CAPITOLUL XV

VIZITA DOAMNEI DASHWOOD la lady Middleton avu loc a doua zi, şi două dintre fetele ei merseră cu ea; Marianne se scuză că nu putea să le însoţească, sub pretextul că avea ceva de făcut, iar mama ei, trăgând concluzia că în seara dinainte Willoughby îi promisese că o să treacă pe la ea în lipsa lor, nu avu nimic împotrivă ca ea să rămână acasă.

La întoarcerea de la conac, găsiră aşteptând la vilă cabrioleta şi servitorul lui Willoughby, fapt care o convinse pe doamna Dashwood că presupunerea ei fusese corectă. Până acum totul era aşa cum prevăzuse ea; însă, intrând în casă, văzu un lucru la care nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume. Nici nu intrară bine în coridor că Marianne ieşi în grabă din salon într-o stare de tulburare vădită, cu batista la ochi şi, fără să le observe, urcă scările în fugă. Mirate şi alarmate, ele se duseră drept în camera pe care ea tocmai o părăsise, unde îl găsiră numai pe Willoughby, care era rezemat de poliţa căminului, cu spatele la ele. Se întoarse la intrarea lor şi înfăţişarea lui arătă că împărtăşea emoţia care o copleşea pe Marianne.

— S-a întâmplat ceva cu ea? Strigă doamna Dashwood de cum intră. E bolnavă?

— Sper că nu, răspunse el încercând să pară vesel şi, cu un zâmbet silit, adăugă: Mai degrabă eu sunt cel care ar putea fi bol nav, căci sufăr acum de o mare dezamăgire!

— Dezamăgire!

— Da, căci nu mă pot ţine de cuvânt în faţa dumneavoastră.

Azi-dimineaţă, doamna Smith şi-a exercitat privilegiul rudei bogate asupra unui văr sărac, trimiţându-mă cu treburi la Londra. Tocmai am primit mesajele pe care trebuie să le duc şi mi-am luat rămas-bun de la Allenham; şi, ca să mă mai învese lesc puţin, am venit să-mi rămas-bun şi de la dumneavoastră.

— La Londra! Şi pleci în dimineaţa asta?

— Dintr-o clipă în alta.

— E foarte regretabil. Dar trebuie să-i dai ascultare doamnei Smith, şi sper ca treburile ei să nu te ţină departe de noi mult timp.

El roşi când răspunse:

— Sunteţi foarte amabilă, dar nu ştiu dacă mă întorc în Devonshire numaidecât. Vizitele mele la doamna Smith nu se repetă niciodată într-un răstimp de un an.

— Dar oare doamna Smith e singura dumitale prietenă?

Allenham este singura casă în care vei fi bine venit? Ruşine să-ţi fie, Willoughby. Aştepţi invitaţie aici?

El roşi şi mai tare; cu ochii în pământ, spuse doar atât:

— Sunteţi prea bună.

Doamna Dashwood se uită mirată la Elinor. Elinor era la fel de uimită. Câteva clipe, nu vorbi nimeni. Prima care vorbi fu doamna Dashwood.

— Trebuie doar să adaug, dragul meu Willoughby, că vei fi întotdeauna bine venit la vila Barton; nu vreau să te îndemn să te întorci de îndată aici, căci numai dumneata eşti în măsură să judeci cât de mult i-ar fi pe plac doamnei Smith un asemenea lucru. Şi, în această situaţie, n-am să-ţi pun la îndoială judecata, după cum n-am să-ţi pun la îndoială nici tragerea de inimă să vii aici.

— In momentul de faţă, răspunse Willoughby încurcat, obli gaţiile mele sunt de aşa natură… Încât… Nu îndrăznesc să mă amăgesc…

Se opri. Doamna Dashwood fu prea uimită ca să vorbească, şi urmă altă pauză. Aceasta fu întreruptă de Willoughby, care spuse cu un zâmbet slab:

— E o nebunie s-o mai lungesc aşa. Nu vreau să mă mai chinui rămânând printre prieteni de a căror companie îmi este acum cu neputinţă să mă bucur.

Apoi îşi luă în grabă la revedere de la ele şi părăsi încăperea. II văzură urcând în cabrioletă şi, într-o clipă, dispăru din vedere.

Doamna Dashwood era prea tulburată ca să poată rosti o vorbă şi ieşi pe dată din salon, pentru a se lăsa pradă, în singurătate, îngrijorării şi neliniştii provocate de această plecare neaşteptată.

Neliniştea lui Elinor era cel puţin egală cu a mamei sale. Se gândea la ceea ce tocmai se întâmplase cu îngrijorare şi neîncredere. Felul în care se purtase Willoughby când îşi luase la revedere de la ele, stânjeneala lui, veselia lui forţată şi, mai presus de toate, lipsa de dorinţă de a accepta invitaţia mamei ei, o rezervă atât de nepotrivită unui îndrăgostit, atât de nepotrivită lui, o tulburară. O clipă se temea că Willoughby nu avusese niciodată intenţii serioase, pentru ca în clipa următoare să se întrebe dacă nu cumva între el şi sora ei avusese loc o ceartă nefericită; supărarea cu care Marianne părăsise camera putea fi explicată cât se poate de rezonabil printr-o astfel de ceartă, deşi, dacă se gândea cât îl iubea ea pe Willoughby, aşa ceva părea aproape cu neputinţă.

Insă, oricare ar fi fost pricina despărţirii lor, mâhnirea surorii ei era de netăgăduit, şi se gândea cu cea mai duioasă compătimire la durerea violentă pe care, din câte se părea, o simţea Marianne, nu lăsându-se în voia ei ca o uşurare, ci hrănind-o şi încurajând-o ca pe o datorie.

Mama ei se întoarse după jumătate de oră şi, deşi avea ochii roşii, înfăţişarea ei nu era lipsită de veselie.

— Dragul nostru Willoughby este acum la o depărtare de câteva mile de Barton, Elinor, spuse ea în timp ce se aşeză să lucreze, şi cu ce inimă grea trebuie să călătorească!

— E foarte curios. Să plece aşa, pe neaşteptate! Parcă s-ar fi hotărât într-o clipă. Iar aseară era cu noi atât de fericit, atât de vesel, atât de afectuos! Şi acum ne-a anunţat cu doar zece minute înainte de plecare… Şi dus a fost, fără intenţia de a se întoarce! Trebuie să se fi întâmplat ceva mai grav decât ne-a mărturisit. Nu a vorbit şi nu s-a purtat ca de obicei. Oare s-au certat? De ce altceva să fi arătat o aşa lipsă de dorinţă de a-ţi accepta invitaţia să vină aici?

— Nu că n-ar fi vrut s-o accepte, Elinor; mi-am dat foarte bine seama de asta. Nu-i stătea în putere s-o accepte. M-am gân dit bine la toate astea, te asigur, şi pot explica perfect fiecare lucru care, la început, mi s-a părut curios, după cum ţi s-a părut şi ţie.

— Chiar ai găsit explicaţii?

— Da. Pe mine explicaţiile pe care le-am găsit mă mulţumesc pe deplin; însă cum ţie îţi place să te îndoieşti de toate, Elinor…

Pe tine nu te vor mulţumi, ştiu; dar n-ai să reuşeşti să mă convingi că n-am dreptate. Sunt încredinţată că doamna Smith bănuieşte ce sentimente are el faţă de Marianne, le dezaprobă (poate din cauză că are alte planuri pentru el) şi de aceea e nerăbdătoare să-l vadă plecat şi, ca să aibă un pretext pentru a-l expedia, a inventat treburile pentru care l-a trimis de aici. Asta cred că s-a întâmplat. El e mai mult decât conştient că ea nu e de acord cu această legătură şi de aceea nu îndrăzneşte să-i mărturisească, în momentul de faţă, logodna lui cu Marianne şi, din cauza situaţiei lui de dependenţă, se simte obligat să se supună planurilor ei şi să plece pentru un timp din Devonshire. Ştiu că ai să-mi spui că nu e sigur dacă asta s-a întâmplat; însă n-am să plec urechea la nici o obiecţie, decât dacă îmi arăţi alt fel de a înţelege situaţia, tot atât de mulţumitor ca acesta. Şi acum, Elinor, ce ai de spus?

— Nimic, pentru că mi-ai anticipat răspunsul.

— Aşadar mi-ai fi spus că nu e sigur că s-a întâmplat aşa. Oh, Elinor, cât de neînţeles îţi sunt sentimentele! Preferi să pui răul înaintea binelui. Preferi să-l învinovăţeşti pe sărmanul Willoughby de suferinţa lui Marianne, decât să-i găseşti o scuză.

Eşti hotărâtă să-l condamni pentru că şi-a luat la revedere de la noi cu mai puţină afecţiune decât a dovedit de obicei purtarea lui. Nu se poate găsi nici o scuză pentru necugetarea lui sau pen tru mâhnirea pricinuită de recenta dezamăgire? Nu se pot accep ta probabilităţi, doar din cauză că ele nu sunt certitudini? Nu-i datorăm nimic omului pe care avem atâtea motive să-l iubim, şi niciunul să-l privim cu ochi răi? Oare nu ar trebui să ţinem seama de posibilitatea existenţei unor motive de neînţeles pen tru noi, dar pe care, deocamdată, trebuie să le ţină secrete? Şi, la urma urmei, de ce anume îl bănuieşti?

— Nici eu nu prea ştiu. Dar schimbarea pe care tocmai am văzut-o la el are drept consecinţă bănuiala că s-a întâmplat ceva neplăcut. Totuşi, există mult adevăr în ceea ce ai de spus despre îngăduinţa pe care ar trebui să i-o acordăm, şi dorinţa mea e să fiu nepărtinitoare atunci când judec pe cineva. Bineînţeles că s-ar putea ca Willoughby să aibă destule justificări pentru purtarea sa, şi vreau să sper că are. Dar faptul că nu le-a recunoscut pe dată nu-i stă în fire. O fi discreţia recomandabilă, însă nu pot să nu mă mir că tocmai el o practică.

— Nu-l învinui că s-a abătut de la felul lui obişnuit de a fi, când acest lucru a fost necesar. Dar chiar recunoşti că am avut dreptate în cele ce am spus în apărarea lui? Mă bucur, iar el este achitat.

— Nu întru totul. O fi nimerit să ascundă logodna lor (dacă sunt logodiţi) de doamna Smith şi, dacă aşa stau lucrurile, e foarte recomandabil ca Willoughby să nu prea stea deocamdată în Devonshire. Dar asta nu-i o scuză să o ascundă de noi.

— S-o ascundă de noi! Draga mea copilă, chiar îi acuzi pe Willoughby şi pe Marianne de ascunzişuri? Asta e cu adevărat curios, când ochii tăi le reproşau zilnic lipsa de prudenţă.

— Nu vreau nici o dovadă a afecţiunii lor, însă a logodnei lor, da.

— Eu, una, sunt convinsă de amândouă.

— Totuşi, niciunul dintre ei nu ţi-a suflat o vorbă despre asta.

— Nu aveam nevoie de cuvinte, când faptele vorbeau atât de grăitor. Oare nu dovedea purtarea lui faţă de Marianne şi de noi, din ultimele două săptămâni, cel puţin că o iubea şi că o consi dera viitoarea lui soţie şi că ataşamentul lui faţă de noi era cel al unei rude foarte apropiate? Nu ne-am înţeles perfect? Privirile, purtarea lui, respectul lui afectuos nu-mi cereau zilnic con simţământul? Draga mea Elinor, e cu putinţă să te îndoieşti de logodna lor? Cum de ţi-a trecut prin cap aşa ceva? Cum îţi închipui că Willoughby, convins de dragostea surorii tale, cum pesemne este, ar fi părăsit-o, poate pentru luni de zile, fără să-i mărturisească afecţiunea lui? Şi că s-ar fi despărţit fără să-şi facă reciproc confidenţe?

— Mărturisesc că toate împrejurările, în afară de una, sunt în favoarea logodnei lor; dar acea tăcere deplină a amândurora pe această temă, în ochii mei, cântăreşte mai greu decât toate.

— Ce ciudat! Trebuie să ai cu adevărat o părere proastă despre Willoughby dacă, după tot ce s-a întâmplat între ei, poţi să te îndoieşti de natura legăturii lor. Ţi s-a părut că în tot acest timp a jucat teatru în faţa surorii tale? Îl crezi cu adevărat indiferent faţă de ea?

— Nu, nu cred asta. Sunt sigură că o iubeşte.

— Dar cu un soi ciudat de tandreţe, dacă a putut s-o părăsească cu atâta indiferenţă, cu atâta nepăsare faţă de viitor, cum spui tu.

— Dragă mamă, nu trebuie să uiţi că niciodată n-am consi derat treaba asta drept sigură. Am avut îndoielile mele, mărturi sesc; dar acum sunt mai slabe şi poate că, în scurtă vreme, or să dispară de tot. Dacă vom vedea că îşi scriu, voi înlătura toate temerile.

— Ce să spun, mare îngăduinţă! Dacă i-ai vedea la altar, ai presupune că urmează să se căsătorească, dar n-ai fi sigură. Ce fată răutăcioasă! Eu, una, n-am nevoie de astfel de dovezi. După părerea mea, nu s-a petrecut nimic care să justifice îndoiala; nu s-a recurs la discreţie; totul a fost pe faţă şi fără ascunzişuri. Nu te poţi îndoi de dorinţele surorii tale. Prin urmare, cred că îl bănuieşti pe Willoughby. Dar de ce? Nu e un om cu onoare şi simţire? A dat dovadă de vreo inconsecvenţă în purtarea lui, ca să te îngrijoreze? Îl crezi capabil de înşelătorie?

— Sper că nu, sunt încredinţată că nu, spuse Elinor. Îl iubesc pe Willoughby, îl iubesc sincer; iar îndoiala cu privire la carac terul Iui nu este mai dureroasă pentru tine decât pentru mine. Afost involuntară şi nu vreau să o încurajez. M-a uimit schimbarea lui de comportament de azi-dimineaţă, mărturisesc: a vorbit cum nu-i stă în fire şi nu ţi-a răspuns la amabilitate cu politeţe. Dar toate astea s-ar putea explica, aşa cum ai spus tu, prin situaţia în care se afla. Tocmai se despărţise de sora mea, o văzuse plecând îndurerată; şi, dacă de teamă că o va supăra pe doamna Smith, s-a simţit obligat să reziste tentaţiei de a se întoarce în scurtă vreme aici, dându-şi seama, totuşi, că refuzându-ţi invitaţia, spunând că pleacă pentru mai mult timp, purtarea lui părea nerecunoscătoare şi dubioasă, se prea poate să se fi simţit stân jenit şi tulburat. În cazul ăsta, cred că ar fi fost spre cinstea lui să recunoască deschis greutăţile prin care trecea, asta ar fi cores puns mai mult cu firea lui. Insă nu am să ridic obiecţii atât de meschine ca diferenţa de păreri sau abaterea de la ceea ce consider eu că e corect şi consecvent.

— Vorbeşti cum nu se poate mai bine. Cu siguranţă, Willoughby nu merită să fie bănuit. Deşi noi nu îl cunoaştem de mult timp, nu e străin prin părţile astea; şi cine l-a vorbit vreodată de rău? Poate că, dacă ar fi fost în situaţia de a acţiona independent şi de a se căsători numaidecât, ar fi fost ciudat să plece fără să-mi mărturisească pe dată; dar lucrurile nu stau aşa. Este o logodnă care, în unele privinţe, nu a început aşa cum se cuvine, căci căsătoria lor este la o depărtare nesigură şi, din câte se pare, discreţia este foarte recomandată în momentul de faţă.

Fură întrerupte de întoarcerea lui Margaret, Elinor fiind atunci liberă să se gândească în voie la presupunerile mamei ei, să recunoască probabilitatea multora dintre ele şi să spere că toate aveau să se adeverească.

Pe Marianne nu o văzură deloc până la cină, când intră în cameră şi se aşeză la masă fără să scoată o vorbă. Avea ochii roşii şi umflaţi şi părea că îşi reţine cu greu lacrimile. Evită să se uite la ele, nu vorbi, nu mancă şi, după câtva timp, când mama ei îi apăsă mâna cu o compasiune tandră, izbucni în plâns şi ieşi din cameră.

Această stare de mâhnire profundă o stăpâni toată seara. Nu avea pic de putere, căci nu avea nici o dorinţă să se stăpânească. Cea mai mică aluzie la vreun lucru legat de Willoughby o copleşea pe dată şi, cu toate că familia ei era foarte dornică s-o aline, îi era cu neputinţă să găsească un subiect care să nu-i sporească durerea.