CAPITOLUL IX

DUPĂ O NOAPTE DE MAI MULT SOMN decât se aşteptase, Marianne se trezi la fel de nefericită cum era când închisese ochii.

Elinor o încuraja să-şi descarce sufletul şi, înainte de a fi chemate la micul dejun, discutară subiectul iar şi iar, cu aceeaşi convingere fermă şi sfaturi afectuoase din partea lui Elinor şi aceleaşi sentimente impetuoase şi păreri schimbătoare din partea lui Marianne ca până atunci. Uneori, ea îl credea pe Willoughby la fel de nefericit şi nevinovat ca ea, iar alteori pierdea orice consolare în neputinţa de a-l dezvinovăţi. Într-o clipă îi era absolut indiferent ce spunea lumea, pentru ca în clipa următoare să vrea să se izoleze de ea pentru totdeauna, ca apoi să vrea iarăşi s-o înfrunte cu energie. Totuşi, într-o privinţă era statornică, şi anume să evite pe cât posibil prezenţa doamnei Jennings, iar când nu avea încotro şi trebuia s-o suporte, să o îndure într-o tăcere încăpăţânată. In inima ei era convinsă că doamna Jennings nu putea să-i privească durerea cu compasiune.

— Nu, nu, nu, nu se poate! Strigă ea. Nu poate să fie simţitoare. Amabilitatea ei nu e înţelegere, firea ei bună nu e duioşie. Tot ce vrea e să bârfească, şi mă place numai pentru că acum îi dau prilej s-o facă.

Elinor nu avusese nevoie de această dovadă pentru a-şi da seama cât de nedrepte erau uneori părerile surorii ei despre oameni, din cauza irascibilităţii ei şi a faptului că punea prea mult preţ pe fineţea unei sensibilităţii puternice şi pe farmecul unei purtări alese. La fel ca jumătate din restul oamenilor, Marianne, care avea însuşiri excelente şi un caracter deosebit, nu era nici rezonabilă, nici sinceră. Ea se aştepta ca toţi ceilalţi să aibă aceleaşi păreri şi sentimente ca ale ei, şi le judeca motivele prin efectul imediat al acţiunilor lor asupra ei. O astfel de împrejurare avu loc după micul dejun, când surorile erau în camera lor, împrejurare care o coborî şi mai mult pe doamna Jennings în ochii ei pentru că, din pricina propriei slăbiciuni, întâmplarea se dovedi o bună sursă de durere pex| deşi doamna Jennings acţiona cu cele mai bune i|

Cu o scrisoare în mână întinsă şi faţa veselătej^ convinsă că aducea împăcare, ea intră în camer^

— Ei, draga mea, îţi aduc ceva care sunt sigur bine.

Lui Marianne nu-i trebui mai mult. Într-o clipă, imaginaţia îi puse dinainte o scrisoare de la Willoughby, o scrisoare plină de tandreţe şi de căinţă, care explica tot ce se întâmplase, satisfăcător şi convingător, şi care într-o clipă era urmată de Willoughby în persoană, alergând nerăbdător în cameră pentru a întări, la picioarele ei, prin elocvenţa ochilor lui, asigurările date în scrisoare. Lucrarea unei clipe fu distrusă de următoarea. Acum avea sub ochi scrisul mamei sale, care fusese întotdeauna pentru ea bine venit şi, după ascuţimea dezamăgirii care urmă unui asemenea extaz al speranţei, se simţi de parcă până în acea clipă nu suferise niciodată.

Nici un limbaj care i-ar fi fost la îndemână în momentele ei de maximă elocinţă n-ar fi putut exprima cruzimea doamnei Jennings, iar acum i-o putu reproşa numai prin lacrimile care îi şiroiau din ochi cu o violenţă pătimaşă, un reproş ce nu fu totuşi înţeles de doamna Jennings care, după ce îşi exprimă de multe ori mila, se retrase, nu fără a se referi iarăşi la scrisoare ca la un motiv de alinare. Însă, când se linişti îndeajuns pentru a o putea citi, scrisoarea nu-i aduse alinare. Numele lui Willoughby umplea toate paginile. Mama ei, încrezătoare încă în logodna lor şi bizuindu-se la fel ca întotdeauna pe statornicia lui, fusese doar stârnită de rugăminţile lui Elinor să-i ceară lui Marianne să fie mai deschisă cu ele amândouă şi manifesta în scrisoare atâta duioşie faţă de Marianne, atâta afecţiune faţă de Willoughby şi aşa o convingere în fericirea lor viitoare, încât Marianne plânse de durere tot timpul cât citi.

Toată nerăbdarea ei de a fi iarăşi acasă se redeşteptă acum; mama ei îi era mai dragă ca oricând, mai dragă prin însuşi excesul de încredere greşită în Willoughby, şi dorea cu sălbăticie, să plece. Elinor, care nu-şi dădea seama dacă era mai bine pentru Marianne să rămână la Londra sau să se întoarcă acasă, nu-i dădu nici un sfat, ci doar o rugă să aibă răbdare până vor afla dorinţele mamei lor şi, în cele din urmă, sora ei consimţi să aştepte.

Doamna Jennings le părăsi mai devreme ca de obicei, căci nu avea linişte până nu ştia că familiile Middleton şi Palmer erau la fel de îndurerate ca ea şi, după ce refuză categoric oferta lui Elinor de a o însoţi, plecă în oraş singură pentru restul dimineţii. Elinor, cu inima foarte grea, conştientă de durerea pe care avea s-o comunice şi dându-şi seama din scrisoarea primită de Marianne că nu reuşise să pregătească terenul pentru ea, se aşeză să-i scrie mamei ei pentru a-i relata cele întâmplate şi pentru a-i cere instrucţiuni pentru viitor. Marianne, care după plecarea doamnei Jennings venise şi ea în salon, rămase neclintită la masa la care scria Elinor, urmărind înaintarea peniţei, compătimind-o că trebuia să ducă la îndeplinire o sarcină atât de grea şi îndurerată de efectele ei asupra mamei lor.

Astfel se scurse cam un sfert de oră, când Marianne, ai cărei nervi nu mai puteau suporta nici un zgomot brusc, tresări la o bătaie în uşă.

— Cine poate să fie? Întrebă Elinor. Şi atât de devreme!

Credeam că suntem în siguranţă.

Marianne se duse la fereastră.

— E colonelul Brandon, spuse ea cu supărare. De el n-o să scăpăm niciodată.

— Nu va vrea să intre, întrucât doamna Jennings nu e acasă.

— Nu m-aş bizui pe asta, spuse Marianne grăbindu-se să se retragă în camera ei. Un om care n-are ce face cu timpul lui nu îşi dă seama că îi deranjează pe ceilalţi.

Presupunerea ei se dovedi adevărată, cu toate că dădea dovadă de nedreptate şi eroare; căci colonelul Brandon intră în casă, iar Elinor, care era convinsă că îngrijorarea pentru Marianne îl aducea acolo şi care văzu acea îngrijorare în expresia lui tulburată şi tristă şi în întrebarea neliniştită, deşi scurtă, despre starea ei, nu putu să-şi ierte sora pentru că îl aprecia atât de puţin.

— Am întâlnit-o pe doamna Jennings în Bond Street, spuse el după ce o salută mai întâi. Ea m-a încurajat să vin încoace şi m-am lăsat cu atât mai uşor convins cu cât am crezut că am să

^te găsesc singură, ceea ce doream foarte mult. Scopul meu… Dorinţa mea… Sper, cred că este… Să aduc alinare; ba nu, nu trebuie să spun alinare… Nu alinare, de fapt, ci convingere, o convingere de durată pentru mintea surorii dumitale. Respectul meu pentru ea, pentru dumneata, pentru mama dumitale… Dă-mi voie să-l dovedesc relatându-ţi anumite împrejurări, mânat fiind de o afecţiune sinceră… De dorinţa arzătoare de a vă fi de folos… Sper să nu greşesc, deşi însuşi faptul că mi-au trebuit atâtea ore să mă conving că am dreptate să fac ceea ce intenţionez să fac arată că n-am motiv să cred că m-aş putea înşela. Se opri.

— Vă înţeleg, spuse Elinor. Aveţi să-mi spuneţi ceva despre domnul Willoughby, ceva care va face şi mai multă lumină cu privire la caracterul lui. Faptul că îl spuneţi va fi cel mai mare gest de prietenie faţă de Marianne. Veţi primi imediat recunoştinţa mea pentru orice informaţie în această privinţă, iar pe a ei o veţi câştiga cu timpul. Spuneţi-mi, rogu-vă, tot ce ştiţi.

— Am să-ţi spun; ca să fiu scurt, în octombrie, când am ple cat de la Barton… Dar nu vei înţelege dacă încep povestea de atunci, trebuie să merg mai în urmă. O să mă crezi un povestitor foarte stângaci, domnişoară Dashwood; nu prea ştiu cu ce să încep. Cred că va trebui să spun câteva cuvinte despre mine şi am să o fac pe scurt. Nu mă ispiteşte deloc să vorbesc despre acest subiect, spuse el oftând din greu.

Se opri o clipă ca să-şi adune gândurile apoi, cu un alt oftat, continuă:

— Probabil că ai uitat de tot o discuţie… E greu de presupus că ţi-a făcut vreo impresie… O discuţie pe care am avut-o într-o seară la Barton Park – era seara unui bal – în care am făcut aluzie la o tânără pe care am cunoscut-o cândva şi care semăna, într-o oarecare măsură, cu sora dumitale.

— Ba n-am uitat-o, spuse Elinor.

Colonelul păru încântat că ea îşi aducea aminte şi adăugă:

— Dacă nu mă înşală nesiguranţa şi părtinirea amintirilor unei minţi fragede, cum era atunci a mea, între ele există o asemănare puternică, fizică şi spirituală. Aceeaşi inimă caldă, aceeaşi înflăcărare a firii şi a imaginaţiei. Această doamnă era una dintre cele mai apropiate rude ale mele, orfană de la o vârstă fragedă, şi era sub tutela tatălui meu. Eram cam de aceeaşi vârstă şi încă din primii ani am fost tovarăşi de joacă şi prieteni. Nu-mi amintesc să fi existat o vreme când n-am iubit-o pe Eliza şi, pe măsură ce creşteam, afecţiunea mea pentru ea devenea atât de puternică încât, judecându-mă după tristeţea şi gravitatea de acum, nu m-ai putea crede în stare s-o fi simţit vreodată. Afecţiunea ei pentru mine era, cred eu, la fel de fierbinte ca aceea a surorii dumitale pentru Willoughby; şi a fost, deşi din motive diferite, nu mai puţin nefericită. La şaptesprezece ani, am pierdut-o pentru totdeauna. A fost măritată, împotriva voinţei ei, cu fratele meu. Averea ei era mare, iar domeniul familiei noastre era înglodat în datorii. Şi mă tem că asta e tot ce se poate spune despre purtarea celui care îi era totodată unchi şi tutore. Fratele meu nu o merita; nici măcar nu o iubea. Sperasem că dragostea ei pentru mine avea s-o ajute să treacă prin toate greutăţile, şi un timp aşa a şi fost; însă, până la urmă, situaţia ei nefericită, căci îndura numai umilinţe, îi înfrânse hotărârea şi, cu toate că îmi promisese că nimic… Dar ce dezlânat povestesc! Nu ţi-am spus cum s-a ajuns la asta. Mai aveam câteva ore până să fugim amândoi în Scoţia. Trădarea, sau prostia servitoarei verişoarei mele ne-a dat în vileag. Eu am fost izgonit în casa unei rude care locuia departe, iar ei nu i s-a îngăduit nici o libertate, nici o companie, nici o distracţie, până ce tata n-a obţinut ce voia. Mă bizuisem foarte mult pe tăria ei, şi lovitura primită a fost puternică, dar dacă ar fi fost fericită în căsnicie, tânăr cum eram pe atunci, în câteva luni m-aş fi împăcat cu situaţia, sau cel puţin n-aş mai deplânge-o acum. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fratele meu nu avea nici un sentiment pentru ea; plăcerile lui erau altele decât s-ar fi cuvenit să fie şi de la bun început s-a purtat urât cu ea. Rezultatul acelei purtări a fost cât se poate de firesc pentru o minte atât de tânără, de vioaie şi de lipsită de experienţă ca aceea a doamnei Brandon. La început s-a resemnat cu situaţia ei nefericită; dacă ar fi fost fericită, n-ar fi trebuit să se lupte cu regretele pe care i le stârnea amintirea mea. Dar ne putem mira că alături de un soţ care o provoca la nestatornicie şi fără nici un prieten care s-o sfătuiască sau să o înfrâneze (căci tatăl meu n-a mai trăit decât câteva luni după căsătoria lor, iar eu eram cu regimentul meu în Indiile de Est) a decăzut? Poate că dacă rămâneam în Anglia… Însă am vrut să contribui Ia fericirea lor plecând departe de ea câţiva ani şi în acel scop am obţinut mutarea. Lovitura pe care mi-a dat-o căsătoria ei a fost un fleac, a fost nimic faţă de ce am simţit când am auzit la vreo doi ani după aceea de divorţul ei. Acea lovitură a atras această tristeţe… Chiar şi acum, amintirea acelei suferinţe…

Nu putu să mai spună nimic şi, ridicându-se repede, se plimbă câteva minute prin încăpere. Impresionată de relatarea lui şi încă şi mai mult de nefericirea lui, Elinor rămase mută. El văzu tulburarea ei şi, venind la ea, îi luă mâna, i-o strânse şi i-o sărută cu respect şi recunoştinţă. După alte minute de tăcere, reuşi să continue cu calm:

— Trecuseră aproape trei ani de la această perioadă nefericită când m-am întors în Anglia. De cum am sosit, prima mea grijă a fost să o caut; însă căutarea a fost pe cât de zadarnică, pe atât de tristă. N-am reuşit decât să dau de urma primului bărbat care o sedusese, şi aveam toate motivele să mă tem că îl părăsise doar pentru a se afunda şi mai mult într-o viaţă de desfrâu. Alocaţia pe care o primea prin lege nu era pe măsura averii ei, nici suficientă pentru a trăi confortabil, şi am aflat de la fratele meu că, în urmă cu câteva luni, împuternicise pe altă persoană să o primească. El îşi închipuia că extravaganţa ei, a cărei consecinţă era mizeria, o obligase să cedeze alocaţia pentru a ieşi dintr-un impas. In cele din urmă, totuşi, la doar şase luni de la întoarcerea mea în Anglia, am reuşit să o găsesc. Simpatia faţă de un fost servitor de-al meu, care avusese o soartă nefericită, m-a îndemnat să-l vizitez într-un adăpost pentru datornici şi acolo, în aceeaşi casă, închisă din aceleaşi motive, am găsit-o pe nefericita mea cumnată. Era atât de schimbată, atât de ofilită, atât de istovita din pricina suferinţelor de tot felul! Nu mi-a venit să cred că făptura tristă şi bolnăvicioasă din faţa mea fusese cândva fata sănătoasă, înfloritoare şi fermecătoare pe care o iubisem nebuneşte! Cât am suferit găsind-o astfel… Dar n-am nici un drept să-ţi rănesc sentimentele încercând să-ţi descriu asta, deja te-am îndurerat prea mult. După toate aparenţele, era în ultimul stadiu de tuberculoză şi, în situaţia în care se afla, asta a fost pentru mine cea mai mare consolare. Viaţa nu mai putea face nimic pentru ea, în afară de a-i da timp să se pregătească mai bine de moarte. Am avut grijă să fie mutată într-o locuinţă confortabilă, sub o îngrijire corespunzătoare. In puţinul timp cât a mai trăit, am vizitat-o în fiecare zi, am fost alături de ea în ultimele clipe.

Se opri din nou pentru a se aduna, iar Elinor, printr-o exclamaţie plină de duioşie, îşi exprimă sentimentele faţă de soarta nefericitei lui prietene.

— Sper că sora dumitale nu se poate simţi jignită de asemănarea pe care o găsesc eu între ea şi sărmana mea rudă dezonorată. Soarta lor, norocul lor nu pot să fie la fel. Dacă firea blândă din naştere a verişoarei mele ar fi fost apărată de o minte hotărâtă sau de o căsnicie mai fericită, ar fi putut să fie tot ce va fi Marianne. Dar la ce duc toate astea? Se pare că te-am necăjit degeaba. Oh, domnişoară Dashwood… Un subiect ca ăsta, neatins de paisprezece ani, e periculos de mânuit! Dar promit să fiu mai concis. Ea mi-a lăsat în grijă singurul ei copil, o fetiţă, vlăstarul primei ei legături vinovate, care avea pe atunci în jur de trei ani. O iubea pe copilă şi o ţinuse mereu lângă ea. Încrederea ei în mine era nepreţuită şi aş fi răspuns cu bucurie la ea, ocupându-mă personal de educaţia copilei, dacă situaţia mi-ar fi permis. Însă eu nu aveam familie, nu aveam un cămin şi, de aceea, micuţa Eliza a fost plasată într-un internat. Mă duceam s-o văd ori de câte ori puteam, iar după moartea fratelui meu, care a survenit în urmă cu cinci ani şi care m-a lăsat moştenitorul familiei, Eliza mă vizita frecvent la Delaford. Am spus că era o rudă îndepărtată, dar ştiu bine că, în general, lumea bănuia că între noi exista o legătură mult mai strânsă. Acum trei ani (tocmai împlinise paisprezece ani) am luat-o de la internat şi am dat-o în grija unei femei foarte respectabile, care locuieşte în Dorsetshire, şi care avea în grijă alte patru sau cinci fete cam de aceeaşi vârstă, şi timp de doi ani am avut toate motivele să fiu mulţumit de situaţia ei. Însă, în februarie trecut, aproape cu un an în urmă, a dispărut dintr-o dată. La rugăminţile ei insistente, o lăsasem să se ducă la Bath, un lucru total imprudent, cum s-a dovedit mai târziu, cu una dintre prietenele ei care îşi însoţea acolo tatăl, din motive de sănătate. Ştiam că era un om foarte cumsecade şi aveam o părere bună despre fiica lui – mai bună decât merita căci, cu toate că ştia totul, s-a încăpăţânat în mod nechibzuit să păstreze secretul, nevrând să spună nimic, nevrând să dea nici un indiciu. Tatăl ei, un om bine intenţionat, dar nu foarte perspicace, chiar n-a putut să dea nici o informaţie, căci în general stătuse în casă, pe când fetele hoinăreau prin oraş şi făceau cunoştinţă cu cine aveau chef. Bătrânul a încercat să mă convingă, fiind întru totul convins de cele ce spunea, că fiica lui nu avea nici o legătură cu toată povestea. Pe scurt, n-am putut să aflu dacă plecase, iar tot restul, timp de opt luni ce păreau că nu se mai termine, a fost lăsat pe seama presupunerilor. E lesne de înţeles ce-am gândit, de ce m-am temut şi ce-am suferit.

— Doamne sfinte! Exclamă Elinor. Să fi fost… Să fi fost Willoughby?

— Primele veşti despre ea au venit într-o scrisoare trimisă chiar de ea în octombrie trecut. Era expediată de la Delaford şi mi-a fost înmânată chiar în dimineaţa când urma să mergem în excursie la Whitwell, de aceea am plecat atât de brusc, ceea ce la vremea aceea trebuie să le fi părut ciudat tuturor, unii dintre ei simţindu-se chiar jigniţi. Îmi închipui că, atunci când mă criti ca din priviri pentru lipsa de politeţe de care mă făceam vinovat zădărnicind excursia, domnului Willoughby nici nu-i trecea prin minte că eram chemat să aduc alinare celei pe care o nenorocise.

Şi chiar să fi ştiut, la ce-ar fi folosit? I-ar fi zâmbit surorii dumi tale puţin mai vesel sau mai puţin fericit? Nu, căci făcuse deja ceea ce un bărbat cu simţire n-ar fi făcut. O abandonase pe fata de a cărei tinereţe şi inocenţă profitase, într-o situaţie extrem de nefericită, fără o casă onorabilă, fără ajutor, fără prieteni, fără să-i cunoască adresa! O lăsase promiţând să se întoarcă, însă nici nu s-a întors, nici n-a scris, nici nu i-a adus vreo consolare.

— Asta le întrece pe toate! Exclamj Elinor.

— Acum îţi dai seama ce caracter are; este un cheltuitor şi un desfrânat înrăit. Ştiind toate astea, întrucât le ştiu de multe săptămâni, cred că-ţi dai seama ce-atu simţit văzând că sora dumitale ţine la el mai mult decât oricând şi încredinţat fiind că urmează să se mărite cu el. Imaginea2â-ţi cu câtă îngrijorare m-am gândit la familia dumitale. Săptămâna trecută, când am trecut pe aici şi te-am găsit singură, venisem hotărât să aflu ade vărul, deşi nu prea ştiam ce am să fac atunci când îl voi şti.

Probabil că atitudinea mea ţi s-a părut ciudată, dar acum o înţelegi. Mă durea inima să vă văd pe toate înşelate, pe sora dumitale… Dar ce puteam să fac? Nu aveam nici o speranţă că intervenţia mea ar fi avut succes şi mă gândeam, câteodată, că influenţa surorii dumitale l-ar putea îndrepta. Dar acum, după un astfel de comportament dezonorant, cine şţje ce planuri avea cu ea? Însă oricare ar fi fost intenţiile, poate că de acum încolo domnişoara Marianne o să fie recunoscătoare pentru situaţia ei, când o va compara cu cea a sărmanei tnele Eliza când o să se gândească la situaţia nefericită şi fără speranţă a acestei biete fete care l-a iubit la fel de mult ca ea şi Care toată viaţa va fi chi nuită de remuşcări. Această comparaţie îi va fi în mod sigur de folos. Va considera că suferinţa ei a fost nimic, nu a fost rezulta tul unei purtări nepotrivite care s^-i fi adus dezonoare.

Dimpotrivă, această suferinţă i-a apropiat $ mai mult de ea pe toţi prietenii ei. Îngrijorarea pricinuită de suferinţa ei şi admi raţia pentru curajul cu care a îndurat-0 vor spori ataşamentul prietenilor ei. In tot cazul, domnişoară Dashwood, foloseşte-ţi discreţia când ai să-i comunici ce ţi-am Spus. Dumneata trebuie să ştii cel mai bine ce efecte va avea. Dacă n-aş fi crezut în mod serios, din toată inima, că o să-i fie de folos, că o s-o facă să regrete mai puţin, n-aş fi îndrăznit să te Supăr cu această relatare despre necazurile familiei mele, cu un monolog care ar putea părea menit să mă ridice în ochii familiei dumitale în detrimen tul altora.

Elinor îi mulţumi cu multă recunoştinţă pSwjiVlAt ce îi spusese, îsieurându-l că Marianne avea de câştigat jji vÂH&irm. A celor relatate.

— Ce mă îndurerează mai mult decât toate, spuse ea, sunt încercările ei de a-l absolvi de orice vină, căci asta o face să sufere mai mult decât dacă ar fi încredinţată de nevrednicia lui.

Acum, deşi la început va suferi mult, sunt sigură că în curând îi va fi mai uşor. Apoi, după o scurtă pauză, continuă: L-aţi mai văzut pe domnul Willoughby de când aţi plecat de la Barton?

— Da, răspunse el cu gravitate. L-am văzut o dată. O întâl nire era inevitabilă.

Uimită de tonul lui, Elinor se uită neliniştită la el şi spuse:

— Cum? L-ai întâlnit ca să…

— Nu puteam să-l întâlnesc altfel. Eliza îmi mărturisise, deşi cu cea mai mare reţinere, numele amantului ei, iar când s-a întors la Londra, ceea ce s-a întâmplat la vreo două săptămâni de la întoarcerea mea, ne-am întâlnit pentru un duel, el pentru a se apăra, eu pentru a-l pedepsi. Niciunul dintre noi nu a fost rănit şi de aceea vestea duelului nu s-a răspândit.

Elinor oftă gândindu-se la duel, iar colonelul Brandon continuă:

— Aşa o asemănare între soarta mamei şi a fiicei! Şi ce prost mi-am îndeplinit misiunea!

— Ea e tot la Londra?

— Nu. De îndată ce şi-a revenit din lăuzie, căci atunci când am găsit-o mai avea puţin până să nască, i-am dus pe ea şi pe copil la ţară, şi au rămas acolo.

Curând după aceea, amintindu-şi probabil că o luase pe Elinor de lângă sora ei, puse capăt vizitei, primind iarăşi aceleaşi asigurări de recunoştinţă din partea ei şi lăsând-o copleşită de compasiune şi de stimă pentru el.