CAPITOLUL XIV

ÎNCHEIEREA BRUSCĂ A VIZITEI colonelului Brandon la Barton Park şi încăpăţânarea de a-i tăinui cauza o preocupară şi mirară pe doamna Jennings timp de câteva zile; era o femeie foarte curioasă, aşa cum sunt toţi aceia care au un interes viu faţă de venirile şi plecările tuturor cunoştinţelor lor. Se întrebă aproape necontenit care putea fi motivul plecării lui; era sigură că trebuie să fie vorba de o veste proastă şi se gândi la toate nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra lui, stăpânită de ideea că el nu avea cum să scape de toate.

— Sunt sigură că e vorba de ceva foarte trist, spuse ea. Am văzut-o pe faţa lui. Bietul om! Mă tem că este într-o situaţie grea. Domeniul de la Delaford n-a fost evaluat niciodată la un venit mai mare de două mii pe an, iar fratele lui a lăsat lucrurile foarte încurcate. Cred că a fost chemat în probleme băneşti, căci ce altceva ar putea fi? Mă întreb dacă e aşa. Aş da orice să ştiu adevărul. Poate că este vorba de domnişoara Williams, şi cred că asta şi este, căci părea cu musca pe căciulă când am pomenit de ea. O fi bolnavă; nimic mai firesc, căci am impresia că e destul de bolnăvicioasă. Aş paria pe orice că e vorba de domnişoara Williams. E foarte puţin probabil să aibă probleme cu averea acum, căci e un om foarte prudent şi sigur a rezolvat situaţia domeniului până la ora asta. Mă întreb ce poate fi! Poate că starea surorii lui de la Avignon s-a înrăutăţit şi a fost chemat acolo. Plecarea lui în mare grabă pare să confirme această presupunere. In fine, îi doresc din toată inima să scape de toate necazurile şi, pe deasupra, o soţie bună.

Astfel se întreba şi vorbea doamna Jennings, părerea ei schimbându-se la fiecare presupunere nouă şi, pe măsură ce apăreau, toate i se păreau la fel de probabile. Elinor, deşi sincer interesată de soarta colonelului Brandon, nu-şi punea atâtea întrebări în legătură cu plecarea lui precipitată pe cât ar fi dorit doamna Jennings; căci, pe lângă faptul că acea întâmplare nu justifica, după părerea ei, o uimire atât de îndelungată sau speculaţii atât de diverse, întrebările ei se îndreptau spre o altă direcţie. O mira tăcerea neobişnuită a surorii ei şi a lui Willoughby pe acea temă care ştiau bine că îi interesa în mod deosebit pe toţi. Această tăcere se prelungea, cu fiecare zi mai ciudată şi mai nepotrivită cu firea lor. Elinor nu înţelegea de ce nu recunoşteau deschis ceea ce purtarea lor dădea limpede de înţeles.

Pentru ea era lesne de înţeles că poate nu ţinea de ei să se căsătorească numaidecât; căci, deşi Willoughby era independent, nu exista nici un motiv să fie considerat bogat. Venitul domeniului său fusese evaluat de sir John la vreo şase sau şapte sute de lire pe an, sumă care nu-i prea acoperea nici cheltuielile, şi nu de puţine ori se plânsese el însuşi de sărăcia lui. Insă nu-şi putea explica genul acesta ciudat de discreţie păstrată de ei cu privire la logodna lor, discreţie care, de fapt, nu ascundea nimic şi era atât de contradictorie cu părerile şi obiceiurile lor, încât uneori se îndoia că erau cu adevărat logodiţi, iar această îndoială era suficientă pentru a o împiedica să-i pună vreo întrebare lui Marianne.

Nimic n-ar fi putut să exprime mai bine ataşamentul lui faţă de ele decât comportamentul lui Willoughby. Faţă de Marianne, avea toată tandreţea pe care putea s-o ofere o inimă de îndrăgostit, iar faţă de restul familiei – atenţia afectuoasă a unui fiu şi a unui frate. Îi plăcea vila şi părea s-o considere casa lui; petrecea mai mult timp acolo decât în Allenham; şi, dacă nu aveau un angajament care să-i adune la conac, imboldul care îl scotea din casă dimineaţa îl ducea aproape sigur la vilă, unde îşi petrecea restul zilei stând singur cu Marianne şi având la picioare ogarul său preferat.

Într-o seară, mai ales, cam la o săptămână după plecarea colonelului Brandon din ţinut, inima lui păru mai plină de ataşament faţă de obiectele din jur; şi, când doamna Dashwood pomeni întâmplător de planul ei de a aduce îmbunătăţiri vilei la primăvară, el se opuse cu vehemenţă oricărei schimbări aduse unei case pe care afecţiunea lui o considera perfectă.

— Cum?! Exclamă el. Să aduceţi îmbunătăţiri acestei vile dragi? Nu. N-am să fiu niciodată de acord cu asta. Dacă ţineţi seama de sentimentele mele, nu trebuie să adăugări o piatră la pereţii ei, nici un centimetru la mărimea ei.

— Nu te alarma, spuse domnişoara Dashwood, nu se va face nimic de genul ăsta, căci mama nu va avea niciodată destui bani pentru a încerca aşa ceva.

— Mă bucur din inimă! Exclamă el. Dea Domnul să fie veşnic săracă, dacă nu poate să-şi folosească mai bine bogăţia.

— Mulţumesc, Willoughby. Poţi să fii sigur că n-aş sacrifica ataşamentul dumitale faţă de casa asta, sau al oricărei persoane pe care o iubesc, pentru toate îmbunătăţirile din lume. Dacă la primăvară, când am să-mi fac socotelile, o să-mi rămână o sumă de prisos, voi prefera s-o las nefolosită decât s-o cheltuiesc într-un mod atât de dureros pentru dumneata. Insă eşti chiar atât de ataşat de casa asta încât nu-i vezi nici un defect?

— Da, sunt, răspunse el. Pentru mine e fără cusur. Mai mult, consider că numai într-o asemenea casă poţi fi fericit şi, dacă aş fi destul de bogat, aş dărâma pe loc Combe şi l-aş reconstrui după planul acestei vile.

— Cu scări înguste şi întunecoase şi o bucătărie în care soba scoate fum, presupun, spuse Elinor.

— Da, exclamă el cu aceeaşi înflăcărare, cu tot ce are casa asta! N-aş schimba absolut nimic, fie e că avantaj sau dezavan taj. Atunci şi numai atunci aş putea fi fericit la Combe aşa cum sunt la Barton.

— Mă simt măgulită că, fie şi lipsit de camere mai bune şi de scări mai largi, îţi vei considera casa la fel de fără cusur cum o consideri acum pe aceasta, spuse Elinor.

— Fireşte, există situaţii care m-ar putea face s-o îndrăgesc foarte mult, spuse Willoughby; dar această casă va avea întotdeau na un loc în inima mea, pe care nu îl va împărţi nicicând cu o alta.

Doamna Dashwood se uită cu mulţumire la Marianne, ai cărei ochi frumoşi erau aţintiţi atât de grăitor asupra lui Willoughby, arătând făţiş ce bine îl înţelegea.

— In urmă cu douăsprezece luni, când eram în Allenham, mi-am dorit de multe ori ca vila Barton să fie locuită, continuă Willoughby. N-am trecut o dată pe lângă ea fără să-i admir aşezarea şi fără să-mi pară nespus de rău că nu locuia nimeni în ea. Pe atunci nu-mi trecea prin minte că prima veste pe care aveam s-o aud de la doamna Smith, la următoarea mea venire în acest ţinut, avea să fie aceea că Barton Cottage a fost închiriat; şi am simţit pe loc o mulţumire şi un interes faţă de acest eveni ment, care nu pot fi explicate decât ca un fel de presentiment al fericirii pe care aveam s-o cunosc aici. Oare nu asta a fost, Marianne? Întrebă el cu glas scăzut apoi, revenind la tonul dinainte, continuă: Şi totuşi, aţi strica această casă, doamnă Dashwood? N-aţi face decât să-i răpiţi simplitatea prin îmbunătăţiri închipuite! Acest salon drag, unde ne-am cunoscut şi unde am petrecut atâtea ore fericite, l-aţi reduce la condiţia de antreu obişnuit, şi toată lumea s-ar grăbi să treacă prin încăperea care până atunci a avut mai mult spaţiu şi mai mult confort decât poate să ofere orice altă încăpere din lume.

Doamna Dashwood îl asigură din nou că nu va încerca să facă nici o modificare.

— Sunteţi o femeie bună, răspunse el cu înflăcărare.

Promisiunea dumneavoastră mă linişteşte. Promiteţi-mi încă ceva, şi voi fi fericit. Spune ţi-mi că nu numai casa dumneavoas tră va rămâne la fel, ci şi dumneavoastră şi fetele dumneavoas tră veţi rămâne tot atât de neschimbate ca locuinţa şi că mă veţi trata întotdeauna cu bunătatea care a făcut ca orice lucru care vă aparţine să-mi fie atât de drag!

Promisiunea fu făcută de îndată şi, pe durata întregii seri, comportamentul lui Willoughby fu o dovadă a afecţiunii şi fericirii lui.

— Te aşteptăm mâine la cină? Întrebă doamna Dashwood.

Nu te invit dimineaţă, căci trebuie să mergem la conac să-i facem o vizită lui lady Middleton.

El se angaja să fie la ele la ora patru.