CÂND SE ÎNTOARSE, doamna Jennings veni numaidecât în camera lor şi, fără să aştepte să fie poftită, deschise uşa şi păşi înăuntru cu un aer de îngrijorare adevărată.
— Cum te simţi, draga mea? Întrebă ea cu mare compasiune pe Marianne, care îşi întoarse faţa fără să răspundă. Cum se simte, domnişoară Dashwood? Biata de ea, arată foarte rău! Nu-i de mirare. Da, e adevărat. Urmează să se însoare foarte curând. Un om de nimic! Mă scoate din sărite. Doamna Taylor mi-a spus asta acum o jumătate de oră, iar ei i-a spus o prietenă bună a domnişoarei Grey înseşi, altfel sigur n-aş fi crezut; şi era să leşin când am aflat. Ei bine, am spus, tot ce pot să spun este că, dacă este adevărat, s-a purtat detestabil cu o domnişoară pe care o cunosc, şi îi doresc din tot sufletul ca soţia lui să-i frângă inima. Şi am s-o spun mereu, draga mea, fii sigură de asta. Nu mi-am închipuit că un bărbat poate să se comporte astfel, iar dacă o fi să-l mai întâlnesc vreodată, am să-i trag o săpuneală de n-o să mă uite curând. Dar, dragă domnişoară Marianne, există o alinare; nu e singurul bărbat din lume cu care merită să te măriţi şi, cu chipul dumitale frumos, n-ai să duci niciodată lipsă de admiratori. Bietul sufleţel! Nu vreau s-o mai deranjez, căci este mai bine pentru ea să-şi verse durerea acum şi să termine cu asta. Din fericire, familiile Parry şi Sanderson vin diseară aici, şi asta o va amuza.
Apoi plecă, ieşind în vârful picioarelor din cameră, de parcă îşi închipuia că durerea tinerei sale prietene putea fi sporită de zgomot.
Spre mirarea ei, Marianne se hotărî să ia masa cu ele. Elinor o sfătui să rămână în cameră. Dar nu, ea voia să coboare; putea să suporte foarte bine încercarea, iar zarva din jurul ei avea să fie mică. Elinor, mulţumită s-o vadă deocamdată călăuzită de un astfel de motiv, deşi nu prea credea că o să poată sta cât ţinea masa, nu spuse nimic şi, aranjându-i rochia cât putu de bine, în timp ce Marianne era tot în pat, era pregătită s-o ajute să coboare în sufragerie de îndată ce erau chemate la masă.
Când acest lucru se întâmplă şi se aşezară la masă, deşi părea extrem de nefericită, Marianne mancă mai mult şi fu mai liniştită decât se aşteptase soja^ei. Dacă ar fi încercat să vorbească sau dacă ar fi fost conştientă de jumătate din atenţiile bine intenţionate, dar prost gândite ale doamnei Jennings, acest calm n-ar fi putut fi păstrat; însă de pe buzele ei nu scăpă nici o silabă şi neatenţia ei cauzată de gânduri o făcu să fie neştiutoare de tot ce se petrecea în jurul ei.
Elinor, care onoră amabilitatea doamnei Jennings, deşi izbucnirile ei erau deseori supărătoare şi uneori aproape ridicole, răspunse la acele amabilităţi şi întoarse acele politeţuri la care sora ei nu putea să răspundă sau pe care nu putea să le întoarcă ea însăşi. Buna lor prietenă vedea că Marianne era nefericită şi considera că era de datoria ei să facă tot ce putea pentru a-i micşora durerea. De aceea, o trată cu toată tandreţea îngăduitoare a unui părinte faţă de copilul preferat în ultima zi de vacanţă. Marianne trebuia să aibă cel mai bun loc lângă foc, trebuia să fie îndemnată să mănânce toate delicatesele mesei şi să fie distrată relatându-i-se toate noutăţile zilei. Dacă expresia tristă a surorii ei n-ar fi împiedicat-o să râdă, Elinor s-ar fi amuzat pe seama strădaniilor doamnei Jennings de a lecui o dezamăgire în dragoste prin tot felul de dulciuri, măsline şi un foc bun. Totuşi, de îndată ce Marianne îşi dădu seama de toate astea, dat fiind faptul că îi erau întruna repetate, nu putu să mai stea. Cu o exclamaţie scurtă de nefericire şi cu un semn către sora ei, prin care o ruga să n-o urmeze, se ridică imediat şi ieşi în grabă din încăpere.
— Bietul sufleţel, exclamă doamna Jennings de cum o văzu plecată, cât mă îndurerează s-o văd aşa! Şi a plecat fără să-şi termine vinul! Şi n-a mâncat nici cireşele uscate! Doamne, se pare că nimic nu-i face bine! Dacă aş şti că i-ar face plăcere ceva, aş trimite în tot oraşul după acel lucru. Pentru mine, cel mai ciudat lucru e ca un bărbat să se poarte atât de urât cu o fată atât de drăguţă! Dar când de o parte sunt o mulţime de bani, iar de cealaltă aproape niciunul, Dumnezeu să ne ierte, bărbaţilor nu le mai pasă de astfel de lucruri!
— Atunci, doamna – cred că i-aţi spus domnişoara Grey – e foarte bogată?
— Cincizeci de mii de lire, draga mea. Ai văzut-o vreodată?
Se spune că e o fată elegantă, stilată, dar nu frumoasă. O ţin minte foarte bine pe mătuşa ei, Biddy Henshawe; s-a măritat cu un bărbat extrem de înstărit. Dar toţi din familie sunt bogaţi.
Cincizeci de mii de lire! Şi, din câte se spune, pică la tanc, căci lumea zice că el e la pământ. Şi nu-i de mirare, când umblă toată ziua cu cabrioleta şi se duce Ia vânătoare! Ei bine, n-are rost să mai vorbim, dar când un tânăr, cine-o fi, vine şi curtează o fată frumoasă şi promite că o ia în căsătorie, n-are de ce să nu se ţină de cuvânt numai din cauză că a sărăcit şi că o fată mai bogată e gata să-I ia de bărbat. In cazul ăsta, de ce nu-şi vinde caii, de ce nu-şi închiriază casa, de ce nu-şi concediază servitorii şi nu face pe dată o reformă amănunţită? Iţi garantez că domnişoara Marianne ar fi fost gata să aştepte până când lucrurile s-ar fi îndreptat. Dar în ziua de azi nu se face aşa; tinerii de acum nu renunţă la nici o plăcere.
— Ştiţi ce fel de fată e domnişoara Grey? E drăguţă?
— N-am auzit nimic rău despre ea, ba nici n-am prea auzit de ea; numai ce mi-a spus doamna Taylor azi-dimineaţă, şi anume că, într-o zi, cineva a spus că familiei Ellison i-ar părea bine s-o mărite pe domnişoara Grey, întrucât ea şi doamna Ellison nu s-au înţeles niciodată.
— Şi cine sunt domnul şi doamna Ellison?
— Tutorii ei, draga mea. Insă acum este majoră şi poate să aleagă singură. Şi ce alegere bună a făcut! Ce facem acum? Între bă ea după o scurtă pauză. Îmi închipui că sărmana dumitale soră s-a dus în camera ei să jelească singură. Nu putem face nimic s-o alinăm? Draga de ea, mi se pare o cruzime s-o lăsăm singură.
Ei bine, curând o să vină nişte prieteni şi asta o va distra puţin.
Ce să jucăm atunci? Din câte ştiu, nu-i place whistul; nu e nici un joc care să-i placă?
— Dragă doamnă, nu e nevoie să vă frământaţi. Cred că Marianne nu va mai ieşi din cameră în seara asta. Am s-o conving, dacă pot, să se culce devreme, căci sunt sigură că are nevoie de odihnă.
— Da, cred câ-exel mai bine pentru ea. Să spună ce vrea să mănânce şi apoi să se culce. Doamne, nu-i de mirare că de două săptămâni arată atât de rău, căci presupun că problema asta a frământat-o tot timpul! Iar scrisoarea care a venit azi i-a pus capac. Bietul sufleţel! Dacă aş fi avut vreo idee, n-aş fi glumit pe seama ei pentru nimic în lume. Dar de unde era să ghicesc una ca asta? M-am gândit că era o simplă scrisoare de dragoste, şi ştiu că tinerilor le place să fie tachinaţi în legătură cu asta. Doamne, ce rău o să le pară lui sir John şi fetelor mele când vor auzi de asta! Dacă nu mă pierdeam cu firea, aş fi trecut prin Conduit Street în drum spre casă şi le-aş fi spus. Dar am să-i văd mâine.
— Îmi închipui că nu e nevoie să le atrageri atenţia doamnei Palmer şi lui sir John să nu pomenească numele lui Willoughby sau să facă vreo aluzie la cele întâmplate de faţă cu sora mea.
Cred că, buni la suflet cum sunt, or să-şi dea seama şi singuri că n-ar fi potrivit să arate că ştiu totul când ea e prezentă. Şi cu cât îmi vor vorbi şi mie mai puţin despre acest subiect, cu atât îmi vor cruţa sentimentele, după cum vă daţi seama prea bine, dragă doamnă.
— Oh, Doamne! Da, sigur că-mi dau seama. Trebuie să fie cumplit pentru dumneata să auzi vorbindu-se despre asta. Cât despre sora dumitale, pentru nimic în lume n-aş mai pomeni despre povestea asta în faţa ei. Ai văzut că n-am făcut-o deloc la masă. Şi n-au s-o facă nici sir John, nici fetele mele, căci sunt foarte atenţi şi plini de consideraţie, mai ales dacă le fac o aluzie, cum în mod sigur am să fac. Din partea mea, cu cât se vorbeşte mai puţin despre asta, cu atât mai bine şi mai repede va fi uitată lovitura asta. Şi la ce bun să tot vorbim?
— In povestea asta, vorbitul nu poate să facă decât rău, şi poate că mai mult decât în alte cazuri de acest fel, căci a fost însoţită de împrejurări care, de dragul celor implicaţi în ea, o fac nepotrivită să devină subiect de conversaţie publică. Trebuie să recunosc un merit al domnului Willoughby – el nu a rupt nici o logodnă clară cu sora mea.
— Nu încerca să-l aperi, draga mea. Nici o logodnă clară!
După ce a dus-o prin toată casa de la Allenham şi au stabilit fiecare cameră în care aveau să locuiască după aceea!
De dragul surorii ei, Elinor nu mai insistă asupra subiectului şi speră să nu i se ceară să-l continue, spre binele lui Willoughby, întrucât, deşi Marianne putea să piardă mult, el putea să câştige foarte puţin de pe urma ieşirii la iveală a adevărului. Şi, după un timp în care tăcură amândouă, doamna Jennings izbucni cu toată veselia ei înnăscută:
— Ei bine, draga mea, colonelului Brandon i se potriveşte de minune zicala care spune că tot răul e spre bine. În sfârşit, o să pună mâna pe ea; da, o va face. Ţine minte ce-ţi spun: până la Sânziene o să fie căsătoriţi. Doamne, ce-o să mai râdă pe înfun date când o afla vestea! Sper să vină în seara asta. Şi, fără doar şi poate, o să fie o partidă mult mai bună pentru sora dumitale.
Două mii de lire pe an, fără nici o datorie… În afară de fetiţa din flori; da, uitasem de ea; dar poate n-ar costa mult să o dea la o meserie, şi atunci ce mai contează? Delaford este un loc frumos, pot să te asigur de asta. Este o casă frumoasă de modă veche, cu tot confortul, este înconjurată de o grădină mare, cu ziduri înalte, în care cresc cei mai buni pomi fructiferi din ţinut, iar într-un colţ este un dud grozav! Doamne, ce ne-am mai îndopat Charlotte şi cu mine singura dată când am fost acolo! Şi mai are şi o hulubărie şi câteva iazuri minunate cu peşti şi un canal foarte frumos, pe scurt, tot ce şi-ar putea dori cineva. Şi, mai mult, e aproape de biserică şi numai la un sfert de milă de drumul mare, aşa că nu te plictiseşti niciodată, căci nu trebuie decât să te aşezi într-un boschet de tisă din spatele casei ca să vezi toate trăsurile care trec. Oh, e un loc foarte frumos! Măcelăria e foarte aproape, în sat, iar casa parohială la o azvârlitură de băţ. După părerea mea, e de o mie de ori mai frumos decât Barton Park, unde tre buie să trimită după carne la trei mile şi n-au alt vecin mai apropiat decât mama dumitale. Ei bine, am să-l încurajez pe colonel de îndată ce o să am ocazia. Vorba aceea, cui pe cui se scoate. Numai de-am izbuti să i-l scoatem din cap pe Willoughby!
— Da, dacă vom putea face asta, o să reuşim cu sau fără aju torul colonelului Brandon, spuse Elinor.
Apoi, ridicându-se, se duse la Marianne, pe care o găsi, aşa cum se aştepta, în camera ei, aplecată cu tristeţe peste resturile unui foc care, până la intrarea lui Elinor, fusese singura lumină din încăpere.
— Mai bine m-ai lăsa singură, fu singura atenţie pe care sora ei o primi de la ea.
— Am să te las, dacă te culci, spuse Elinor.
Însă, din încăpăţânarea de moment a unei suferinţe fără alinare, Marianne nu o ascultă la început. Totuşi, Elinor reuşi să o înduplece, vorbindu-i serios, dar cu blândeţe şi, înainte de a pleca, o văzu culcându-şi pe pernă capul care o durea, gata să se cufunde într-un somn liniştit, aşa cum sperase.
Când se întoarse în salon, veni curând şi doamna Jennings, cu un pahar plin în mână.
— Draga mea, tocmai mi-am adus aminte că am în casă un vin bun şi vechi de Constantia, aşa căi-am adus un pahar surorii dumitale. Ce mult îi plăcea sărmanului meu soţ! Ori de câte ori avea o criză de gută bea un pahar şi spunea că îi făcea mai bine decât orice pe lume. Du-i-l, te rog, surorii dumitale.
— Ce bună sunteţi, dragă doamnă! Spuse Elinor, zâmbind la deosebirea durerilor pentru care era recomandat vinul. Dar, când am lăsat-o, Marianne era aproape adormită şi, cum cred că nimic nu i-ar face mai bine decât odihna, cu permisiunea dum neavoastră am să beau eu vinul.
Doamna Jennings, deşi regretă că nu adusese vinul cu cinci minute mai devreme, fu mulţumită de compromis; şi, în timp ce Elinor înghiţi o mare parte din el, reflectă că, deşi efectele lui în criza de gută o interesau prea puţin deocamdată, puterile lui tămăduitoare asupra unei inimii dezamăgite putea fi încercate la fel de bine pe ea ca şi pe sora ei.
Colonelul veni în timp ce erau Ia ceai şi, din felul în care se uită prin cameră după Marianne, Elinor îşi dădu seama numaidecât că nici nu se aştepta şi nici nu dorea să o vadă acolo şi, pe scurt, că aflase deja ce pricinuise absenţa ei. Doamnei Jennings nu-i trecu prin minte gândul acesta căci, la scurt timp după sosirea lui, se apropie de masa unde Elinor pregătea ceaiul şi îi şopti:
— Vezi, colonelul arată la fel de grav ca întotdeauna. Nu ştie nimic despre cele întâmplate. Spune-i, te rog, draga mea.
Curând după aceea, el îşi trase un scaun lângă cel al lui Elinor şi, cu un aer care confirma convingerea lui Elinor că era cu la curent cu tot, se interesă de sora ei.
— Marianne nu se simte bine, spuse Elinor. A fost toată ziua indispusă şi am convins-o să se ducă la culcare.
— Atunci, probabil ce am auzit în dimineaţa asta ar putea să fie… Poate că există mai mult adevăr în asta decât mi-a fost cu putinţă să cred la început, spuse colonelul şovăitor.
— Ce aţi auzit?
— Că un gentleman, despre care aveam motive să cred… pe scurt, un bărbat pe care îl ştiam logodit… Dar cum să-ţi spun/
Dacă dumneata ştii deja, după cum e sigur, poate ai să mă cruţi.
— Vă referiţi la căsătoria domnului Willoughby cu domnişoara Grey, răspunse Elinor cu un calm forţat. Da, ştim totul. Se pare că a fost o zi lămuritoare pentru toată lumea, căci abia în dimineaţa asta ni s-a dezvăluit şi nouă adevărul. Domnul Willoughby este foarte ascuns! Unde aţi auzit noutatea/
— Într-o papetărie din Pali Mall, unde aveam treabă. Două doamne aşteptau trăsura şi una dintre ele îi povestea celeilalte despre căsătoria ce urmează să aibă loc fără să se ferească deloc, aşa că era cu neputinţă să nu aud totul. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost numele lui Willoughby, John Willoughby, repetat în mod frecvent; iar din cele ce au urmat am aflat că acum căsătoria lui cu domnişoara Grey este stabilită, nu mai e nici un secret, şi că urmează să aibă loc în câteva săptămâni, şi multe alte amănunte în legătură cu pregătirile. Ţin minte un lucru în mod anume, pentru că m-a ajutat să identific persoana: de îndată ce seTOn ffâ ceremonia, vor pleca la Combe Magna, reşedinţa lui din Somersetshire. Ce mare mi-a fost mirarea! Insă îmi e cu neputinţă să descriu ce am simţit. Interesându-mă cine era doamna cea vorbăreaţă, căci am rămas în prăvălie după ple-caregflor, am aflat că este o anume doamnă Ellison şi, din informaţiile primite ulterior, că domnişoara Grey este pupila ei.
— Aşa e. Dar aţi auzit, de asemenea, că domnişoara Grey are cincizeci de mii de lire? Dacă e să existe o explicaţie, o putem găsi în asta.
— Se poate. Willoughby e în stare… Cel puţin eu aşa cred…
Se opri o clipă, apoi adăugă cu un glas care părea nesigur: Şi sora dumitale… Cum se simte…?
— Suferinţa ei e foarte mare. Nu-mi rămâne decât să sper că, pe cât e de puternică, pe atât o să fie de scurtă. A fost şi este o lovitură foarte crudă. Până ieri, cred eu, nu s-a îndoit o clipă de dragostea lui şi nici chiar acum… Însă eu sunt aproape convinsă că nu a ţinut niciodată cu adevărat la ea. A fost foarte prefăcut şi, în anumite privinţe, se pare că are o inimă insensibilă.
— Ah, aşa este! Spuse colonelul Brandon. Dar sora dumitale
— Parcă aşa ai spus – nu crede la fel ca dumneata?
— Ştiţi cum e firea ei şi vă puteţi da seama că încă i-ar găsi justificări dacă ar putea.
Colonelul nu răspunse şi curând după aceea, o dată cu scoaterea serviciului de ceai şi aranjarea mesei de joc, subiectul nu mai putu fi abordat. Doamna Jennings, care îi urmărise cu plăcere în timp ce vorbeau şi care se aşteptase să vadă efectele celor împărtăşite de domnişoara Dashwood într-o manifestare instantanee de veselie din partea colonelului Brandon, firească la un bărbat în floarea tinereţii, a speranţei şi a fericirii, îl văzu cu uimire rămânând toată seara mai serios şi mai îngândurat decât de obicei.