CAPITOLUL III

Cu TOATE CĂ DOAMNA JENNINGS avea obiceiul să petreacă o bună parte a anului la copii şi prieteni, nu. Era lipsită de o reşedinţă proprie. De la moartea soţului ei, care făcuse comerţ cu succes într-o parte mai puţin elegantă a Londrei, locuia iarna într-o casă de pe o stradă de lângă Portman Square. Către această casă începu să-şi îndrepte gândurile o dată cu apropierea lui ianuarie şi, într-o zi, absolut pe neaşteptate, le invită pe cele două domnişoare Dashwood mai mari s-o însoţească acolo. Elinor, fără să observe schimbarea la faţă a surorii ei şi nici privirea însufleţită care spunea că acest plan nu-i era indiferent, mulţumi pentru invitaţie, dar o refuză în numele amândurora, convinsă fiind că dădea glas dorinţei lor comune. Presupusul motiv fu hotărârea lor neclintită de a nu-şi părăsi mama în acea perioadă a anului. Doamna Jennings primi refuzul cu o oarecare mirare şi repetă numaidecât invitaţia.

— Oh, Doamne, sunt sigură că mama voastră se poate lipsi de voi foarte bine şi vă implor să-mi faceţi favoarea să veniţi, căci ţin foarte mult la asta. Să nu vă închipuiţi că o să mă deranjaţi în vreun fel, căci n-am să-mi schimb deloc modul de viaţă pen tru voi. Doar că va trebui s-o trimit pe Betty cu diligenta, şi nu-i mare scofală. Noi trei o să putem călători foarte bine cu caleaşca mea. Iar când vom fi la Londra, dacă nu o să vreţi să mergeţi unde merg eu, foarte bine, puteţi oricând să mergeţi cu una din tre fetele mele. Sunt sigură că mama voastră nu va avea nimic împotrivă, căci eu am fost atât de norocoasă când mi-am dat copiii de acasă, încât mă poate considera foarte potrivită să am grijă de voi; iar dacă n-am s-o mărit bine măcar pe una dintre voi înainte de a pleca de la mine, n-o să fie vina mea. Am să vă pun o vorbă bună tuturor tinerilor, fiţi sigure de asta.

— Am impresia că domnişoara Marianne n-ar avea nimic împotriva unui asemenea plan, dacă ar fi acord şi sora ei mai mare, spuse sir John. Ba cred că e foarte nedrept să nu aibă parte de puţină plăcere din cauză că domnişoara Dashwood nu doreşte. Aşa că v-aş sfătui pe voi două să porniţi spre Londra, când vă veţi fi plictisit de Barton, fără să-i spuneţi o vorbă domnişoarei Dashwood.

— Nu! Exclamă doamna Jennings. Sunt sigură că am să mă simt minunat în compania domnişoarei Marianne, fie că va veni şi domnişoara Dashwood, fie că nu, dar cred că va fi mai vesel dacă suntem mai multe şi cred că le-ar fi mai bine să fie împre ună, pentru că, dacă se plictisesc de mine, pot vorbi între ele şi pot râde pe la spate de ciudăţeniile mele. Insă trebuie neapărat să am pe una dintre ele, dacă nu pe amândouă. Dumnezeu să mă aibă în pază, cum crezi că aş putea trăi singură, eu care, până în iarna asta, am fost obişnuită să o am mereu pe Charlotte cu mine! Hai să batem palma, domnişoară Marianne, şi, dacă domnişoara Dashwood se va răzgândi, cu atât mai bine.

— Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc sincer, spuse cu căldură Marianne. Vă rămân veşnic recunoscătoare pentru invi taţie şi ar fi pentru mine cea mai mare fericire s-o pot accepta, însă mama, scumpa şi buna mea mamă… Ii dau dreptate lui Elinor. Dacă absenţa noastră ar face-o mai puţin fericită şi liniştită… Oh, nu, nimic nu trebuie să mă ispitească s-o părăsesc.

Nu vreau să am inima îndoită.

Doamna Jennings o asigură din nou că doamna Dashwood se putea lipsi foarte bine de ele, iar Elinor, care acum o înţelegea pe sora ei şi vedea cât era de indiferentă la toate în nerăbdarea ei de a fi iarăşi cu Willougby, nu se mai opuse pe faţă planului, spunând doar că mama lor era cea care hotăra, deşi nu se prea aştepta să primească vreun sprijin din partea acesteia în strădania ei de a împiedica o călătorie care nu putea fi folositoare pentru Marianne şi pe care ea însăşi avea motive deosebite să o evite. Mama lor era dornică să susţină tot ce dorea Marianne – nu se aştepta să o influenţeze să se poarte cu prudenţă într-o problemă în care nu izbutise să-i insufle neîncrederea; şi nu îndrăznea să explice motivul pentru care ea nu avea tragere de inimă să meargă la Londra. Faptul că Marianne, pretenţioasă cum era şi cunoscând foarte bine manierele doamnei Jennings, care o dezgustau mereu, trecuse cu vederea toate neplăcerile de acest fel, neţinând cont că nervii ei aveau să lie puşi la încercare şi urmărind un singur scop, era dovada cea mai puternică a importanţei pe care îl avea acel scop pentru ea. De aceea, în ciuda a tot ce se întâmplase, Elinor nu se aştepta la înţelepciune. Când fu informată despre invitaţie, doamna Dashwood, convinsă că o asemenea excursie avea să le ofere multă distracţie ambelor fete şi dându-şi seama cât de mult ţinea Marianne să o accepte, în ciuda atenţiei drăgăstoase faţă de ea, nici nu vru să audă ca ele să refuze oferta din cauza ei; insistă ca amândouă să o accepte neîntârziat, iar apoi, cu obişnuitul ei optimism, începu să întrevadă tot felul de avantaje pentru ele de pe urma acestei despărţiri.

— Mă încântă propunerea! Exclamă ea. Este exact ce îmi doream. Margaret şi cu mine o să avem de câştigat de pe urma ei tot atât cât voi. După plecarea voastră şi a familiei Middleton, noi o să ne continuăm viaţa liniştite şi fericite cu cărţile şi mu zica noastră! Când vă veţi întoarce, Margaret va fi făcut mari progrese. Şi mai am şi un mic plan de modificare a dormitoarelor voastre, care poate fi executat acum fără să incomodeze pe nimeni. E foarte bine să vă duceţi la Londra; orice tânără de condiţia voastră trebuie să cunoască obiceiurile şi distracţiile de acolo. O să fiţi în grija unei femei care o să vă fie ca o mamă, de a cărei bunătate faţă de voi nu mă îndoiesc. Şi, după toate proba bilităţile, îl veţi vedea pe fratele vostru şi, indiferent ce cusururi ar avea el sau soţia lui, nu suport să vă ştiu total înstrăinate de el, când mă gândesc al cui fiu este.

— Cu toate că, în obişnuita-ţi dorinţă de a ne vedea fericite, ai îndepărtat toate impedimentele acestui plan, există o obiecţie care, după părerea mea, nu poate fi înlăturată aşa de uşor.

Marianne se posomorî.

— Şi ce vrea să sugereze draga şi prudenta mea Elinor/între bă doamna Dashwood. Ce obstacol extraordinar vrea să ne pre zinte? Să nu aud o vorbă despre cheltuială.

— Obiecţia mea este următoarea: deşi am cea mai bună pă rere despre inima doamnei Jennings, nu este o femeie a cărei societate să ne facă plăcere sau a cărei protecţie să ne înalţe în ochii lumii.

— Asta e foarte adevărat, răspunse doamna Dashwood, însă n-o să fiţi numai în societatea ei, iar în public veţi apărea aproape mereu cu lady Middleton.

— Dacă pe Elinor o sperie antipatia ei faţă de doamna Jennings, pe mine nu mă împiedică să-i accept invitaţia, spuse Marianne. Eu nu am astfel de reţineri şi sunt sigură că am să mă acomodez foarte uşor cu orice neplăcere de acest fel.

Elinor nu se putu abţine să zâmbească la această manifestare de indiferenţă faţă de manierele unei persoane faţă de care îi fusese deseori greu să o convingă pe Marianne să se poarte cât de cât politicos şi hotărî în sinea ei că, dacă sora ei insista să se ducă, avea să meargă şi ea, întrucât nu i se părea potrivit ca Marianne să fie lăsată să judece numai după capul ei sau ca doamna Jennings să fie lăsată pe seama lui Marianne în timpul petrecut în casă. Îi fu mai uşor să se împace cu această hotărâre amintindu-şi că, din spusele lui Lucy, Edward Ferrars nu avea să fie la Londra până în februarie şi că vizita lor, fără să fie scurtată fără motiv, putea să se încheie până atunci.

— Vreau să vă duceţi amândouă, spuse doamna Dashwood.

Aceste obiecţii nu au sens. Vă va face mare plăcere să mergeţi la Londra, şi mai ales împreună. Iar dacă Elinor ar binevoi să se gândească la distracţiile care vă aşteaptă, ar vedea că sunt de mai multe feluri. Poate că relaţiile ei cu familia cumnatei sale se vor îmbunătăţi.

Elinor îşi dorise deseori să aibă prilejul s-o facă pe mama ei să nu se mai bizuie atât pe ataşamentul dintre Edward şi ea, pentru ca şocul să fie mai puţin dureros când întregul adevăr avea să iasă la iveală, iar acum, în faţa acestui atac, deşi aproape fără speranţă de succes, se sili să-şi pună planul în aplicare spunând:

— Îmi place foarte mult Edward Ferrars şi îmi va face întot deauna plăcere să-l întâlnesc, însă în ceea ce priveşte restul fami liei lui, îmi este absolut indiferent dacă mă va cunoaşte vreodată.

Doamna Dashwood zâmbi şi nu spuse nimic. Marianne ridică ochii uimită, şi Elinor ghici că ar fi fost mai bine să-şi ţină gura.

După ce mai discutară puţin, hotărâră să accepte amândouă invitaţia. Doamna Jennings primi vestea cu multă bucurie, asi-gurându-le că va avea mare grijă de ele. Insă nu fu singura care se bucură. Sir John fu încântat căci, pentru un bărbat a cărui nelinişte predominantă era singurătatea, sporirea numărului locuitorilor din Londra cu încă două persoane era ceva. Chiar şi lady Middleton îşi dădu osteneala să fie încântată, ceea ce nu-i prea stătea în fire; cât despre domnişoarele Steele, mai ales Lucy, în viaţa lor nu fuseseră mai fericite ca atunci când li se aduse la cunoştinţă această veste.

Elinor se supuse aranjamentului care contravenea dorinţelor ei cu mai puţină reţinere decât se aşteptase să aibă. În ceea ce o privea, acum îi era indiferent dacă se ducea sau nu Ia Londra, iar când o văzu pe mama ei atât de încântată de plan, iar pe sora ei revenită la obişnuita ei vioiciune şi chiar mai veselă ca de obicei, cauza nu o mai nemulţumi, şi abia dacă îşi permise să se gândească la eventualele consecinţe neplăcute.

Bucuria lui Marianne aproape că întrecea fericirea, într-atât era de emoţionată şi nerăbdătoare să se vadă plecată. Singurul lucru care o mai domolea era părerea de rău că îşi părăsea mama. Nici tristeţea mamei lor nu era mai mică şi, dintre ele trei, numai Elinor părea să nu considere despărţirea veşnică.

Plecarea lor avu loc în prima săptămână din luna ianuarie. Familia Middleton urma să plece după câteva zile. Domnişoarele Steele rămaseră la conac, urmând să-l părăsească o dată cu restul familiei.