CAPITOLUL XVII

DOAMNA DASHWOOD FU MIRATĂ doar o clipă la vederea lui; căci, după părerea ei, venirea lui la Barton era cel mai firesc lucru. Mirarea ei fu depăşită mult de bucuria şi manifestările ei de simpatie. El se bucură de o întâmpinare călduroasă şi, în faţa unei asemenea primiri, timiditatea, răceala şi rezerva lui nu putură să reziste. Aceste stări începuseră să dispară înainte de a intra în casă şi fură înlăturate cu desăvârşire de purtarea încântătoare a doamnei Dashwood. Un bărbat n-ar fi putut să fie îndrăgostit de una dintre fiicele ei fără ca pasiunea lui să o învăluie şi pe ea; şi Elinor avea satisfacţia de a-l vedea semănând mai mult cu el însuşi. Afecţiunea faţă de ele păru să reînvie, iar interesul pentru ele redeveni perceptibil. Totuşi, nu era într-o stare de spirit bună; le lăudă casa, îi admiră aşezarea, fu atent şi amabil, dar nu era bine dispus. Întreaga familie observă acest lucru, iar doamna Dashwood, atribuindu-l minţii înguste a mamei lui, se aşeză la masă pornită împotriva tuturor părinţilor egoişti.

— Care sunt în momentul de faţă planurile doamnei Ferrars pentru dumneata, Edward? Întrebă ea când masa luă sfârşit şi se trăseseră în jurul focului. Tot mai vrea să ajungi un mare orator, împotriva dorinţelor tale?

— Nu. Sper că mama s-a convins de acum că nu am nici ta lent, nici înclinaţie pentru viaţa publică.

— Dar cum ai să-ţi întemeiezi renumele? Căci trebuie să devii renumit pentru a-ţi mulţumi toată familia. Şi cum n-ai nici o înclinaţie pentru efort, nici o afecţiune pentru străini, nici o profesie şi nici îndrăzneală, s-ar putea să îţi fie greu.

— Nici n-am să încerc. N-am nici o dorinţă să mă remarc, şi am toate motivele să sper că nici n-am să am. Slavă Domnului!

Nu mi se poate impune să fiu un geniu în oratorie.

— Ştiu bine că n-ai ambiţii. Dorinţele tale sunt moderate.

— La fel de moderate ca ale celorlalţi oameni, cred eu.

Doresc să fiu întru totul fericit, aşa cum doresc toţi ceilalţi; însă trebuie să fiu fericit în felul meu, la fel cum e fiecare. Mărirea n-o să mă facă fericit.

— Ar fi ciudat dacă te-ar face! Exclamă Marianne. Ce au de-a face mărirea şi bogăţia cu fericirea?

— Mărirea n-are decât puţin, dar bogăţia are mult de-a face cu ea, spuse Elinor.

— Ruşine, Elinor! Spuse Marianne. Banii pot oferi fericire numai acolo unde nu e nimic altceva de oferit. În ceea ce priveşte sufletul, dincolo de bunăstare, ei nu oferă nici o mulţu mire adevărată.

— S-ar putea să ajungem la acelaşi punct de vedere, spuse Elinor zâmbind. Bunăstarea ta şi bogăţia mea seamănă foarte mult, aş spune; şi, aşa cum e alcătuită lumea de azi, o să fim amândouă de acord că fără ele orice gen de confort exterior ar lipsi. Doar că ideile tale sunt mai nobile decât ale mele. Spune-mi, care este ideea ta de bunăstare?

— In jur de o mie opt sute, două mii de lire pe an, nu mai mult.

Elinor râse.

— Două mii de lire pe an! Pentru mine, o mie înseamnă bogăţie! Bănuiam eu că asta ai să spui.

— Şi totuşi, două mii sunt un venit moderat, spuse Marianne. O familie nu se întreţine aşa cum se cuvine cu mai puţin de atât. Sunt sigură că vorbele mele nu sunt extravagante.

O gospodărie cu servitori, cu o trăsură, poate chiar două, şi câini de vânătoare nu poate fi susţinută cu mai puţin.

Privindu-şi sora descriind cu atâta acurateţe viitoarele cheltuieli de la Combe Magna, Elinor zâmbi iarăşi.

— Câini de vânătoare! Exclamă Edward. Dar de ce trebuie să ai câini de vânătoare? Nu toată lumea vânează.

Marianne roşi când răspunse:

— Dar majoritatea oamenilor da.

— Mi-aş dori să primim fiecare o avere mare, spuse Margaret, abordând un subiect nou.

— Ar fi grozav! Exclamă Marianne cu ochii scânteind de însufleţire şi obrajii îmbujoraţi de încântarea unei asemenea feri ciri imaginare.

— În ciuda dezavantajelor bogăţiei, presupun că împărtăşim unanim această dorinţă, spuse Elinor.

— Doamne, ce fericită aş fi! Exclamă Margaret. Mă întreb ce aş face cu averea.

Marianne părea să nu aibă nici o îndoială în această privinţă.

— Dacă toate fetele mele ar fi bogate fără ajutorul meu, eu una n-aş şti cum să cheltuiesc o avere mare, spuse doamna Dashwood.

— Trebuie să începi cu îmbunătăţirile la această casă, şi în scurt timp n-ai să mai ai de ce să-ţi faci griji, spuse Elinor.

— Într-o aşa situaţie, ce comenzi extraordinare ar pleca de aici la Londra! Spuse Edward. Ce zi fericită pentru vânzătorii de cărţi, de muzică şi reproduceri de artă! Dumneata, domnişoară Dashwood, ai comanda să ţi se trimită toate gravurile noi de va loare; cât despre Marianne, ştiind ce suflet mare are, pot spune că n-ar exista destulă muzică în Londra ca s-o mulţumească. Şi cărţi! Thomson1, Cowper, Scott – le-ar cumpăra pe toate iarăşi şi iarăşi, cred că ar cumpăra toate exemplarele, ca nu cumva să cadă pe mâini nedemne; şi ar cumpăra toate cărţile care spun cum se admiră un copac bătrân şi noduros. Nu-i aşa, Marianne?

Iartă-mă dacă sunt foarte obraznic. Dar am vrut să-ţi arăt că n-am uitat vechile noastre dispute.

Note:

1 James Thomson (1700-1748), poet scoţian (n.tr.).

— Îmi place să mi se amintească de trecut, Edward, fie el vesel sau melancolic. Mi-e drag să-mi amintesc de el, iar dum neata, Edward, nu mă vei supăra niciodată vorbind de vremurile de odinioară. Ai mare dreptate în felul în care presupui că mi-aş cheltui banii – o parte din ei, cel puţin; nu încape îndoială că banii care mi-ar prisosi ar fi folosiţi ca să-mi sporesc colecţia de cărţi şi de muzică.

— Iar grosul averii l-ai investi în fonduri pentru scriitori şi moştenitorii lor.

— Ba nu, Edward, aş avea altceva de făcut cu el.

— Atunci, probabil că l-ai oferi drept răsplată persoanei care va scrie cea mai izbutită pledoarie în favoarea maximei dumitale preferate, şi anume că nimeni nu poate iubi mai mult decât o dată în viaţă, căci, presupun, părerea dumitale nu s-a schimbat, nu-i aşa?

— Fără doar şi poate. La vârsta mea, părerile sunt oarecum hotărâte. E puţin probabil să aud şi să văd ceva care să mi le schimbe.

— După cum vezi, Marianne e la fel de neclintită ca întot deauna, spuse Elinor. Nu s-a schimbat deloc.

— Doar că a devenit puţin mai serioasă decât era.

— Nu, Edward, spuse Marianne, nu trebuie să mi-o reproşezi.

Nici tu nu eşti prea vesel.

— De ce crezi asta? Întrebă el, cu un oftat. E drept că veselia nu m-a caracterizat niciodată.

— Cred că nici pe Marianne, spuse Elinor. Mi-ar fi greu să o numesc o fată vioaie – este foarte serioasă, foarte zeloasă în tot ce face, uneori vorbeşte mult şi totdeauna cu însufleţire – însă nu este adesea cu adevărat veselă.

— Cred că ai dreptate, răspunse el, dar eu am considerat-o mereu o fată veselă.

— Eu însămi m-am descoperit deseori făcând astfel de greşeli, judecând greşit caracterul cuiva, imaginându-mi că oamenii sunt mult mai veseli sau mai serioşi, mai deştepţi sau mai proşti decât sunt în realitate, şi nu prea pot spune ce anume a provocat amă girea. Uneori te călăuzeşti după ce ţi se spune, şi foarte des după ce spun alţii despre ei, fără să stai să te gândeşti şi să judeci.

— Dar eu credeam că e bine să te laşi călăuzit întru totul de părerile altora, Elinor, spuse Marianne. Credeam că judecata ne-a fost dată pentru a o sluji pe cea a semenilor noştri. Sunt sigură că asta a fost întotdeauna teoria ta.

— Ba nu, Marianne, niciodată n-a fost. Părerea mea nu a ţin tit niciodată înţelegerea. Tot ce am încercat eu vreodată să schimb a fost comportamentul. Nu trebuie să confunzi intenţiile mele. Recunosc, sunt vinovată de faptul că deseori am dorit să le tratezi pe cunoştinţele noastre, în general, cu mai multă atenţie, însă când te-am sfătuit eu să le adopţi sentimentele sau să te conformezi judecăţii lor în probleme serioase?

— Asta înseamnă că n-ai reuşit s-o convingi pe sora dumitale să-ţi adopte părerile despre politeţe, îi spuse Edward lui Elinor.

Nu câştigi teren?

— Dimpotrivă, răspunse Elinor, uitându-se cu subînţeles la Marianne.

— Sunt întru totul de aceeaşi părere cu dumneata, dar în ceea ce priveşte punerea ei în practică, mă tem că semăn mult mai mult cu sora dumitale. Nu vreau să jignesc, dar sunt atât de timid încât deseori par neglijent, când de fapt mă reţine numai stinghereala mea înnăscută. M-am gândit de multe ori că proba bil firea mă îndeamnă să aleg societatea oamenilor simpli, căci printre străinii din lumea bună nu mă simt deloc în largul meu.

— Neatenţia lui Marianne nu e scuzată de timiditate, spuse Elinor.

— Îşi cunoaşte prea bine valoarea ca să-i fie ruşine fără rost, replică Edward. Timiditatea nu e decât efectul unui sentiment de inferioritate într-un fel sau altul. Dacă m-aş putea convinge că manierele mele sunt fireşti şi elegante, n-aş mai fi timid.

— Dar tot rezervat ai fi, şi asta e mai rău, spuse Marianne.

Edward se uită lung la ea.

— Rezervat! Sunt rezervat, Marianne?

— Da, foarte rezervat.

— Nu te înţeleg, răspunse el, roşind. Rezervat! Cum, în ce 'fel? Ce ar trebui să-ţi spun? Ce bănuieşti?

Elinor părea surprinsă de emoţia lui, dar încercă să schimbe subiectul şi spuse râzând:

— Nu o cunoşti destul de bine pe sora mea ca să ştii ce vrea să spună? Nu ştii că ea îi numeşte rezervaţi pe toţi cei care nu vorbesc la fel de repede ca ea şi care nu admiră cu acelaşi entuziasm ce admiră ea?