CAPITOLUL IV

ELINOR ABIA URCA ÎN CALEAŞCA alături de doamna Jennings, pornind în călătoria la Londra, sub protecţia şi la invitaţia ei, că şi începu să se mire de propria-i situaţie, ţinând cont de cât de puţin timp o cunoşteau pe această doamnă, de cât de nepotrivite erau ca vârstă şi ca fel de a fi şi de câte obiecţii avusese împotriva acestei plecări cu doar câteva zile în urmă! Insă toate aceste obiecţii fuseseră depăşite sau trecute cu vederea cu acea înflăcărare fericită a tinereţii, pe care Marianne şi mama ei o împărtăşeau în egală măsură, iar Elinor, în ciuda îndoielilor cu privire la trăinicia sentimentelor lui Willoughby, pe care le avea uneori, nu putea să fie martoră la extazul plin de încântare care umplea pe de-a întregul sufletul lui Marianne şi îi făcea ochii să zâmbească, fără să cugete la cât de searbădă era perspectiva sa, la cât de lipsită de veselie era starea sa de spirit în comparaţie cu cea a surorii ei şi fără să-şi spună că ar fi fost mult mai îngăduitoare cu veselia surorii ei dacă ar fi avut în vedere acelaşi ţel însufleţitor, aceeaşi şansă de a spera. Totuşi, în scurt timp aveau să constate care erau adevăratele intenţii ale lui Willoughby. După toate probabilităţile, el era deja la Londra. Nerăbdarea lui Marianne de a se vedea plecată dovedea că era sigură că avea să-l găsească acolo; iar Elinor era hotărâtă nu doar să profite de orice lămurire cu privire la caracterul lui, pe care propriile ei observaţii sau informaţiile altora puteau să i-o ofere, ci şi să urmărească cu mare atenţie comportamentul lui faţă de sora ei pentru ca, înainte să fi avut loc multe întâlniri, să ştie sigur cine era el şi ce intenţii avea. Dacă rezultatul observaţiilor ei avea să fie nefavorabil, era hotărâtă să-i deschidă ochii surorii ei cu orice preţ; iar dacă avea să fie altfel, strădaniile ei aveau să fie de altă natură – trebuia să înveţe să evite orice comparaţie egoistă şi să înlăture orice regret care ar fi împiedicat-o să se bucure pe deplin de fericirea lui Marianne.

Făcură trei zile pe drum şi în tot acest timp purtarea lui Marianne fu un exemplu grăitor al amabilităţii şi companiei plăcute la care se putea aştepta pe viitor de la ea doamna Jennings. Rămase tăcută aproape pe tot drumul, învăluită în gândurile ei, şi abia dacă vorbi de bunăvoie, în afară de cazul când vreo privelişte o făcea să scoată o exclamaţie de încântare adresată doar surorii ei. Prin urmare, pentru a mai îndulci acest comportament, Elinor îşi luă numaidecât în primire postul de ambasador al politeţii, pe care şi-l asumase singură, se purtă cu cea mai mare atenţie cu doamna Jennings, vorbi şi râse cu ea şi o ascultă atât cât îi fu cu putinţă; la rândul ei, doamna Jennings le trată pe amândouă cu deosebită amabilitate, avu mereu grijă ca ele să se simtă bine şi să nu se plictisească, şi singurul lucru care o necăji fu că nu reuşi să le facă să aleagă mâncarea la han, nici să le smulgă mărturisirea dacă preferau somon sau cod, ori pui fiert sau cotlete de viţel. În cea de a treia zi, pe la trei, ajunseră la Londra, bucuroase că, după aşa un drum, scăpau de chinul de a sta închise în caleaşca şi gata să savureze plăcerea unui foc bun.

Casa era frumoasă şi bine mobilată, şi cele două domnişoare primiră numaidecât un apartament foarte confortabil. Fusese înainte al lui Charlotte, şi deasupra poliţei căminului încă mai atârna un peisaj din mătase colorată, lucrat de mâna ei, ca mărturie că îşi petrecuse cu folos şapte ani într-o şcoală bună din Londra.

Cum masa nu putea fi gata în mai puţin de două ore de la sosirea lor, Elinor se hotărî să folosească acest răgaz scriindu-i mamei ei şi, în acest scop, se aşeză la o masă. In câteva clipe, Marianne făcu la fel.

— Scriu eu acasă, Marianne, spuse Elinor. N-ar fi mai bine să-ţi amâni scrisoarea cu câteva zile?

— Dar nu mamei îi scriu, răspunse Marianne în grabă, de parcă voia să evite altă întrebare.

Elinor nu mai spuse nimic; îi trecu imediat prin minte că îi scria lui Willoughby, şi concluzia care urmă pe loc fu că, oricât doreau ei să păstreze misterul, erau logodiţi. Această convingere, deşi nu întru totul satisfăcătoare, îi făcu plăcere şi îşi continuă scrisoarea cu şi mai mult zel. Marianne şi-o termină pe a ei în numai câteva minute; ca lungime, nu putea să fie mai mare decât un bilet, apoi o împături, puse pecetea şi scrise foarte repede adresa. Lui Elinor i se păru că distinge în adresă un W mare; de cum termină de scris, Marianne sună din clopoţel şi, când apăru lacheul, îl rugă să pună scrisoarea la poştă. Acest lucru lămuri pe loc problema.

Marianne continuă să fie bine dispusă, dar în veselia ei era o agitaţie care nu îi era pe plac surorii ei şi care crescu pe măsură ce se apropia seara. La masă, abia dacă se atinse de mâncare, iar când se întoarseră după aceea în salon părea să asculte neliniştită orice zgomot de trăsură. Elinor era foarte nemulţumită că doamna Jennings, fiind foarte ocupată în camera ei, nu vedea ce se întâmplă. Se aduse ceaiul şi, după ce Marianne fu în mai multe rânduri dezamăgită de câte ori auzea o bătaie în uşa vecinilor, se auzi deodată una puternică care nu putea fi de la vreo altă casă. Elinor avu certitudinea că ea anunţa apariţia lui Willoughby, iar Marianne se ridică şi se îndreptă spre uşă. Tăcerea deplină nu putu fi suportată mai mult de câteva secunde; deschise uşa, făcu câţiva paşi către scară şi, după ce ascultă o jumătate de minut, se întoarse în cameră cu toată emoţia produsă de convingerea că l-a auzit.

Prea emoţionată ca să se mai poată stăpâni, exclamă:

— Oh, Elinor, e Willoughby, e chiar el!

Părea gata să se arunce în braţele lui, când apăru colonelul Brandon.

Lovitura fu prea puternică pentru a fi suportată cu calm, şi Marianne părăsi imediat încăperea. Şi Elinor fu dezamăgită dar, totodată, consideraţia pe care o avea faţă de colonelul Brandon o făcu să-l întâmpine cu căldură, şi îi păru deosebit de râu că un bărbat care ţinea atât de mult la sora ei nu provoca decât durere şi dezamăgire. Era limpede că lui nu-i scăpase această atitudine a lui Marianne; o urmări cu atâta uimire şi îngrijorare când părăsi camera, încât reuşi cu greu să-şi revină şi să se poarte cu politeţea cerută de prezenţa ei.

— Sora dumitale e bolnavă? Întrebă el.

Elinor răspunse că nu se simţise prea bine, iar apoi vorbi de dureri de cap, de deprimare şi de oboseală, orice ar fi putut scuza purtarea surorii ei.

El o ascultă cu cea mai mare atenţie, însă păru să-şi revină şi nu mai spuse nimic pe acea temă, ci începu să vorbească direct despre plăcerea lui de a le vedea la Londra şi să pună obişnuitele întrebări despre călătorie şi prietenii pe care îi lăsase în urmă.

Continuară să discute liniştiţi, prea puţin interesaţi de ceea ce discutau, amândoi abătuţi şi cu mintea în altă parte. Lui Elinor îi venea să-l întrebe dacă Willoughby era la Londra, însă nu voia să-l îndurereze întrebându-l de rivalul lui; în cele din urmă, ca să spună ceva, îl întrebă dacă fusese în Londra de când nu-l mai văzuse.

— Da, răspunse el oarecum stânjenit, aproape de atunci. Am fost de câteva ori la Delaford pentru câteva zile, dar n-am putut să mă întorc la Barton.

Aceste cuvinte şi felul în care fuseseră spuse îi amintiră imediat lui Elinor de toate amănuntele legate de plecarea lui de la conac, de neliniştea şi bănuielile pe care aceasta i le pricinuise doamnei Jennings şi se temu ca nu cumva întrebarea ei să fi trădat mai multă curiozitate decât simţise ea de fapt.

Curând veni şi doamna Jennings.

— Oh, domnule colonel, mă bucur nespus să te văd! Spuse ea cu obişnuita-i veselie. Îmi pare rău că n-am venit mai înainte, te rog să mă ierţi, dar a trebuit să mă îngrijesc puţin şi să-mi rezolv treburile, căci am lipsit mult de acasă, şi ştii că întotdeauna sunt de făcut o mulţime de lucruri mărunte după ce ai fost plecat o vreme; şi a trebuit să o aranjez şi cu Cartwrigh. Doamne, de la cină am muncit ca o albină! Dar rogu-te, domnule colonel, cum ai ghicit că am să fiu azi în Londra?

— Am avut plăcerea să aud acest lucru în casa domnului Palmer, unde am luat masa.

— Oh, aşa! Şi ce mai fac cei de acolo? Cum se simte Charlotte? Trebuie să fi luat proporţii serioase acum.

— Doamna Palmer părea să fie foarte bine, şi sunt însărcinat să vă spun că o veţi vedea în mod sigur mâine.

— Da, sigur, aşa mă gândeam şi eu. Ei bine, domnule colonel, am adus cu mine două domnişoare… Adică, acum vezi doar una dintre ele, dar există şi alta pe undeva. Şi nu-ţi va părea rău să auzi că e vorba de prietena dumitale, domnişoara Marianne. Nu ştiu cum te vei înţelege cu Willoughby în privinţa ei. Da, e grozav să fii tânăr şi frumos. Mă rog, şi eu am fost tânără odată, dar nu prea frumoasă – ghinionul meu. Totuşi, am avut un soţ foarte bun, şi nu ştiu ce poate face mai mult frumuseţea. Oh, săr manul, e mort de opt ani şi mai bine. Dar, domnule colonel, pe unde ai fost de când ne-am despărţit? Şi cum îţi merg treburile?

Ei, haide, haide, fără secrete între prieteni.

El îi răspunse cu obişnuita-i blândeţe la toate întrebările, însă fără s-o mulţumească. Elinor începu să pregătească ceaiul, iar Marianne fu obligată să reapară.

După intrarea ei, colonelul deveni mai gânditor şi mai tăcut decât până atunci, iar doamna Jennings nu putu să-l convingă să rămână mai mult. In seara aceea nu mai apăru alt musafir şi doamnele se hotărâră să meargă la culcare devreme.

În dimineaţa următoare Marianne se sculă bine dispusă şi fericită. In aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în acea zi, dezamăgirea din seara dinainte părea uitată. Nici nu-şi terminară bine micul dejun când trăsura doamnei Palmer se opri la uşă, şi în câteva minute doamna intră râzând în cameră; atât de încântată era să le vadă pe toate, încât era greu de spus dacă se bucura mai mult să-şi revadă mama sau pe domnişoarele Dashwood. Se arătă foarte mirată de faptul că aceasta venise la Londra şi foarte supărată că acceptaseră invitaţia mamei ei după ce o refuzaseră pe a ei deşi, totodată, nu le-ar fi iertat niciodată dacă nu veneau!

— Domnul Palmer va fi mai mult decât fericit să vă vadă, spuse ea. Ce credeţi că a spus când a aflat că veniţi cu mama? Am uitat ce-a zis, dar a fost ceva foarte amuzant!

După o oră sau două petrecute în ceea ce mama ei numea pălăvrăgeală plăcută, sau, cu alte cuvinte, după o serie de întrebări privitoare la toate cunoştinţele lor puse de doamna Jennings şi râsete fără rost din partea doamnei Palmer, aceasta din urmă le propuse tuturor să o însoţească Ia câteva prăvălii unde avea treabă în acea dimineaţă, propunere acceptată numaidecât de doamna Jennings şi de Elinor, întrucât aveau şi ele de făcut nişte cumpărături. Marianne, deşi la început refuză, fu convinsă să meargă şi ea.

Oriunde merseră, Marianne stătea continuu la pândă. In Bond Street mai ales, unde făcură mare parte din cumpărături, ochii ei cercetară neîncetat mulţimea, şi în toate magazinele fu la fel de absentă la ceea ce avea în faţa ochilor şi deloc interesată de ceea ce le preocupa pe celelalte. Neliniştită şi nemulţumită pretutindeni, sora ei nu putu să-i obţină părerea cu privire la vreun articol de cumpărat care ar fi putut să le intereseze pe amândouă. Nimic nu-i mai făcea plăcere; abia aştepta să se întoarcă acasă şi îşi stăpânea cu greu enervarea pricinuită de plictisitoarea doamnă Palmer, ai cărei ochi erau atraşi de orice lucru frumos, scump sau nou, care voia să cumpere tot şi nu se hotăra la nimic, pierzându-şi vremea în încântare şi nehotărâre. Când se întoarseră acasă, dimineaţa era pe sfârşite; nici nu intrară bine, că Marianne o şi rupse la fugă pe scări, iar când Elinor o urmă, o găsi întorcându-se de la masă cu faţa tristă, ceea ce dovedea că Willoughby nu trecuse pe acolo.

— N-a fost lăsată nici o scrisoare pentru mine cât am fost ple cată/îl întrebă ea pe lacheul care intrase cu pachetele. Când i se răspunse negativ, adăugă: Eşti absolut sigur? Eşti sigur că nici un servitor, nici un portar n-a lăsat vreo scrisoare sau vreun bilet?

Omul răspunse că nu lăsase nimeni nimic.

— Ce ciudat! Spuse ea cu glasul coborât şi dezamăgit, întor cându-se spre fereastră.

„Foarte ciudat, într-adevăr”, îşi spuse în sinea ei Elinor, cercetându-şi sora cu nelinişte. „Dacă n-ar fi ştiut că e în Londra, nu i-ar fi scris, aşa cum a făcut; i-ar fi scris la Combe Magna; dar dacă e în Londra, e ciudat că nici nu vine, nici nu scrie! Oh, dragă mamă, greşeşti încuviinţând o logodnă între o fată atât de tânără şi un bărbat atât de puţin cunoscut, logodnă care decurge atât de îndoielnic şi de misterios! Tare aş vrea să cercetez situaţia, dar oare cum va fi privit amestecul meu?”

După un oarecare timp de gândire, hotărî că, dacă aparenţele continuau să fie la fel de neplăcute ca acum, trebuia să-i prezinte mamei ei, cu toată tăria, necesitatea unei investigaţii serioase a problemei.

Luară masa cu doamna Palmer şi două doamne în vârstă, prietene bune cu doamna Jennings, cu care aceasta se întâlnise în cursul dimineţii şi le invitase la prânz. Una dintre ele plecă la scurt timp după ceai, pentru a îndeplini nişte obligaţii pe care le avea pentru acea seară, iar Elinor fu nevoită să ajute la organizarea unei partide de whist pentru celelalte. În astfel de ocazii, Marianne nu era de nici un folos, căci nu voia să înveţe să joace whist, însă, cu toate că fu liberă să facă ce voia, seara nu-i oferi nicicum mai multe plăceri decât lui Elinor, căci timpul se scurse în neliniştea aşteptării şi durerea dezamăgirii. Se strădui în câteva rânduri să citească preţ de câteva minute, dar cartea fu aruncată curând deoparte şi ea reveni la mai interesanta îndeletnicire de a umbla de colo-colo prin cameră, oprindu-se o clipă ori de câte ori ajungea la fereastră, în speranţa de a desluşi mult aşteptata bătaie în uşă.