăsprezece mile depărtare de Barton, care îi aparţinea unui cumnat de-al colonelului Brandon şi care nu putea fi văzut fără consimţământul acestuia, deoarece proprietarul, care era atunci în străinătate, lăsase ordine stricte în acest sens. Se spunea că domeniul era de o frumuseţe rară, iar sir John, care îl lăudă destul de călduros, putea fi considerat un judecător destul de bun, deoarece, de zece ani, organiza de cel puţin două ori pe vară grupuri care să îl viziteze. Domeniul avea un lac foarte frumos, plimbarea cu barca pe el urmând să constituie o mare parte din distracţia de dimineaţă; urmau să ia hrană rece, să meargă numai în trăsuri deschise, şi totul trebuia organizat în obişnuitul stil al unei călătorii de plăcere.

Câtorva din grup ideea li se păru destul de îndrăzneaţă, ţinând seama de perioada din an şi de faptul că în ultimele două săptămâni plouase în fiecare zi, şi doamna Dashwood, care era deja răcită, fu convinsă de Elinor să rămână acasă.