CAPITOLUL XIX

EDWARD RÂMASE LA VILA O săptămână; doamna Dashwood îl rugă insistent să stea mai mult însă, ca şi cum ar fi vrut să se pedepsească, el se hotărî să plece tocmai când se simţea mai bine printre prietenele lui. In ultimele două sau trei zile, starea lui de spirit, deşi tot foarte schimbătoare, se îmbunătăţi mult – îi plăceau tot mai mult casa şi împrejurimile, nu vorbea de plecare fără să ofteze, declara că zilele lui erau pustii, ba chiar se întreba unde avea să se ducă după ce pleca de la ele, dar trebuia să plece. Nicicând o săptămână nu trecuse atât de repede – nu-i venea să creadă că trecuse. Spuse asta repetate rânduri, spuse şi alte lucruri, care vădeau schimbarea sentimentelor lui şi îi contraziceau faptele. Nu-i făcea nici o plăcere să se ducă la Norland; detesta să stea la Londra, însă trebuia să plece fie la Norland, fie la Londra. Le preţuia amabilitatea mai presus de orice şi cea mai mare fericire a Iui era să fie cu ele. Totuşi, trebuia să le părăsească la sfârşitul săptămânii, în ciuda dorinţelor sale şi fără să fie constrâns de timp.

Elinor puse pe seama mamei lui această purtare uimitoare: şi îi părea bine că el avea o mamă al cărei caracter îi era atât de puţin cunoscut încât să scuze fiecare lucru ciudat din partea fiului ei. Totuşi, dezamăgită şi iritată cum era, şi uneori nemulţumită de purtarea lui faţă de ea, era înclinată să-i privească acţiunile cu aceeaşi îngăduinţă sinceră şi generoasă care îi fusese smulsă cu destulă greutate de mama ei în favoarea lui Willoughby. Lipsa lui de chef, de deschidere şi de consecvenţă erau cel mai adesea atribuite lipsei lui de indiferenţă şi faptului că el cunoştea atât de bine firea şi planurile doamnei Ferrars. Scurtimea vizitei lui, intenţia lui nestrămutată de a le părăsi erau create de aceeaşi stare de dependenţă, de aceeaşi dorinţă de a nu-şi supăra mama. Vechea şi cunoscuta nedreptate care opunea datoria voinţei: părintele copilului era cauza tuturor acţiunilor lui ciudate. Ar fi fost bucuroasă să ştie când aveau să ia sfârşit aceste greutăţi, când avea să dispară această piedică şi când avea să se îndrepte doamna Ferrars, iar fiul ei să aibă libertatea de a fi fericit. Insă, de la astfel de dorinţe zadarnice, fu nevoită să se întoarcă spre alinare la reînnoita ei încredere în afecţiunea lui Edward, la amintirea oricărui semn de ataşament din partea lui, din priviri sau din vorbe, pe care îl simţise de la el tot timpul şederii la Barton şi, mai presus de toate, la acea dovadă măgulitoare a afecţiunii lui, care era faptul că el purta tot timpul pe deget inelul cu părul ei.

În ultima dimineaţă, când erau la micul dejun, doamna Dashwood spuse:

— Cred, Edward, că ai fi mai fericit dacă ai avea o profesie care să-ţi ocupe timpul şi care să ofere interes planurilor şi acţi unilor tale. E drept, din asta ar putea rezulta anumite neplăceri pentru prietenii tăi, căci n-ai mai putea să le oferi atât de mult timp. Insă, într-o privinţă cel puţin, ai avea de câştigat conside rabil, căci ai şti unde te duci când pleci de lângă ei.

— Vă asigur că mă gândesc de mult la acest aspect de care vorbiţi acum, răspunse el. Faptul că nu a fost nevoie să am o afacere, că n-am avut o profesiune care să-mi ofere ocupaţie sau să-mi permită o oarecare independenţă a fost, este şi probabil va fi întotdeauna pentru mine o mare nefericire. Din păcate, deli cateţea mea şi cea a prietenilor mei au făcut din mine ceea ce sunt, o fiinţă leneşă, neajutorată. Niciodată n-am putut să cădem de acord în alegerea unei profesii. Eu am preferat întotdeauna biserica şi încă o prefer. Însă pentru familia mea nu era o profesie destul de distinsă. Ei mi-au recomandat armata, însă asta era mult prea distinsă pentru mine. S-a convenit că legea era îndeajuns de nobilă: mulţi tineri, care erau avocaţi la Londra, făceau o figură foarte frumoasă în cele mai înalte cercuri şi se plimbau prin oraş în cabriolete foarte elegante. Dar eu nu aveam nici o înclinaţie pentru drept, nici măcar pentru studiul lui mai puţin abscons, cu care familia mea era de acord. Cât despre marină, moda era de partea ei, însă eu eram prea bătrân când s-a pus problema să intru în ea şi, în cele din urmă, cum nu era neapărat nevoie să am o profesie şi cum puteam fi elegant şi cheltuitor şi fără să port o tunică roşie, trândăvia a fost declarată a fi, una peste alta, cea mai avantajoasă şi onorabilă, iar un tânăr de optsprezece ani nu e în general atât de nerăbdător să aibă o ocupaţie încât să reziste la insistenţele prietenilor lui de a nu face nimic. Prin urmare, am intrat la Oxford, şi de atunci trândăvesc.

— Iar consecinţa acestui lucru, bănuiesc eu, va fi că, întrucât lipsa de activitate nu te-a făcut fericit, fiii dumitale vor fi cres cuţi astfel încât să aibă multe îndeletniciri şi profesii, spuse doamna Dashwood.

— Vor fi crescuţi în aşa fel încât să-mi semene cât mai puţin, răspunse pe un ton serios Edward. În simţire, în fapte, în condiţie, în tot.

— Haide, haide, Edward! Asta nu e decât urmarea proastei dumitale dispoziţii de acum. Eşti într-o stare de spirit melanco lică şi îţi imaginezi că toţi care nu sunt ca dumneata sunt fericiţi.

Dar nu uita că durerea despărţirii de prieteni este simţită de fiecare, indiferent de educaţie sau de stare. Încearcă să-ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare – sau poţi să-i dai un nume mai fascinant: speranţă. Cu timpul, mama ta îţi va asigu ra acea independenţă pe care ţi-o doreşti atât de mult; e de dato ria ei, şi nu mă îndoiesc că nu peste mult timp va fi fericită că nu a lăsat ca tinereţea ta să fie irosită în nemulţumire. Câte nu se pot schimba în câteva luni.

— Cred că e nevoie de multe luni ca să îmi aducă vreun bine, spuse Edward.

Această deznădejde – deşi nu reuşi să se răsfrângă asupra doamnei Dashwood, le spori tuturor durerea la despărţirea care avu loc în scurt timp şi îi lăsă o impresie neplăcută lui Elinor, căreia îi trebui ceva timp ca să-şi ostoiască amărăciunea. Insă cum era hotărâtă să şi-o înăbuşe şi să nu arate că suferea mai mult decât toată familia ei din cauza plecării lui, nu adoptă metoda de a-şi întări durerea prin tăcere, singurătate şi trândăvie, folosită de Marianne într-o situaţie asemănătoare. Mijloacele lor erau tot atât de deosebite ca şi obiectivele lor, şi la fel de potrivite realizării fiecăruia.

De îndată ce el ieşi din casă, Elinor se aşeză la masa de desen şi îşi făcu de lucru toată ziua, fără să caute sau să evite să-i pomenească numele, părând să se intereseze aproape ca întotdeauna de preocupările generale ale familiei, şi dacă, prin această conduită, durerea ei nu slăbi, cel puţin nu crescu în mod inutil, iar mama şi surorile ei fură scutite să-i arate solicitudine.

O astfel de purtare, opusă purtării ei, nu i se păru lui Marianne mai demnă decât fusese a ei. Ea rezolvă foarte uşor problema stăpânirii de sine, spunându-şi că era imposibilă în cazul sentimentelor puternice şi nu avea nici un merit în cazul celor domoale. Nu îndrăznea să nege că sentimentele surorii ei erau domoale, deşi îi era ruşine să recunoască; şi oferea o dovadă foarte puternică a tăriei propriilor ei sentimente, iubind-o şi respectând-o în continuare pe acea soră, în ciuda acestei convingeri înjositoare.

Fără să se izoleze de familia ei sau să plece de acasă hotărâtă să caute singurătatea, sau stând trează toată noaptea lăsându-se în voia gândurilor, Elinor descoperi că fiecare zi îi dădea destulă libertate pentru a se gândi la Edward şi la purtarea lui în diferite chipuri, aşa cum îi permitea starea ei de spirit din momente diferite – cu tandreţe, cu milă, cu aprobare, cu dezaprobare şi cu îndoială. Existau numeroase momente când, dacă nu prin absenţa mamei şi surorilor ei, cel puţin prin natura îndeletnicirilor lor, conversaţia lipsea, şi atunci era ca şi singură. Mintea ei era liberă, gândurile ei zburdau în voie; şi atunci, trecutul şi viitorul, pe o temă atât de interesantă, îi acaparau atenţia, îi captivau memoria, gândurile şi imaginaţia.

Într-o dimineaţă, la scurt timp de la plecarea lui Edward, fu deşteptată dintr-o astfel de visare de sosirea unor musafiri. Era singură. Zgomotul portiţei din curtea din faţa casei îi atrase atenţia spre fereastră şi văzu un grup mare venind spre uşă. Printre cei din grup se numărau sir John, lady Middleton şi doamna Jennings, dar mai erau două persoane, un domn şi o doamnă, pe care nu le cunoştea. Stătea aproape de fereastră şi, de îndată ce sir John o zări, lăsă restul grupului să îndeplinească ceremonia de a bate la uşă şi, luând-o prin iarbă, o sili să deschidă fereastra pentru a vorbi cu el, deşi distanţa dintre uşă şi fereastră era atât de mică, încât era cu neputinţă să vorbeşti fără a fi auzit de ceilalţi.

— Ei, bine, spuse el, ţi-am adus nişte străini. Ce părere ai despre ei?

— Sst! Au să vă audă.

— Nu-i nimic. Sunt soţii Palmer. Charlotte e foarte drăguţă, ascultă la mine. Dacă te uiţi într-acolo, poţi s-o vezi.

Cum Elinor era sigură că avea s-o vadă oricum peste câteva clipe, se scuză că nu se uita.

— Unde e Marianne? A fugit din cauză că venim noi? Văd că pianul ei e deschis.

— E la plimbare, cred.

Acum li se alătură şi doamna Jennings, care nu avusese destulă răbdare până se deschidea uşa ca să-şi spună povestea. Veni la fereastră strigând:

— Ce mai faci draga mea? Ce face doamna Dashwood? Şi unde sunt surorile dumitale? Cum? Eşti singură? O să-ţi prindă bine puţină companie. Ţi i-am adus pe cealaltă fiică a mea şi pe soţul ei. Închipuie-ţi că au venit pe neaşteptate! Aseară, în timp ce ne beam ceaiul, mi s-a părut mie că aud o trăsură, dar nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi ei. M-am gândit că poate se întorcea colonelul Brandon. I-am spus Iui sir John că mi se pare că aud o trăsură şi că, probabil, se întoarce colonelul Brandon…

În mijlocul poveştii, Elinor fu nevoită să o părăsească pentru a primi restul grupului. Lady Middleton îi prezentă pe cei doi străini. Doamna Dashwood şi Margaret coborâră scările în acelaşi timp şi se aşezară cu toţii uitându-se unii la alţii, în timp ce doamna Jennings îşi continuă povestea intrând în salon, însoţită de sir John.

Doamna Palmer era mult mai tânără decât lady Middleton, şi total deosebită de ea în toate privinţele. Era scundă şi durdulie, avea un chip foarte drăguţ şi cea mai frumoasă expresie de bună dispoziţie. Manierele ei nu erau atât de elegante ca ale surorii ei, dar erau mult mai plăcute. Intră zâmbind, zâmbi cât ţinu vizita, când nu râse, şi zâmbi când plecă. Soţul ei era un tânăr serios, la vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, cu un aer mai monden şi mai înţelept decât al soţiei lui, dar mai puţin dornic să placă pe cineva sau să fie plăcut. Intră în cameră cu un aer important, se înclină uşor în faţa doamnelor, fără să scoată o vorbă şi, după ce le cercetă în grabă înfăţişarea şi casa, luă un ziar de pe masă şi îl citi cât stătu acolo.

Spre deosebire de el, doamna Palmer, care era înzestrată de natură cu o înclinaţie spre a fi politicoasă şi veselă în aceeaşi măsură, nici nu se aşeză bine că şi începu să admire cu entuziasm salonul şi totul ce era acolo.

— Ce încăpere încântătoare! N-am mai văzut ceva atât de fermecător! Ia gândeşte-te, mamă, cât s-a schimbat în bine de când n-am mai fost aici! Întotdeauna l-am considerat un Ioc fru mos, doamnă Dashwood, dar dumneavoastră l-aţi făcut de-a dreptul fermecător! Uită-te, surioară, ce frumos e totul! Cât mi-ar plăcea să am şi eu o asemenea casă! Dumitale nu, domnule Palmer?

Domnul Palmer nu-i răspunse şi nici nu ridică ochii de pe ziar.

— Domnul Palmer nu mă aude, spuse ea râzând. Aşa face el câteodată. E atât de caraghios!

Această idee fu ceva cu totul nou pentru doamna Dashwood, care nu era obişnuită să găsească ceva de râs în lipsa de atenţie a cuiva, şi nu putu să se abţină să nu îi privească pe amândoi cu mirare.

Între timp, doamna Jennings vorbea cât putea de tare, povestind mai departe cât fusese de mirată, cu o seară în urmă, la vederea rudelor ei, şi nu se opri până nu spuse tot. Doamna Palmer râse cu poftă amintindu-şi de uimirea lor şi toată lumea fu de acord că fusese o surpriză foarte plăcută.

— Cred că îţi dai seama cât ne-am bucurat cu toţii să-i vedem, adăugă doamna Jennings, aplecându-se spre Elinor, şi vorbind cu glas coborât ca şi cum nu voia să fie auzită şi de altcineva, deşi stăteau în părţi diferite ale încăperii. Totuşi, mi-aş fi dorit să nu călătorească atât de repede şi nici să facă un drum atât de lung, căci au ocolit luând-o prin Londra, unde aveau nişte treburi, fiindcă să ştii (şi aici arătă din cap spre fiica ei, cu subînţeles), în situaţia ei n-a fost bine. Azi-dimineaţă am vrut să stea acasă să se odihnească, dar ea a ţinut să vină cu noi! Voia tare mult să vă cunoască pe toate!

Doamna Palmer râse şi spuse că nu avea să păţească nimic.

— Aşteaptă să nască în februarie, continuă doamna Jennings.

Lady Middleton nu mai putu suporta o astfel de conversaţie şi, de aceea, îşi dădu osteneala să-l întrebe pe domnul Palmer dacă erau noutăţi în ziar.

— Nu, niciuna, răspunse el, şi citi mai departe.

— Iată că vine şi Marianne! Exclamă sir John. Acum, Palmer, ai să vezi o fată nemaipomenit de drăguţă.

Ieşi numaidecât pe coridor, deschise uşa din faţă şi o pofti în casă. De îndată ce apăru, doamna Jennings o întrebă dacă fusese la Allenham, iar doamna Palmer râse cu atâta poftă de întrebare, încât se văzu că o înţelegea. La intrarea ei în încăpere, domnul Palmer ridică privirea, se uită lung la ea câteva clipe, apoi se întoarse la ziarul său. Atenţia doamnei Palmer fu acum atrasă de desenele care atârnau pe pereţi. Se ridică să le cerceteze.

— Oh, ce frumoase sunt astea! Ce încântătoare! Priveşte, mamă, ce dulci! Sunt absolut adorabile; m-aş uita o veşnicie la ele.

Apoi, aşezându-le la loc, uită foarte repede că în cameră existau astfel de lucruri.

Când lady Middleton se ridică să plece, domnul Palmer se ridică şi el, lăsă ziarul jos, se întinse şi se uită prin cameră.

— Ai dormit, iubitule? Îl întrebă soţia lui, râzând.

El nu îi răspunse şi doar observă, după ce examina iarăşi încăperea, că era foarte scundă şi avea tavanul strâmb. Apoi se înclină şi plecă împreună cu ceilalţi.

Sir John insistase foarte mult pe lângă ele să-şi petreacă ziua următoare la conac. Doamna Dashwood, care nu dorea să ia masa cu ei mai des decât prânzeau ei la vilă, refuză cu hotărâre în ceea ce o privea, spunând că fetele ei puteau să se ducă dacă doreau. Insă ele nu aveau nici o curiozitate să vadă cum mâncau domnul şi doamna Palmer şi nu se aşteptau la vreo plăcere din partea lor în nici o altă privinţă. De aceea, încercară şi ele să se scuze; vremea era nesigură şi nu promitea să fie bună. Insă sir John nu se dădu bătut – avea să le trimită trăsura şi trebuiau să vină. Şi lady Middleton, deşi nu stărui pe lângă mama lor, stărui pe lângă ele. Doamna Jennings şi doamna Palmer se alăturară rugăminţilor lor, toţi părând la fel de dornici să evite o petrecere de familie, iar domnişoarele fură nevoite să cedeze.

— De ce ne tot invită? Spuse Marianne de îndată ce ei ple cară. Chiria vilei e mică; dar o avem în condiţii foarte grele dacă e să luăm masa la conac ori de câte vine cineva la ei sau la noi.

— Au aceeaşi purtare politicoasă şi amabilă faţă de noi ca acum câteva săptămâni, spuse Elinor. Dacă petrecerile lor au ajuns să fie plictisitoare şi fără haz, schimbarea nu ţine de ei.

Trebuie să căutăm în altă parte motivul.