CAPITOLUL V

A DOUA Zi, când se întâlniră la micul dejun, doamna Jennings spuse:

— Dacă vremea asta frumoasă mai ţine mult, sir John nu o să vrea să plece de la Barton săptămâna viitoare; pentru vânători e trist să piardă plăcerea unei zile de vânătoare. Sărmanii de ei!

Mi-e milă de ei ori de câte ori se întâmplă s-o piardă, căci se pare că pun mult la inimă lucru ăsta.

— Asta e adevărat! Exclamă cu glas vesel Marianne, îndreptându-se spre fereastră pentru a vedea cum era vremea. La asta nu m-am gândit. Vremea asta îi ţine pe mulţi vânători la ţară.

Această amintire fericită îi redădu toată buna dispoziţie.

— Pentru ei chiar că e o vreme încântătoare, continuă ea în timp ce se aşeza la masă, cu chipul fericit. Câtă plăcere trebuie să le facă! Insă nu cred să dureze mult, adăugă ea, iarăşi uşor neliniştită. În perioada asta a anului şi după aşa ploi, în mod sigur nu o să ne mai bucurăm mult de ea. Va veni în curând îngheţul şi, după câte se pare, va fi un ger cumplit. Poate chiar peste o zi sau două. Vremea asta extrem de blândă nu poate să mai ţină mult… Da, s-ar putea să fie îngheţ chiar la noapte!

— In orice caz, cred că la sfârşitul săptămânii viitoare îi vom avea la Londra pe sir John şi pe lady Middleton spuse Elinor, dorind s-o împiedice pe doamna Jennings să citească la fel de bine ca ea gândurile surorii ei.

— Da, draga mea, garantez că aşa va fi. Mary ştie întotdeau na să-şi impună punctul de vedere.

„Iar acum o să scrie la Combe cu poşta de azi”, presupuse în gând Elinor.

Dar dacă Marianne chiar scrise, scrisoarea fu întocmită şi expediată în taină, căci, cu toată atenţia ei, Elinor nu observă nimic care să confirme faptul. Oricare ar fi fost adevărul şi oricât de puţin mulţumită se simţea Elinor, atâta timp cât o vedea pe Marianne bine dispusă, nu se simţea nici ea prea rău. Iar Marianne era bine dispusă; era fericită de blândeţea vremii şi mai fericită încă în aşteptarea gerului.

Îşi petrecură o mare parte a dimineţii lăsând cărţi de vizită pe la casele cunoştinţelor doamnei Jennings, pentru a le înştiinţa că era în Londra, iar Marianne fu ocupată tot timpul cu observarea direcţiei vântului, a schimbărilor cerului şi modificărilor survenite în aer.

— Nu ţi se pare mai frig decât azi-dimineaţă, Elinor/Mie mi se pare că diferenţa e foarte clară. Mi-e frig la mâini chiar şi în manşon. Ieri nu era aşa, cred. Şi norii par să se risipească şi într-o clipă o să iasă soarele; o să avem o după-amiază senină.

Elinor era când amuzată, când îndurerată, însă Marianne persevera, văzând în fiecare seară, din strălucirea focului, şi în fiecare dimineaţă, din aspectul atmosferei, simptomele sigure ale gerului care se apropia.

Domnişoarele Dashwood nu aveau motive să fie nemulţumite de stilul de viaţă şi de cunoştinţele doamnei Jennings şi nici de purtarea lor faţă de ele, mereu amabilă. Toate treburile din gospodăria ei erau conduse după un plan extrem de flexibil şi, în afară de câţiva prieteni vechi la care nu renunţase, spre regretul lui lady Middleton, nu se vizita cu nimeni a cărui prezenţă să le fi indispus pe tinerele ei tovarăşe. Mulţumită să constate că, în această privinţă, lucrurile stăteau mai bine decât se aşteptase, Elinor era foarte dispusă să se împace cu lipsa de distracţie adevărată a petrecerilor de seară la care, fie că se ţineau acasă, fie în oraş, se jucau numai cărţi, ceea ce nu o amuza deloc.

Colonelul Brandon, care primise invitaţia de a le vizita oricând, era la ele aproape în fiecare zi; venea să se uite la Marianne şi să stea de vorbă cu Elinor, căreia deseori conversaţia cu el îi făcea mai multă plăcere decât oricare alt eveniment zilnic, dar care, totodată, vedea cu multă îngrijorare că interesul lui faţă de sora ei rămânea neschimbat. Se temea că era un interes care devenea mai puternic. O îndurera să vadă cât de arzător o privea deseori pe Marianne, şi era în mod sigur mai abătut decât la Barton.

Cam la o săptămână de la sosirea lor, deveni sigur că sosise şi Willoughby. Într-o dimineaţă, când se întoarseră de la o plimbare cu trăsura, găsiră pe masă cartea lui de vizită.

Doamne sfinte! Exclamă Marianne. A fost aici în timp ce eram plecate!

Elinor, bucuroasă să-l ştie în Londra, se aventură să spună:

— Fii sigură că mâine va veni din nou.

Dar Marianne abia dacă o auzi şi, la intrarea doamnei Jennings, fugi cu preţioasa carte de vizită.

Aceste eveniment îi ridică moralul lui Elinor, dar pe sora ei o făcu să fie şi mai agitată decât până atunci. Din această clipă mintea ei nu mai cunoscu linişte; nerăbdarea de a-l vedea apărând în orice moment o făcu să nu mai fie bună de nimic. In dimineaţa următoare, când celelalte ieşiră în oraş, ea insistă să rămână acasă.

Elinor nu se gândi decât la ce s-ar fi putut întâmpla în Berkeley Street în absenţa lor; însă, când se întoarseră, fu suficient să-i arunce surorii ei o privire ca să-şi dea seama că Willoughby nu mai făcuse o a doua vizită. Tocmai atunci fu adus şi lăsat pe masă un bilet.

— Pentru mine? Strigă Marianne, înaintând repede.

— Nu, doamnă, pentru stăpâna mea.

Dar, neconvinsă, Marianne îl ridică pe loc.

— Într-adevăr, e pentru doamna Jennings. Ce păcat!

— Aştepţi o scrisoare? Întrebă Elinor, nemaiputând să tacă.

— Da, oarecum…

După o scurtă pauză, Elinor spuse:

— N-ai încredere în mine, Marianne.

— Vai, Elinor, tocmai tu îmi reproşezi asta, tu, care n-ai încredere în nimeni!

— Eu! Exclamă Elinor, puţin derutată. Dar, Marianne, eu nu am nimic de spus.

— Nici eu, răspunse Marianne cu energie. Suntem în situaţii asemănătoare. Niciuna dintre noi nu are nimic de spus; tu, pen tru că nu eşti comunicativă, iar eu, pentru că n-am nimic de ascuns.

Mâhnită de această acuzaţie de închidere în sine, pe care nu o putea respinge, Elinor nu ştiu cum s-o facă pe Marianne să-şi deschidă sufletul mai mult.

Curând apăru şi doamna Jennings şi, după ce i se dădu biletul, îl citi cu glas tare. Era de lady Middleton, care o anunţa că sosiseră în Conduit Street şi o ruga să treacă pe acolo în acea seară, împreună cu verişoarele ei. Treburile lui sir John şi răceala de care suferea ea îi împiedicau să vină în Berkeley Street. Invitaţia fu acceptată; însă, când se apropie ora de plecare, cum politeţea elementară faţă de doamna Jennings cerea ca amândouă s-o însoţească în acea vizită, lui Elinor îi fu destul de greu să-şi convingă sora să meargă, căci aceasta nu îl văzuse încă pe Willoughby şi, de aceea, nu numai că nu avea chef de distracţie, ci se şi temea că el va trece iarăşi pe acolo în lipsa ei.

În seara aceea Elinor descoperi că firea omului nu se schimbă în mod esenţial o dată cu schimbarea locuinţei, căci, abia instalat la Londra, sir John reuşise să adune în jurul său vreo douăzeci de tineri şi să-i distreze cu un bal. Totuşi, ăsta era un lucru cu care lady Middleton nu era de acord. La ţară, un bal pe nepregătite era absolut acceptabil; însă la Londra, unde reputaţia de eleganţă era mult mai importantă şi mai greu de obţinut, era un risc prea mare să se afle că lady Middleton organizase un bal mic cu numai opt sau nouă perechi, două viori şi un simplu bufet rece, şi asta numai pentru a face plăcere câtorva fete.

Domnul şi doamna Palmer erau şi ei prezenţi. Domnul Palmer, pe care nu-l văzuseră când sosise la Londra, întrucât avea grijă să evite impresia că-i acorda atenţie soacrei lui şi nici nu se apropia de ea, nu dădu nici un semn de recunoaştere la intrarea lor. Le privi în treacăt, de parcă nu ştia cine sunt, şi se mulţumi s-o salute pe doamna Jennings dând din cap, din cealaltă parte a încăperii. Când intră, Marianne aruncă o privire în jur; fu destul ca să constate că el nu era acolo, şi se aşeză la fel de puţin dispusă să se amuze sau să-i amuze pe ceilalţi. Cam după o oră, domnul Palmer se îndreptă agale spre domnişoarele Dashwood pentru a-şi exprima uimirea că le vedea la Londra, deşi colonelul Brandon fusese primul care îl informase despre sosirea lor, iar el însuşi spusese ceva foarte amuzant când aflase că urmau să vină.

— Credeam că sunteţi în Devonshire, spuse el.

— Da/răspunse Elinor.

; ţ.

— Când vă întoarceţi acolo?

— Nu ştiu.

Ft Şi astfel conversaţia lor luă sfârşit.

Marianne nu fusese niciodată în viaţa ei mai puţin doritoare să danseze ca în acea seară, şi niciodată efortul nu o obosise atât de tare. Se plânse de acest lucru când se întoarseră în Berkeley Street.

— Of, cunoaştem prea bine motivul, spuse doamna Jennings.

Dacă ar fi fost acolo o anumită persoană, pe care n-am s-o numesc, n-ai mai fi câtuşi de puţin obosită; şi, ca să fim drepţi, n-a fost deloc frumos din partea lui să evite să te întâlnească, deşi a fost invitat.

— Invitat! Exclamă Marianne.

— Aşa mi-a spus fiica mea, lady Middleton, căci se pare că sir John s-a întâlnit cu el pe stradă azi-dimineaţă.

Marianne nu mai spuse nimic, dar arătă nespus de îndurerată, în această situaţie, nerăbdătoare să facă ceva ce i-ar fi putut aduce alinare surorii ei, Elinor se hotărî să-i scrie mamei sale în dimineaţa următoare, în speranţa că teama pentru sănătatea lui Marianne o va face să întreprindă acele cercetări atât de mult amânate; şi fu şi mai nerăbdătoare să treacă la această măsură a doua zi, după micul dejun, când o văzu pe Marianne scriindu-i iarăşi lui Willoughby, căci nu-şi putea închipui că scrie altcuiva.

Pe la prânz, doamna Jennings ieşi singură în oraş cu treburi şi Elinor începu deodată să scrie, în timp ce Marianne, prea neliniştită ca să facă ceva, prea tulburată ca să înceapă o conversaţie, familia Middleton. Şi poate tot n-aş fi crezut, căci, atunci când mintea nu doreşte să fie convinsă, găseşte întotdeauna ceva care să-i susţină îndoielile, dacă, cu totul întâmplător, n-aş fi văzut în mâna servitorului care mi-a deschis azi un bilet adresat domnului Willoughby cu scrisul surorii durnitale. Am venit să întreb, deşi eram convins înainte de a pune întrebarea. Este totul hotărât? Oare nu e cu putinţă să nu?… Insă eu n-am nici un drept, şi n-aş putea avea vreo şansa de izbândă. Scuză-mă, domnişoară Dashwood. Cred că am greşit vorbind atât de mult, dar nu prea ştiu ce să fac şi întotdeauna am avut mare încredere în înţelepciunea dumitale. Spune-mi că totul e hotărât, că orice încercare ar fi zadarnică – pe scurt, că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi ascund sentimentele, dacă acest lucru mai este cu putinţă.

Aceste cuvinte, care erau o mărturisire făţişă a dragostei lui pentru sora ei, o mişcară foarte tare pe Elinor. Pe moment, nu fu în stare să spună nimic şi îi trebui un oarecare timp pentru a se gândi la răspunsul cel mai potrivit. Adevărata stare a lucrurilor dintre Willoughby şi sora ei îi era atât de puţin cunoscută încât, în străduinţa de a o lămuri, primejdia de a spune prea mult era la fel de mare cu aceea de a spune prea puţin. Totuşi, întrucât era convinsă că afecţiunea lui Marianne pentru Willoughby nu-i lăsa nici o speranţă colonelului Brandon, oricare ar fi fost deznodământul acelei afecţiuni, şi dorind totodată să nu se expună la vreo critică, după o oarecare chibzuială hotărî că era mai prudent şi mai puţin dureros să spună mai mult decât ştia cu adevărat sau credea. Prin urmare, recunoscu că, deşi nu fusese informată de către ei despre termenii în care erau, nu avea nici o îndoială asupra afecţiunii lor reciproce şi nu era uimită să audă de corespondenţa dintre ei.

Colonelul o ascultă cu atenţie, în tăcere, şi, când ea încetă să vorbească, se ridică numaidecât de la locul lui şi după ce spuse cu un glas emoţionat: „Surorii dumitale îi doresc toată fericirea din lume, iar lui Willoughby să-şi dea silinţa s-o merite”, îşi luă rămas-bun şi plecă. Prinse privirea, şi [săi vorbească cu ea L n-o fi văzut, apoi Lor se întoarse Jf-jţia putea rămâne Litri: şi ea şi, cu faţa it spre el pe loc, Lacolo. Oh, de ce ţel?

Această conversaţie nu-i oferi lui Elinor prilejul să-şi alunge neliniştea cu privire la alte aspecte; dimpotrivă, rămase neplăcut impresionată de nefericirea colonelului Brandon, iar nerăbdarea de a afla evenimentul care trebuia să o confirme o împiedică să dorească s-o înlăture.