CAPITOLUL XVIII

ELINOR OBSERVA, CU mare nelinişte, tristeţea prietenului ei. Vizita lui nu-i pricinui decât o mulţumire moderată, căci bucuria lui părea atât de umbrită. Se vedea că era nefericit; ar fi vrut să se vadă şi că el avea faţă de ea aceeaşi afecţiune pe care, fără îndoială, i-o inspirase odată; însă, acum, sentimentele lui erau foarte nesigure, iar rezerva purtării lui faţă de ea contrazicea privirea mai însufleţită pe care i-o aruncase mai înainte.

În dimineaţa următoare, Edward li se alătură ei şi lui Marianne, în camera pentru micul dejun, înainte ca Margaret şi doamna Dashwood să coboare, iar Marianne, care întotdeauna era dornică să le înlesnească fericirea, îi lăsă repede singuri. Însă înainte de a ajunge la jumătatea scării auzi uşa salonului deschizându-se şi, întorcându-se, fu uimită să-l vadă şi pe Edward ieşind.

— Cum încă nu sunteţi gata pentru micul dejun, am să mă duc în sat să-mi văd caii, spuse el. Am să mă întorc de îndată.

Edward se întoarse la ele plin de admiraţie faţă de împrejurimi; în drumul spre sat, văzuse multe părţi ale văii; iar satul însuşi, situat mult mai sus decât vila, oferea o privelişte a întregii regiuni, care îl încântase din cale afară. Acest subiect acapara atenţia lui Marianne, şi ea începu să-şi exprime admiraţia pentru acele privelişti şi să-l întrebe mai în amănunte care anume dintre ele îl impresionară, când el o întrerupse spunând:

— Nu-mi cere prea mult, Marianne; adu-ţi aminte că nu mă pricep la pitoresc, şi ignoranţa şi lipsa de gust de care dau dovadă te vor supăra dacă intrăm în amănunte. Aş numi dealurile abrupte, când ar trebui să le spun semeţe; suprafeţele ciudate şi sălbatice, când ar trebui să fie neregulate şi colţuroase; şi aş spune că priveliştile îndepărtate nu se văd, când ele sunt numai nedesluşite din pricina ceţei uşoare care pluteşte în atmosferă. Trebuie să te mulţumeşti cu admiraţia pe care o pot oferi cu sinceritate. Eu îl numesc un ţinut foarte frumos – dealurile sunt abrupte, pădurile par bogate în lemn de bună calitate, iar valea e frumoasă şi adăpostită, cu poieni bogate şi case ţărăneşti răsfirate ici şi colo. Răspunde exact ideii mele de ţinut frumos, pentru că îmbină frumuseţea cu utilul şi, îndrăznesc să spun, e şi pitoresc, pentru că tu îl admiri. Îmi este uşor să cred că e plin de stânci şi promontorii, de muşchi cenuşiu şi de tufăriş, dar pe mine toate astea mă lasă rece. Nu mă pricep deloc la pitoresc.

— Mă tem că ai mare dreptate, dar de ce trebuie să te lauzi cu asta? Întrebă Marianne.

— Presupun că, pentru a evita un gen de afectare, aici Edward cade în altul, spuse Elinor. Întrucât el e încredinţat că mulţi oameni se prefac că admiră frumuseţile naturii mai mult decât le admiră în realitate, şi astfel de prefăcătorii îl dezgustă, el afişează o indiferenţă mai mare şi mai puţin discernământ în aprecierea lor decât posedă. E mofturos şi vrea să aibă propriul său comportament nefiresc.

— Este foarte adevărat că admiraţia faţă de peisaj devine un simplu jargon. Toată lumea se preface că o simte şi încearcă s-o descrie cu gustul şi eleganţa celui care a definit prima dată fru mosul pitoresc. Eu detest jargonul de orice fel şi uneori îmi păstrez sentimentele pentru mine, căci nu găsesc limbaj care să le descrie, în afara celui uzat şi lipsit de conţinut.

— Sunt convins că tu simţi cu adevărat încântarea pe care ţi-o oferă o privelişte frumoasă, spuse Edward. Dar, în ceea ce mă priveşte, sora ta trebuie să-mi dea voie să nu simt mai mult decât mărturisesc. Îmi place o privelişte frumoasă, dar nu din motive de principii pitoreşti. Nu-mi plac copacii strâmbi, răsuciţi şi diformi. Îi admir mult mai mult dacă sunt înalţi, drepţi şi sănă toşi. Nu-mi plac căsuţele de ţară dărăpănate. Nu mă dau în vântdupă urzici, după ciulim sau flori de câmp. Îmi place mult mai mult o casă ţărănească îngrijită decât un turn de strajă, şi o ceată de ţărani curaţi şi fericiţi îmi face mult mai multă plăcere decât cei mai grozavi bandiţi din lume.

Marianne se uită cu uimire la Edward şi cu compasiune la sora ei. Elinor se mulţumi doar să râdă.

Subiectul fu abandonat, iar Marianne rămase pe gânduri, până când ceva îi atrase dintr-o dată atenţia. Stătea lângă Edward şi, când acesta luă ceaşca de ceai de la doamna Dashwood, observă pe mâna lui un inel cu o şuviţă de păr în mijloc.

— Nu te-am mai văzut purtând inel, Edward, spuse ea. Acela e părul lui Fanny? Îmi amintesc că ţi-a promis să-ţi dea o şuviţă.

Dar aş fi zis că părul ei e mai închis la culoare.

Marianne rosti ce îi venise în minte, ce simţise cu adevărat, dar când văzu cât de tare îl îndurerase pe Edward supărarea pricinuită de faptul că vorbise fără să gândească o întrecu pe a lui. El se înroşi foarte tare şi, aruncându-i lui Elinor o privire în treacăt, spuse:

— Da, e părul surorii mele. Mostra dă întotdeauna o nuanţă diferită.

Elinor îi întâlnise privirea şi părea şi ea stânjenită. Părul era al ei; se simţi pe loc la fel de nemulţumită de Marianne, cu deosebirea că Marianne considera că părul era un dar de la sora ei, în timp ce Elinor era încredinţată că şi-l procurase printr-un furt sau şiretlic de care ea nu avea cunoştinţă. Totuşi, nu avea chef să considere fapta lui un afront şi, prefăcându-se a nu băga în seamă ce se petrecea şi vorbind pe loc despre altceva, hotărî să nu piardă nici un prilej de a se uita la păr, pentru a se încredinţa, dincolo de orice îndoială, că avea exact nuanţa părului ei.

Stânjeneala lui Edward ţinu câtva timp, sfârşind cu un aer distrat care ţinu şi mai mult. Fu posomorât toată dimineaţa.

Marianne îşi făcu reproşuri severe pentru ceea ce spusese, dar s-ar fi iertat mai repede dacă ar fi ştiut că sora ei nu se simţea nicidecum jignită.

Înainte de amiază, primiră vizita lui sir John şi a doamnei Jennings, care, auzind de sosirea unui domn la vilă, veniră să-l cerceteze pe musafir. Cu ajutorul soacrei sale, sir John descoperi în scurt timp că numele Ferrars începea cu F, lucru care pregăti o viitoare mină de ironii la adresa devotatei Elinor, ironii pe care doar noutatea cunoştinţei lor cu Edward le împiedică să fie exprimate pe loc. Insă, aşa cum stăteau lucrurile, Elinor află doar din câteva priviri pline de subînţeles cât de departe ajunseră cu presupunerile, bazându-se pe cele aflate de la Margaret.

Sir John nu venea niciodată la familia Dashwood fără să le invite fie la masă la conac a doua zi, fie la ceai în acea seară. De această dată, simţindu-se obligat să contribuie la mai buna distracţie a musafirului lor, dori să-i invite la amândouă.

— Trebuie să luaţi astă-seară ceaiul cu noi, spuse el, pentru că o să fim singuri cu desăvârşire, iar mâine trebuie neapărat să luaţi masa cu noi, căci vom fi un grup mai mare.

Doamna Jennings întări.

— Şi, cine ştie, poate că o să fie şi dans, spuse ea. Iar asta o să te ispitească, domnişoară Marianne.

— Dans! Exclamă Marianne. Cu neputinţă! Cine să danseze?

— Cine! Voi patru, familia Carey, familia Whitaker. Ce, crezi că nimeni nu mai dansează din cauză că o anumită persoană, căreia n-am să-i spun numele, e plecată?

— Îmi doresc din tot sufletul ca Willoughby să fie iar printre noi, spuse sir John.

Aceste cuvinte, cât şi îmbujorarea lui Marianne, îl făcură pe Edward să intre iarăşi la bănuieli.

— Şi cine este Willoughby? O întrebă el cu glas coborât pe domnişoara Dashwood, lângă care stătea.

Aceasta îi dădu un răspuns scurt. Înfăţişarea lui Marianne fu mai grăitoare. Edward văzu destul ca să înţeleagă nu doar ce voiau să spună ceilalţi, ci şi anumite exprimări ale lui Marianne care îl nedumeriseră mai înainte; iar când musafirii plecară, se duse de îndată la ea şi îi spuse în şoaptă:

— Am ghicit. Să-ţi spun ce?

— La ce te referi?

— Să-ţi spun?

— Desigur.

— Bine, atunci. Am ghicit că domnul Willoughby vânează.

Marianne fu surprinsă şi încurcată, dar nu putu să nu zâmbească în faţa şireteniei lui liniştite şi, după o clipă de tăcere, spuse:

— Oh, Edward! Cum ai ghicit? Dar sper că va veni vremea…

Sunt sigură că are să-ţi placă.

— N-am nici o îndoială, răspunse el, destul de uimit de seri ozitatea şi înflăcărarea ei; căci, dacă nu şi-ar fi închipuit că era doar o glumă cu care se amuzau cunoştinţele ei, n-ar fi îndrăznit să aducă vorba despre asta.