CAPITOLUL XIII

PLĂNUITA EXCURSIE LA WHITWELL se dovedi a fi cu totul altfel decât se aşteptase Elinor. Ea era pregătită să fie udă toată, obosită şi înspăimântată; însă evenimentul fu şi mai neplăcut, căci nu mai plecară deloc.

La ora zece grupul era adunat la conac, unde urma să ia micul dejun. Deşi plouase toată noaptea, dimineaţa era destul de frumoasă, întrucât norii se împrăştiau pe cer şi soarele apărea tot mai des. Toţi erau bine dispuşi, nerăbdători să se distreze şi hotărâţi să suporte cele mai mari inconveniente şi greutăţi, numai să plece în excursie.

În timp ce erau la micul dejun, fură aduse scrisorile. Una dintre ele era pentru colonelul Brandon; acesta o luă, se uită la adresă, se schimbă la faţă şi ieşi din cameră.

— Ce e cu Brandon? Întrebă sir John.

Nimeni nu ştia.

— Sper că n-a primit vreo veste proastă, spuse lady Middleton. Trebuie să fie ceva ieşit din comun, dacă l-a făcut pe colonelul Brandon să plece de la masă atât de brusc.

Brandon se întoarse după vreo cinci minute.

— Sper că nu e vreo veste proastă, domnule colonel, spuse doamna Jennings de îndată ce îl văzu intrând.

— Nu, doamnă, mulţumesc.

— Era de la Avignon? Sper că nu spune că sora dumitale se simte mai râu.

— Nu, doamnă. Vine de la Londra, şi e o simplă scrisoare de afaceri.

— Dar, dacă e numai o scrisoare de afaceri, de ce te-a tulbu rat atât de tare scrisul? Ei, haide, domnule colonel, nu te feri. Să auzim adevărul.

— Ia aminte la ce spui, draga mea, spuse lady Middleton.

— Poate te anunţă că verişoara dumitale, Fanny, se mărită?

Întrebă doamna Jennings, neluând în seamă reproşul fiicei sale.

— Nu, chiar nu-i vorba de asta.

— Păi atunci, ştiu de la cine e, domnule colonel. Şi sper că e sănătoasă.

— La cine vă referiţi, doamnă? Întrebă el, roşind uşor.

— Oh! Ştii la cine mă refer.

Colonelul Brandon i se adresă lui Lady Middleton.

— Doamnă, îmi pare nespus de rău că am primit această scrisoare tocmai azi, căci este într-adevăr o problemă de afaceri care necesită să mă prezint de îndată la Londra.

— La Londra! Exclamă doamna Jennings. Ce poţi să faci la Londra la vremea asta?

— Regret foarte mult că sunt nevoit să părăsesc o societate atât de plăcută, continuă colonelul, dar sunt şi mai supărat pen tru faptul că, fără prezenţa mea, nu veţi fi primiţi la Whitwell.

Ce lovitură pentru toţi!

— Dar, domnule Brandon, nu va fi suficient dacă îi scrii un bilet menajerei? Întrebă nerăbdătoare Marianne.

El clătină din cap.

— Trebuie să mergem, spuse sir John. Doar n-o să amânăm excursia când suntem atât de aproape de ea. Nu poţi să pleci la Londra până mâine, Brandon, atâta tot.

— Aş vrea şi eu să se poată rezolva atât de uşor. Dar nu-mi stă în putere să amân călătoria nici măcar cu o zi!

— Dacă ne-ai spune şi nouă despre ce afacere e vorba, am putea vedea dacă poate fi amânată sau nu, spuse doamna Jennings.

— Dacă ţi-ai amâna plecarea până la întoarcerea noastră, n-ai întârzia decât şase ore, spuse Willoughby.

— Nu-mi permit să pierd nici măcar o oră.

Atunci Elinor îl auzi pe Willoughby spunându-i cu glas coborât lui Marianne:

— Există oameni care nu suportă călătoriile de plăcere.

Brandon e unul dintre ei. Aş zice că îi este frică să nu răcească, şi a scornit acest şiretlic ca să scape. Pun pariu pe cincizeci de guinee că scrisoarea a fost scrisă de mâna lui.

— N-am nici o îndoială în privinţa asta, răspunse Marianne.

— Ştiu de multă vreme că, o dată ce te-ai hotărât să faci un lucru, nu poţi fi convins să te răzgândeşti, Brandon, spuse sir John. Totuşi, sper să te mai gândeşti. Ţine cont că cele două domnişoare Carey au venit tocmai de la Newton, că cele trei domnişoare Dashwood au venit pe jos de la vilă şi că domnul Willoughby s-a sculat cu două ore mai devreme ca de obicei, cu scopul de a merge la Whitwell.

Colonelul Brandon îşi exprimă din nou părerea de rău pentru faptul că pricinuia dezamăgire grupului dar, totodată, declară că plecarea lui era inevitabilă.

— Mă rog, bine, şi când te întorci? Întrebă sir John.

— Sper să vă vedem la Barton Park de îndată ce puteţi pleca din Londra, adăugă lady Middleton. Trebuie să amânăm excur sia la Whitwell până vă veţi întoarce.

— Sunteţi foarte amabilă. Dar momentul întoarcerii mele este atât de nesigur, încât nu îndrăznesc să promit nimic.

— Oh! Trebuie şi o să se întoarcă! Exclamă sir John. Dacă nu e aici până la sfârşitul săptămânii, am să mă duc după el.

— Da, aşa să faci, sir John, spuse doamna Jennings, şi atunci poate o să aflăm şi noi despre ce afacere e vorba.

— Nu vreau să-mi vâr nasul în treburile altora. Presupun că e vorba de ceva de care îi este ruşine.

Fură anunţaţi caii domnului Brandon.

— Doar nu te duci la Londra călare, nu-i aşa? Întrebă sir John.

— Nu. Numai până la Honiton. De acolo iau diligenta.

— Mă rog, întrucât eşti hotărât să pleci, îţi urez drum bun.

Dar ar fi mai bine dacă te-ai răzgândi.

— Te asigur că nu stă în puterea mea.

Colonelul Brandon îşi luă la revedere de la tot grupul.

— N-am nici o şansă să vă întâlnesc în iarna asta la Londra pe dumneata şi pe surorile dumitale, domnişoară Dashwood?

— Mă tem că niciuna.

— Atunci trebuie să-mi iau rămas-bun pentru mai multă vreme decât mi-aş dori.

În faţa lui Marianne se mulţumi să se încline, fără să spună nimic.

— Ei, haide, domnule colonel, spuse doamna Jennings, nu pleca fără să ne spui şi nouă de ce pleci.

El îi ură o dimineaţă bună şi, însoţit de sir John, părăsi încăperea.

Văicărelile şi lamentările reprimate până atunci din politeţe izbucniră acum din toate părţile; şi, în nenumărate rânduri, toţi căzură de acord că era foarte neplăcut să suporţi o asemenea dezamăgire.

— Totuşi, bănuiesc eu ce treabă are, spuse doamna Jennings.

— Chiar aşa? Întrebară aproape toţi.

— Da, sunt sigură că e vorba de domnişoara Williams.

— Şi cine e domnişoara Williams? Întrebă Marianne.

— Cum, nu ştii cine e domnişoara Williams? Sunt sigură că ai mai auzit de ea. E o rudă de-a colonelului, draga mea. N-o să spunem cât de apropiată, de teamă să nu şocăm domnişoarele.

Apoi, coborând glasul puţin, îi spuse lui Elinor: E fiica lui nele gitimă.

— Adevărat?

— Oh, da. Şi seamănă leit cu el. Cred că ei o să-i lase colonelul toată averea.

Când se întoarse, sir John se alătură din inimă regretului general cu privire la acea întâmplare cât se poate de neplăcută, observând în încheiere că, deoarece se adunaseră toţi, trebuiau să facă ceva pentru a se simţi bine; după ce se consultară un timp, fură de acord că, deşi numai la Whitwell s-ar fi simţit bine, puteau să facă o plimbare prin împrejurimi pentru a-şi alina supărarea. Apoi dădură poruncă să li se aducă trăsurile. Prima fu a lui Willoughby, şi Marianne urcă în ea mai fericită ca oricând. El mână foarte repede prin parc şi curând se pierdură în zare, nemaifiind văzuţi decât după ce se întoarseră şi ceilalţi. Amândoi păreau încântaţi de plimbare, dar spuseră numai în treacăt că rămăseseră pe uliţe, în timp ce ceilalţi plecaseră pe dealuri.

Se stabili că seara se va dansa şi că toată lumea trebuia să se distreze. La prânz mai veniră câţiva membri ai familiei Carey, şi la masă fură aproape douăzeci de persoane, lucru pe care sir John îl remarcă plin de mulţumire. Willoughby luă loc, ca de obicei, între cele două domnişoare Dashwood mai vârstnice. Doamna Jennings se aşeză în dreapta lui Elinor; nu stăteau de mult când ea se aplecă prin spatele lui Elinor şi Willoughby şi îi spuse lui Marianne, destul de tare ca s-o audă amândoi:

— In ciuda şiretlicurilor voastre, tot v-am descoperit. Ştiu unde aţi petrecut dimineaţa.

Marianne se îmbujora şi întrebă foarte repede:

— Unde, rogu-vă?

— Nu ştiaţi că am fost la plimbare cu cabrioleta mea? Între bă şi Willoughby.

— Ba da, domnule obrăznicătură, ştiam foarte bine, dar de aceea am vrut să aflu unde v-aţi dus. Sper că îţi place casa dumitale, domnişoară Marianne. Ştiu că e mare şi sper să constat, când voi veni la dumneata, că ai mobilat-o, căci acum şase ani când am fost acolo avea mare nevoie de mobilă.

Marianne îşi întoarse privirea foarte tulburată. Doamna Jennings râse cu poftă, iar Elinor află că în hotărârea ei de a şti unde fuseseră cei doi, o pusese pe camerista ei să-l întrebe pe grăjdarul domnului Willoughby, aflând în felul ăsta că se duseseră la Allenham şi că îşi petrecuseră cea mai mare parte a timpului vizitând casa şi grădina.

Lui Elinor nu-r prea venea să creadă că e adevărat, întrucât părea puţin probabil ca Willoughby să fi propus, iar Marianne să fi acceptat să intre în casă în timp ce doamna Smith, pe care Marianne nu o cunoştea câtuşi de puţin, se afla acolo.

De îndată ce ieşiră din sufragerie, Elinor o întrebă despre asta şi mare îi fu mirarea când află că toate cele relatate de doamna Jennings erau adevărate. Marianne se supără foarte tare pe ea că se îndoise de asta.

— De ce ţi-ai închipuit că n-am fost acolo sau că n-am văzut casa, Elinor? Nu asta ţi-ai dorit şi tu deseori?

— Ba da, Marianne, dar eu nu m-aş fi dus când doamna Smith era acolo, şi neînsoţită de altcineva decât domnul Willoughby.

— Totuşi, Willoughby este singura persoană care are dreptul să arate acea casă şi, cum ne-am dus cu o trăsură deschisă, nu puteam să am şi un alt însoţitor. In viaţa mea n-am petrecut o dimineaţă mai plăcută.

— Mă tem că plăcerea unei îndeletniciri nu dovedeşte întot deauna buna-cuviinţă, spuse Elinor.

— Dimpotrivă, nimic nu poate fi o dovadă mai puternică a ei, Elinor; căci dacă ar exista o necuviinţă adevărată în ceea ce am făcut, mi-aş fi dat seama de ea la acea vreme, întrucât noi ştim întotdeauna când greşim şi, având o astfel de convingere, n-aş fi avut nici o plăcere.

— Dar, draga mea Marianne, cum deja te-ai expus unor remarci foarte impertinente, nu începi acum să te îndoieşti de înţelepciunea purtării tale?

— Dacă remarcile impertinente ale doamnei Jennings ar fi dovada lipsei de bună-cuviinţă în comportament, înseamnă că greşim cu toţii în fiecare clipă a vieţii noastre. Ii apreciez criticile tot atât de puţin pe cât îi apreciez laudele. Nu consider că am greşit plimbându-mă prin grădina doamnei Smith sau vizitându-i casa. Ele vor fi într-o zi ale lui Willoughby şi…

— Ceea ce ai făcut nu are justificare, nici chiar dacă într-o zi ar fi ale tale, Marianne.

La aluzia asta, ea se îmbujora, dar se vedea limpede că îi făcea plăcere; şi, după ce se gândi zece minute serios, se întoarse la sora ei şi îi spuse cu multă bună dispoziţie:

— Elinor, poate a fost necugetat din partea mea să mă duc la Allenham, dar domnul Willoughby ţinea neapărat să-mi arate casa, şi e încântătoare, te asigur. Camera de zi de la etaj este deosebit de frumoasă, numai potrivită pentru a fi folosită tot tim pul şi, mobilată modern, ar fi minunată. Este o cameră pe colţ şi are ferestre pe două laturi. Pe o latură, peste gazonul pentru jocul cu bile din spatele casei, vezi o pădure frumoasă pe o coastă de deal, iar pe cealaltă ai priveliştea satului şi a bisericii şi, dincolo de ele, a acelor dealuri frumoase şi descoperite pe care le-am admirat atât de des. N-am văzut-o într-o lumină favorabilă, căci mobila este foarte ponosită, dar dacă ar fi înzestrată cu o mobilă nouă – câteva sute de lire, spune Willoughby – ar fi una dintre cele mai frumoase camere din Anglia.

Dacă Elinor ar fi ascultat-o fără întreruperi din partea celorlalţi, i-ar fi descris fiecare cameră a casei cu egală încântare.