CAPITOLUL XVI

DACĂ AR FI DORMIT CÂT DE CÂT în prima noapte de după despărţirea de Willoughby, Marianne nu şi-ar fi putut-o ierta. I-ar fi fost ruşine să-şi privească în faţă familia în dimineaţa următoare dacă nu s-ar fi ridicat din pat cu mai multă nevoie de odihnă decât atunci când se culcase. Dar sentimentele care făceau dintr-o astfel de purtare o ruşine nu aveau cum să se ivească. Rămase trează toată noaptea şi plânse cea mai mare parte a timpului. Se sculă cu o durere de cap, nu putu să vorbească şi nici să mănânce, îndurerându-le clipă de clipă pe mama şi pe surorile ei şi refuzând orice consolare din partea lor. Sensibilitatea ei era foarte puternică!

Când micul dejun luă sfârşit, ieşi singură la plimbare şi rătăci prin satul Allenham, lăsându-se în voia amintirilor plăcute şi plângând din cauza prezentului cea mai mare parte a dimineţii.

Petrecu seara în aceeaşi stare de spirit. Cântă la pian toate cântecele preferate pe care i le cânta lui Willoughby, toate ariile pe care le interpretaseră deseori împreună şi stătu la pian uitân-du-se la fiecare vers pe care el îl scrisese pentru ea, până când fu copleşită de tristeţe. Şi aşa, zi de zi, îşi hrăni ea mâhnirea. Petrecea ore întregi la pian, cântând şi plângând pe rând; deseori glasul ei era înecat de lacrimi. Cărţile, la fel ca muzica, îi sporeau nefericirea, prin contrastul dintre trecut şi prezent pe care i-l arătau. Nu citea decât ceea citiseră împreună.

O durere atât de violentă nu putea fi îndurată o veşnicie; după câteva zile, se preschimbă într-o melancolie mai domolită. Insă aceste îndeletniciri, pe care le relua zilnic, plimbările solitare şi meditaţiile tăcute încă mai provocau ocazional izbucniri la fel de vii ca înainte.

De la Willoughby nu veni nici o scrisoare, şi se părea că Marianne nu aştepta niciuna. Mama ei se miră, iar Elinor se nelinişti din nou. Dar doamna Dashwood putea găsi explicaţii ori de câte ori voia, lucru care măcar o mulţumea pe ea.

— Adu-ţi aminte, Elinor, ce des ne aduce sir John scrisorile de la poştă şi tot el le duce. Am căzut deja de acord că s-ar putea să fie nevoie de discreţie şi trebuie să recunoaştem că ea n-ar putea fi păstrată dacă epistolele lor ar fi să treacă prin mâinile lui sir John.

Elinor nu putu să nege adevărul acestor vorbe şi încercă să găsească în ele un motiv suficient pentru tăcerea lor. Însă exista o metodă atât de directă, atât de simplă şi, după părerea ei, atât de la îndemână de a cunoaşte adevărul, încât nu se putu abţine să nu i-o sugereze mamei sale.

— De ce nu o întrebi de îndată pe Marianne dacă e sau nu logodită cu Willoughby/întrebă ea. Venită din partea ta, mama ei, o mamă atât de bună şi de îngăduitoare, întrebarea n-ar fi jig nitoare. Ar fi rezultatul firesc al dragostei pe care i-o porţi, înainte nu avea deloc rezerve, mai ales faţă de tine.

— Pentru nimic în lume n-aş pune o astfel de întrebare. Dacă nu sunt logodiţi, ce suferinţă ar provoca! Ar fi cât se poate de insensibil din partea mea. Nu i-aş mai merita încrederea după ce aş sili-o să-mi facă o mărturisire a ceea ce, deocamdată, nu e menit să fie ştiut. Ştiu ce e în inima lui Marianne; ştiu că mă iubeşte mult şi că n-am să fiu ultima căreia îi va face cunoscută situaţia, atunci când împrejurările o vor îngădui. Nu am să încerc nicicum să oblig pe cineva să facă confidenţe, şi cu atât mai puţin o copilă a mea, căci simţul datoriei ar împiedica-o să nege ceea ce i-ar putea dicta dorinţele.

Elinor se gândi că această mărinimie era exagerată, ţinând seamă de tinereţea surorii ei, şi insistă în continuare, dar în zadar. Bunul-simţ, grija firească şi prudenţa erau covârşite de delicateţea romantică a doamnei Dashwood.

Trecură mai multe zile până când numele lui Willoughby a fost rostit în faţa lui Marianne de cineva din familia ei; fireşte, sir John şi doamna Jennings nu fură atât de reticenţi; glumele lor sporiră durerea multor ore şi aşa dureroase; dar, într-o seară, luând întâmplător un volum de Shakespeare, doamna Dashwood exclamă:

— N-am terminat Hamlet, Marianne! Dragul nostru Willoughby a plecat înainte să apucăm să-l citim în întregime. Osă-l punem deoparte, ca atunci când se întoarce… Dar s-ar putea să treacă luni de zile până să se întâmple asta.

— Luni! Exclamă Marianne, foarte mirată. Nu, nici măcar multe săptămâni.

Doamnei Dashwood îi păru rău de ce spusese, dar Elinor fu mulţumită, căci vorbele mamei sale o făcuseră pe Marianne să dea o replică dovedind încrederea în Willoughby şi cunoaşterea intenţiilor lui.

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după plecarea lui din ţinut, Marianne fu convinsă să li se alăture surorilor ei în obişnuita lor plimbare, în loc să rătăcească singură. Până atunci, evitase cu grijă să fie întovărăşită. Dacă surorile ei intenţionau să se plimbe pe coline, ea o pornea direct spre uliţele satului; dacă ele vorbeau de vale, ea se grăbea să urce pe dealuri şi nu mai era de găsit când celelalte porneau la drum. Insă, în cele din urmă, fu convinsă de insistenţele lui Elinor, care nu era deloc de acord cu o astfel de izolare continuă. Se plimbară pe drumul care trecea prin vale, în cea mai mare parte a timpului în tăcere, căci gândurile lui Marianne rătăceau departe, iar Elinor, mulţumită de câştigarea bătăliei, nu încercă să forţeze nota. Dincolo de intrarea în vale, unde ţinutul, deşi tot mai frumos, era mai puţin sălbatic şi mai deschis, în faţa lor se întindea o bună bucată din drumul pe care îl parcurseseră când veniseră prima dată la Barton; şi, ajungând acolo, se opriră să se uite în jur şi să examineze priveliştea oferită de distanţa faţă de vila lor, dintr-un loc în care nu mai ajunseseră până atunci în plimbările lor.

Printre elementele decorului, descoperiră în scurt timp şi unul însufleţit; era un bărbat care venea călare spre ele. După câteva minute, îşi dădură seama că era un domn, iar în clipa următoare Marianne exclamă cu entuziasm:

— El este! Într-adevăr, sunt sigură că el este!

Şi porni în grabă să-i iasă în întâmpinare, când Elinor strigă:

— Cred că te înşeli, Marianne. Nu e Willoughby. Nu e destul de înalt ca să fie el şi nu are nici aerul lui.

— Ba da, ba da! Exclamă Marianne. Sunt sigură că el e. Are aerul lui, haina lui, calul lui. Ştiam eu că o să vină foarte repede.

Înainta nerăbdătoare în timp ce vorbea; iar Elinor, ca s-o apere pe Marianne de ridicol, căci era aproape sigură că acel bărbat nu era Willoughby, iuţi pasul şi şi-l potrivi după cel al surorii ei. Curând fură la treizeci de iarzi de acel domn. Marianne se uită din nou şi inima i se strânse; se întoarse brusc şi porni grăbită înapoi; când glasurile surorilor ei, la care se alătura unul aproape la fel de cunoscut ca al lui Willoughby, o implorară să se oprească, întorcându-se mirată, dădu cu ochii de Edward Ferrars.

El era singura persoană din lume care, în acea clipă, putea fi iertată că nu era Willoughby; singura care putea să-i smulgă un zâmbet; îşi şterse lacrimile şi îi zâmbi şi, cu gândul la fericirea surorii ei, îşi uită o vreme dezamăgirea.

El descăleca şi, dând calul servitorului său, se întoarse pe jos cu ele la Barton, unde venise anume să le viziteze.

Fu întâmpinat cu mare cordialitate, mai ales de Marianne, a cărei primire fu mai călduroasă chiar decât a lui Elinor. De fapt, pentru Marianne, întâlnirea dintre Edward şi sora ei nu fu decât continuarea acelei răceli inexplicabile pe care o observase adesea în comportamentul lor la Norland. Din partea lui Edward, mai ales, exista o lipsă a tot ce ar fi trebuit să arate şi să spună un iubit într-o asemenea împrejurare. Era încurcat, nu părea cine ştie ce încântat să le vadă, nu arăta nici entuziasmat, nici vesel, vorbea doar atât cât să răspundă la întrebări şi nu îi arăta lui Elinor nici un semn de afecţiune. Marianne privea şi asculta cu mirare crescândă. Aproape că începu să îl antipatizeze, dar alungă acest sentiment, aşa cum făcea cu toate trăirile ei, întorcându-se cu gândul la Willoughby, ale cărui maniere contrastau destul de puternic cu cele ale presupusului său cumnat.

După o scurtă tăcere care urmă mirării şi întrebărilor de la începutul întâlnirii, Marianne îl întrebă pe Edward dacă venea direct de la Londra. Nu, era în Devonshire de două săptămâni.

— Două săptămâni! Repetă ea, mirată că era de atâta timp în acelaşi ţinut cu Elinor şi nu venise s-o vadă mai înainte.

El arăta destul de amărât când adăugă că stătuse la nişte prieteni din apropiere de Plymouth.

— Ai mai fost în ultimul timp în Sussex? Întrebă Elinor.

— Cam acum o lună am fost la Norland.

— Şi cum mai arată dragul nostru Norland? Întrebă Marianne.

— Probabil că dragul nostru Norland arată ca întotdeauna în perioada asta a anului, spuse Elinor. Pădurile şi aleile sunt acoperite cu un covor gros de frunze veştede.

— Oh, cu câtă încântare le priveam căzând! Exclamă Marianne. Cât mă bucuram să le văd mânate de vânt şi aşternându-se în jurul meu! Ce sentimente îmi inspirau ele, anotimpul şi atmosfera în general! Acum, nimeni nu le bagă în seamă. Sunt văzute doar ca o pacoste, măturate degrabă şi duse cât mai departe de priviri.

— Nu toată lumea are pasiunea ta pentru frunze uscate, spuse Elinor.

— Nu, sentimentele mele nu prea sunt împărtăşite, nu prea sunt înţelese. Insă uneori sunt. Când spuse asta, se cufundă câte va clipe în reverie apoi, revenindu-şi, îi atrase lui Edward atenţia asupra priveliştii, spunând: Iată valea Barton. Uită-te bine la ea şi rămâi rece, dacă poţi. Uită-te la acele dealuri! Ai văzut vreo dată unele ca ele? La dreapta, printre acele păduri şi câmpuri, se află conacul Barton. Se poate vedea un capăt al casei. Iar acolo, sub cel mai îndepărtat deal, care se înalţă cu atâta grandoare, e vila noastră.

— E un ţinut frumos, răspunse el. Însă probabil că iarna văile sunt pline de noroi.

— Cum poţi să te gândeşti la noroi, când ai asemenea fru museţi dinaintea ta?

— Pentru că, printre frumuseţi, văd în faţă o potecă foarte murdară, răspunse el, zâmbind.

„Curios!”, îşi spuse Marianne, păşind mai departe.

— Aveţi vecini cumsecade? Cei din familia Middleton sunt oameni plăcuţi?

— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Marianne. N-am fi putut avea o situaţie mai nefericită.

— Cum poţi să spui una ca asta, Marianne? Strigă sora ei. Sunt o familie foarte respectabilă, domnule Ferrars; cu noi s-au purtat cât se poate de prietenos. Ai uitat câte zile plăcute le datorăm, Marianne?

— Nu, răspunse cu glasul coborât Marianne, şi nici câte momente dureroase.

Elinor nu luă în seamă vorbele ei şi, îndreptându-şi atenţia spre vizitatorul lor, se strădui să lege cu el o conversaţie, vorbindu-i despre actuala lor reşedinţă, despre avantajele ei şi despre nimicuri, smulgând ocazional de la el întrebări şi remarci. Răceala şi rezerva lui o uimeau foarte tare; era deranjată şi pe jumătate supărată; dar, hotărându-se să se poarte cu el ţinând seama de trecut şi nu de prezent, evită să arate orice urmă de resentiment sau neplăcere şi îl trată aşa cum considera că trebuia să fie tratată o cunoştinţă de familie.