CAPITOLUL XX

A DOUA ZI, în timp ce domnişoarele Dashwood intrau în salonul de la conac pe o uşă, doamna Palmer intră în fugă pe cealaltă, arătând tot atât de veselă şi bine dispusă ca înainte. Le luă de mână cât se poate de afectuos şi îşi exprimă marea încântare de a le revedea.

— Mă bucur tare mult să vă văd! Spuse ea aşezându-se între Elinor şi Marianne; e o zi atât de urâtă încât mă temeam că n-o să veniţi, ceea ce ar fi fost îngrozitor, întrucât noi plecăm mâine.

Ştiţi, trebuie să plecăm, căci familia Weston vine la noi săptămâ na viitoare. Venirea noastră aici a fost cu totul întâmplătoare; n-am ştiut nimic de ea până a fost adusă trăsura la uşă şi domnul Palmer m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la Barton. E atât de caraghios! Nu-mi spune niciodată nimic! Îmi pare tare rău că nu putem să mai stăm; totuşi, sper să ne întâlnim în scurt timp la Londra.

Ele fură nevoite să pună capăt unei asemenea speranţe.

— Nu veniţi la Londra! Exclamă doamna Palmer. Am să fiu foarte dezamăgită. V-aş putea face rost de cea mai frumoasă casă din lume, vecină cu a noastră, în Hanover Square. Zău că tre buie să veniţi. Dacă doamna Dashwood n-o să vrea să iasă în public, am să fiu fericită să vă însoţesc până am să nasc.

Ele îi mulţumiră, dar fură nevoite să reziste tuturor rugăminţilor ei.

— Oh, iubitule! Îi strigă doamna Palmer soţului ei care toc mai intrase în cameră. Trebuie să mă ajuţi să le conving pe domnişoarele Dashwood să vină la Londra în iarna asta.

Iubitul ei nu dădu nici un răspuns şi, după ce se înclină uşor în faţa doamnelor, începu să se plângă de vreme.

— Ce oribilă e! Spuse el. O vreme ca asta te face să-ţi fie silă de toţi şi de toate. Ploaia aduce plictiseală atât în casă, cât şi afară. Te face să-ţi deteşti toate cunoştinţele. De ce naiba n-o fi având sir John o sală de biliard în casă? Ce puţini oameni ştiu ce este confortul! Sir John e la fel de prost ca vremea.

Curând veniră şi ceilalţi.

— Mă tem, domnişoară Marianne, că azi n-ai putut să-ţi faci obişnuita plimbare până la Allenham, spuse sir John.

Marianne luă un aer foarte grav şi nu spuse nimic.

— Oh, nu fi atât de ascunsă cu noi! Spuse doamna Palmer; căci ştiu totul, te asigur, şi îţi admir foarte mult gustul, căci con sider că e extrem de chipeş. Nu locuim departe de el, să ştii. Nu la mai mult de zece mile, aş spune.

— Mai departe, la treizeci, spuse soţul ei.

— Ah! Mă rog, nu e mare diferenţă. N-am fost niciodată acasă la el, dar se spune că are o casă drăguţă.

— N-am văzut în viaţa mea ceva mai vulgar, spuse domnul Palmer.

Marianne rămase tăcută, deşi chipul trăda interesul faţă de ce se spunea.

— E foarte urâtă? Continuă doamna Palmer. Atunci, îmi închipui că era vorba de altă casă.

Când se aşezară în salon, sir John observă cu regret că erau numai opt cu toţii.

— Draga mea, îi spuse el doamnei lui, este foarte supărător că suntem atât de puţini. De ce nu i-ai poftit pe soţii Gilbert să vină azi la noi?

— Nu ţi-am spus, sir John, când am mai vorbit despre asta, că nu se face? Ultima dată ei au luat masa la noi.

— Dumneata şi cu mine, sir John, n-am respecta cu atâta stricteţe regulile de politeţe, spuse doamna Jennings.

— Atunci aţi fi foarte prost crescuţi! Exclamă domnul Palmer.

— Tu contrazici pe toată lumea, iubitule, spuse soţia lui, râzând ca de obicei. Ştii că eşti foarte nepoliticos?

— Nu ştiam că numind-o pe mama ta prost crescută contra zic pe cineva.

— Ah, poţi să mă insulţi cât pofteşti, spuse bine dispusă bătrâna doamnă. M-ai scăpat de Charlotte şi nu mai poţi să mi-o dai înapoi. Aşa că eu te ţin din scurt.

Charlotte râse cu poftă la gândul că soţul ei nu mai putea scăpa de ea şi, jubilând, spuse că nu-i păsa că se purta urât cu ea, întrucât trebuiau să trăiască împreună. Era cu neputinţă să existe cineva mai bine dispus sau mai hotărât să fie fericit ca doamna Palmer. Indiferenţa studiată, insolenţa şi nemulţumirea soţului ei nu o supărau câtuşi de puţin, iar când el o certa sau o insulta, ea se amuza foarte tare.

— Domnul Palmer e atât de nostim! Îi spuse ea în şoaptă lui Elinor. E mereu prost dispus.

După ce îl urmări câteva clipe, Elinor nu fu înclinată să-l creadă atât de ursuz şi de prost crescut cum dorea să pară. Poate că firea i se mai acrise puţin după ce descoperise, ca mulţi alţii de acelaşi sex cu el, că, din cauza unei inexplicabile slăbiciuni în faţa frumuseţii, era soţul unei femei foarte proaste, însă ea ştia că acest gen de boacănă era prea răspândită pentru ca orice bărbat cu minte să sufere mult timp de pe urma ei. După părerea ei, felul dispreţuitor cu care trata pe toată lumea şi faptul că îşi bătea joc de tot ce vedea erau mai degrabă o urmare a dorinţei lui de a se distinge, de a părea superior celorlalţi. Motivul era prea răspândit pentru a stârni mirare; mijloacele, însă, deşi reuşeau să-i stabilească superioritatea în proastă creştere, nu puteau să facă pe cineva să se ataşeze de el, afară de soţia lui.

— Oh, dragă domnişoară Dashwood, spuse doamna Palmer la scurt timp după aceea, am să vă cer o mare favoare dumitale şi surorii dumitale. Vreţi să veniţi de Crăciun să petreceri câtva timp la Cleveland? Vă rog să spuneţi da, şi veniţi cât este la noi şi familia Weston. Nici nu-ţi închipui ce fericită am să fiu!

Iubitule, i se adresă ea soţului ei, nu-i aşa că vrei tare mult ca domnişoarele Dashwood că vină la Cleveland?

— Bineînţeles, răspunse el rânjind ironic. Doar pentru asta am venit în Devonshire.

— Ei, vezi că domnul Palmer vă aşteaptă! Spuse soţia lui. Nu puteţi refuza să veniţi.

Ambele surori declinară repede şi cu hotărâre invitaţia.

— Dar zău că trebuie să veniţi. Sunt sigură că o să vă placă mai mult ca orice. Soţii Weston vor fi la noi şi o să fie absolut încântător. Nici nu vă închipuiţi ce loc frumos e Cleveland; şi acum e mare veselie la noi, căci domnul Palmer umblă mereu prin ţinut făcându-şi propagandă pentru alegeri şi vin să ia masa cu noi mulţi oameni pe care nu i-am văzut înainte. Este absolut încântător! Dar, bietul om, pentru el e foarte obositor, căci tre buie să-i facă pe toţi să-l placă.

Elinor reuşi cu greu să-şi stăpânească râsul când fu de acord că era o obligaţie grea.

— Ce minunat va fi când o să fie în parlament, nu-i aşa?

Spuse Charlotte. Ce-am să mai râd! O să fie foarte caraghios să văd scrisorile adresate lui cu „domnule deputat!”. Insă, ştiţi, spune că n-o să-mi dea niciodată voie să trimit o scrisoare fără timbru. L Zice că n-o s-o facă. Nu-i aşa, domnule Palmer?

Domnul Palmer nu o băgă în seamă.

— Ştiţi, nu suportă să scrie, continuă ea. Spune că este foarte supărător.

— Ba nu, spuse el, n-am spus niciodată un lucru atât de necugetat. Nu-mi pune în seamă toate abuzurile tale de limbaj.

— Ei, vedeţi ce caraghios e. Aşa e mereu. Câteodată nu vorbeşte cu mine o jumătate de zi şi pe urmă vine cu ceva foarte nostim despre te miri ce.

Elinor fu foarte uimită când, la întoarcerea în salon, doamna Palmer o întrebă dacă nu-i plăcea din cale afară domnul Palmer.

— Cu siguranţă, răspunse Elinor. Pare foarte agreabil.

— Mă bucur că îţi place. Mă gândeam că o să-ţi placă, e foarte simpatic. Şi pot să-ţi spun că şi domnul Palmer este nespus de încântat de dumneata şi de surorile dumitale, şi nici nu-ţi închipui cât de dezamăgit o să fie dacă nu veniţi la Cleveland.

Nu-mi dau seama de ce nu vreţi.

Elinor fu din nou obligată să decline invitaţia şi, schimbând subiectul, puse capăt rugăminţilor ei. Se gândi că, întrucât locuiau în acelaşi ţinut, doamna Palmer ar fi putut oferi mai multe amănunte despre caracterul lui Willoughby, faţă de cele culese de la familia Middleton, care îl cunoştea doar parţial; şi era dornică să capete de la oricine o confirmare a meritelor lui, care să-i risipească teama pentru Marianne. Începu prin a întreba dacă se vedeau des la Cleveland cu domnul Willoughby şi dacă erau cunoştinţe intime.

— Oh, da! Îl cunosc foarte bine, răspunse doamna Palmer.

N-am vorbit niciodată cu el, însă l-am văzut mereu la Londra.

Nu ştiu cum se face, dar nu s-a întâmplat niciodată să fim la Barton în timp ce el era la Allenham. Mama l-a mai văzut o dată aici, eu eram atunci la unchiul meu la Weymouth. Totuşi, l-am fi văzut mai mult în Somersetshire, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie plecat din ţinut când eram noi acolo. Stă foarte puţin la Combe, cred. Dar chiar şi să fi stat mai mult, nu cred că domnul Palmer ar vrea să-l viziteze, pentru că, ştii, el e în opoziţie acum şi, pe lângă asta, e foarte departe. Ştiu foarte bine de ce întrebi de el; sora dumitale o să se căsătorească cu el. Să ştii că mă bucur enorm că o să fim vecine.

— Pe cuvântul meu, răspunse Elinor, ştii mult mai multe decât mine în această privinţă, dacă ai vreun motiv să te aştepţi la o astfel de căsătorie.

— Nu te strădui să negi, pentru că ştii despre ce vorbeşte toată lumea. Sunt sigură că am auzit de asta în drum prin Londra.

Note:

1 Membrii parlamentului britanic aveau dreptul să trimită scrisori fără să plătească timbrul (n.tr.).

— Dragă doamnă Palmer!

— Pe cuvântul meu că am auzit. Luni dimineaţă, chiar înainte de a părăsi Londra, m-am întâlnit pe Bond Street cu colonelul Brandon, şi el mi-a spus-o.

— Asta mă miră foarte mult. Ţi-a spus colonelul Brandon/

Sigur te-ai înşelat. Chiar şi să fi fost adevărat, nu m-aş aştepta de la colonelul Brandon să dea o astfel de informaţie unei persoane care poate nu e interesată.

— Cu toate astea, te asigur că aşa a fost, şi am să-ţi spun cum s-a întâmplat. Când ne-am întâlnit cu el, s-a întors şi a mers cu noi; şi aşa am început să vorbim despre cumnatul meu şi despre sora mea şi, dintr-una într-alta, i-am spus: „Am auzit, domnule colonel, că la vila Barton a venit o familie nouă, şi mama mi-a trimis vorbă că sunt foarte drăguţe şi că una dintre ele o să se mărite cu domnul Willoughby de la Combe Magna. E adevărat, rogu-te? Căci, fireşte, dumneata trebuie să ştii, deoarece ai fost de curând în Devonshire.”

— Şi ce a spus colonelul?

— Oh, n-a spus mare lucru; dar arăta de parcă ştia că era adevărat, aşa că din acea clipă am considerat că e sigur. O să fie absolut încântător! Când are loc căsătoria?

— Sper că domnul Brandon se simţea bine.

— Oh, da, foarte bine; şi era plin de laude la adresa dumitale, n-a spus decât lucruri frumoase despre dumneata.

— Mă simt măgulită de laudele lui. Pare un om extraordinar, şi îl găsesc deosebit de plăcut.

— Şi eu la fel. E un om atât de încântător, încât e mare păcat că trebuie să fie atât de grav şi posomorât. Mama spune că şi el a fost îndrăgostit de sora dumitale. Te asigur că, dacă a fost, e un mare compliment, căci rar se îndrăgosteşte de cineva.

— Domnul Willoughby e foarte cunoscut prin părţile dumitale?

— Oh, da, foarte cunoscut; adică, nu cred că-l cunosc mulţi, căci Combe Magna e foarte departe; însă toţi îl consideră extrem de agreabil, te asigur. Nimeni nu e mai plăcut decât domnul Willoughby, oriunde se duce, şi poţi să i-o spui şi surorii dumi tale. E o fată grozav de norocoasă că a pus mâna pe el, pe cuvân tul meu; nu că el n-ar fi şi mai norocos că a pus mâna pe ea, pen tru că e atât de frumoasă şi de agreabilă încât nimic nu poate să fie destul de bun pentru ea. Totuşi, nu o consider mai frumoasă ca dumneata, te asigur; vă găsesc pe amândouă extraordinar de drăguţe, şi la fel şi domnul Palmer, sunt sigură, deşi aseară nu l-am putut face să recunoască.

Informaţiile doamnei Palmer cu privire la Willoughby nu erau prea substanţiale; însă orice mărturie în favoarea lui, cât de mică, îi era pe plac lui Elinor.

— Mă bucur tare mult că ne-am cunoscut, în sfârşit, conti nuă Charlotte. Şi sper că acum o să fim mereu bune prietene.

Nici nu-ţi închipui ce mult doream să vă văd! E minunat că locuiţi la vilă! Ce poate fi mai plăcut? Şi îmi pare tare bine că sora dumitale o să se mărite bine! Sper să vii des la Combe Magna. Din câte se spune, e un loc frumos.

— II cunoşti de multă vreme pe colonelul Brandon, nu-i aşa?

— Da, de mult; de când s-a căsătorit sora mea. Era bun pri eten cu sir John. Cred că m-ar fi luat bucuros de nevastă dacă ar fi putut, adăugă ea cu glasul coborât. Sir John şi lady Middleton doreau asta foarte mult. Insă mama a considerat că nu era o par tidă destul de bună pentru mine, altfel sir John i-ar fi vorbit de asta colonelului şi ne-am fi căsătorit numaidecât.

— Colonelul Brandon nu ştia dinainte de propunerea pe care i-a făcut-o sir John mamei dumitale? Nu şi-a recunoscut nici o dată afecţiunea pentru dumneata?

— Nu, nu! Dar aş spune că, dacă mama nu s-ar fi opus, i-ar fi plăcut mai mult decât orice pe lume. Pe atunci nu mă văzuse mai mult de două ori, căci asta a fost înainte să termin şcoala.

Totuşi, sunt mult mai fericită aşa cum sunt. Domnul Palmer este exact genul de bărbat care-mi place.