CAPITOLUL X

CÂND, FOARTE CURÂND după plecarea colonelului Brandon, domnişoara Dashwood îi repetă surorii ei amănuntele acestei conversaţii, efectul acestora nu fu în întregime cel la care spera. Nu că Marianne ar fi părut să nu dea crezare celor povestite, căci ascultă tot cu cea mai mare atenţie, nu făcu nici o obiecţie şi nici o remarcă, nu încercă să-i ia apărarea lui Willoughby şi, prin lacrimi, arătă că nu considera că era cu neputinţă să fie adevărat. Acest comportament o asigură pe Elinor că sora ei se convinsese în sfârşit de vinovăţia lui Willoughby, iar efectul acestui lucru era că nu-l mai evita pe colonelul Brandon când trecea pe acolo, ba chiar stătea de vorbă cu el de bunăvoie, arătându-i un respect plin de înţelegere, însă nu putu să nu observe că, deşi era mai puţin irascibilă decât până atunci, Marianne nu era mai puţin nefericită. Mintea i se liniştise într-adevăr, dar acea linişte se manifesta printr-o deprimare posacă. Pierderea încrederii în caracterul lui Willoughby era pentru ea o lovitură mai grea decât pierderea inimii lui. Faptul că el o sedusese şi apoi o părăsise pe domnişoara Williams, nefericirea acelei sărmane fete şi îndoiala cu privire la planurile pe care el ar fi putut să le aibă cândva* în legătură cu ea însăşi o frământau într-atât încât nu se putea hotărî să vorbească nici măcar cu Elinor despre ceea ce simţea, iar faptul că se chinuia în tăcere o îndurera pe sora ei mai mult decât dacă i-ar fi mărturisit deschis sentimentele ei.

Sentimentele conţinute în răspunsul doamnei Dashwood la scrisoarea lui Elinor nu fură decât o repetare a celor deja trăite de fetele ei – o dezamăgire aproape la fel de dureroasă ca aceea a lui Marianne şi o indignare şi mai mare decât a lui Elinor. Acestei scrisori îi urmară, una după alta, alte scrisori lungi, în care le spunea tot ce gândea şi cât suferea şi îşi exprima îngrijorarea pentru Marianne, implorând-o să înfrunte nenorocirea cu curaj.

Împotriva intereselor sale, doamna Dashwood hotărâse că, în acele clipe, pentru Marianne ar fi fost mai bine să fie oriunde numai la Barton nu, unde totul i-ar fi amintit de trecut, aducân-du-i-l mereu în gând pe Willoughby, aşa cum îl văzuse acolo.

Drept care le recomandă fetelor ei să nu-şi scurteze vizita la Londra, a cărei durată, deşi nu foarte clar hotărâtă, era de aşteptat să fie de cel puţin cinci sau şase săptămâni. Acolo aveau să fie inevitabil o mulţime de îndeletniciri şi vizite care la Barton ieşeau din discuţie şi care, spera ea, aveau s-o abată pe Marianne din când în când de la gândurile ei şi chiar s-o facă să se distreze puţin, chiar dacă acum respingea ideea.

Cât despre primejdia de a-l revedea pe Willoughby, mama ei o considera cel puţin la fel de mică la Londra ca şi la ţară, întrucât cei care se numeau prietenii ei mai mult ca sigur acum nu-l mai cunoşteau. Aşa că nu aveau cum să se întâlnească în vreo casă, iar posibilitatea să se întâlnească din întâmplare era mult mai mică în aglomeraţia din Londra decât în izolarea de la Barton, unde ghinionul l-ar fi putut aduce în calea ei în timp ce era în vizită la Allenham cu ocazia căsătoriei lui, lucru de care acum doamna Dashwood era foarte sigură, deşi la început îl vedea ca pe un eveniment probabil.

Şi mai avea un motiv pentru care dorea ca fetele ei să rămână acolo unde erau; o scrisoare de la fiul ei vitreg o înştiinţase că el şi soţia lui aveau să fie la Londra pe la mijlocul lui februarie, iar ea socotea că era bine ca ele să-şi vadă fratele din când în când.

Marianne promisese să urmeze sfaturile mamei ei, de aceea se supuse lor fără împotrivire, deşi ele se dovediră total diferite de ceea ce dorea ea şi ce aşteptase. Se consolă însă cu gândul că ceea ce era rău pentru ea era bine pentru sora ei. Elinor, pe de altă parte, bănuind că nu avea cum să-l evite pe Edward, se mângâie cu ideea că, deşi prelungirea vizitei lor nu putea să fie decât un prilej de nefericire pentru ea, lui Marianne avea să-i facă mai bine decât întoarcerea imediată la Devonshire.

Grija de a o feri pe sora ei să audă pomenindu-se numele lui Willoughby nu fu zadarnică. Deşi fără să ştie, Marianne avu de câştigat de pe urma ei, căci nici doamna Jennings, nici sir John şi nici măcar doamna Palmer nu mai vorbiră niciodată despre el în prezenţa ei. Elinor ar fi vrut să fie şi ea scutită de comentariile lor, însă lucrul acesta fu cu neputinţă, şi fu nevoită să asculte zi de zi indignarea lor.

Lui sir John nu-i venea să creadă că fusese cu putinţă aşa ceva. Un om despre care avusese întotdeauna motive întemeiate să-şi facă o părere bună! Un tânăr atât de simpatic! Un călăreţ îndrăzneţ cum nu credea să mai existe altul în toată Anglia! Era o întâmplare de neînţeles. Ii dorea din toată inima să-l înghită Iadul. Pentru nimic în lume nu avea să mai schimbe o vorbă cu el, oriunde l-ar fi întâlnit! Ce individ ticălos! Ce câine mincinos! Şi el, care nu mai departe de ultima dată când se întâlniseră îi oferise unul dintre căţeluşii lui Folly! Dar cu asta, gata!

În felul ei, doamna Palmer era la fel de supărată. Era hotărâtă să rupă numaidecât orice legătură cu el şi era foarte mulţumită că nu fusese niciodată în relaţii cu el. Îşi dori din toată inima ca reşedinţa Combe Magna să nu fi fost atât de aproape de Cleveland, dar asta nu avea importanţă, căci era mult prea departe pentru vizite; îl ura atât de mult încât era hotărâtă să nu-i mai pomenească numele şi să le spună tuturor ce om de nimic era.

Doamna Palmer îşi mai dovedi simpatia prin aflarea tuturor amănuntelor legate de apropiata căsătorie şi împărtăşirea acestora lui Elinor. Curând fu în măsură să spună unde se construia noua caleaşca, ce pictor făcea portretul domnului Willoughby şi în ce atelier puteau fi văzute hainele domnişoarei Grey.

Nepăsarea calmă şi politicoasă a lui lady Middleton în această împrejurare fu o adevărată uşurare pentru Elinor, pe care amabilitatea zgomotoasă a celorlalţi o deprima deseori. Pentru ea, era o mare consolare să ştie că măcar o persoană din cercul lor de prieteni nu era interesată de subiect, că se putea întâlni cu ea fără să aibă vreo curiozitate pentru amănunte sau vreo nelinişte pentru sănătatea surorii ei.

Orice însuşire este ridicată uneori de împrejurările de moment la o valoare mai mare decât cea adevărată; iar Elinor, pe care compătimirea exagerat de amabilă o istovea deseori, ajunsese să considere buna creştere mai de folos decât amabilitatea.

Dacă subiectul era luat foarte des în discuţie, lady Middleton îşi exprima sentimentele exclamând o dată sau de două ori „Este foarte neplăcut!”, iar dacă la început nu trăda nici cea mai mică emoţie când le văzu pe domnişoarele Dashwood, foarte curând nu mai aminti nici un cuvânt despre întreaga poveste; şi după ce susţinu astfel demnitatea propriului sex şi critică defectele celuilalt, se consideră liberă să se îngrijească de petrecerile ei şi, ca atare, hotărî (deşi cam împotriva părerii lui sir John), că, întrucât doamna Willoughby avea să fie o femeie elegantă şi bogată, avea să-i lase cartea ei de vizită de îndată ce se va mărita.

Întrebările discrete şi delicate ale colonelului Brandon erau oricând bine venite pentru domnişoara Dashwood. El îşi câştigase cu prisosinţă dreptul la o discuţie intimă despre dezamăgirea surorii ei şi conversau întotdeauna cu inima deschisă, Privirea plină de milă cu care îl privea uneori Marianne şi blândeţea glasului ei ori de câte ori era obligată sau se simţea obligată să-i vorbească, deşi lucrul acesta nu se întâmpla des, erau cea mai mare răsplată pentru efortul dureros de a-şi dezvălui suferinţele trecute şi umilinţele prezente. Colonelul ştia acum că efortul lui îi sporise bunăvoinţa faţă de el, iar Elinor începu să spere că această bunăvoinţă avea să fie şi mai mare cu timpul; doamna Jennings însă, care habar n-avea despre toate astea şi vedea doar că atitudinea gravă a colonelului era neschimbată, începea să creadă după vreo două zile că nu aveau să fie căsătoriţi până la Sânziene, ci până la Sfântul Mihail, iar după o săptămână era încredinţată că nu mai avea să fie nici o nuntă. Buna înţelegere dintre colonel şi domnişoara Dashwood părea să arate că onoarea de a deveni stăpâna dudului, a canalului şi a crângului de tisă avea să-i revină mai degrabă ei şi, o vreme, doamna Jennings încetă cu desăvârşire să se mai gândească la domnul Ferrars.

Pe la începutul lui februarie, cam la vreo două săptămâni după primirea scrisorii lui Willoughby, Elinor avu sarcina dureroasă de a-şi informa sora că el se însurase. Avusese grijă ca ştirea să-i fie dată mai întâi ei, deoarece nu voia ca Marianne să afle din ziarele pe care le cerceta cu înfrigurare în acea dimineaţă.

Marianne primi vestea cu un calm hotărât, nu făcu nici o remarcă şi, la început, nu vărsă nici o lacrimă, însă curând după aceea izbucni în plâns şi tot restul zilei fu într-o stare la fel de jalnică precum cea în care fusese când aflase prima dată despre eveniment.

Soţii Willoughby părăsiră Londra imediat după căsătorie, iar Elinor speră să reuşească să-şi convingă sora, care nu mai părăsise casa de când primise lovitura, să iasă iarăşi câte puţin în oraş, aşa cum făcea înainte, întrucât acum nu mai exista pericolul de a-l vedea pe vreunul dintre ei.

Cam pe la acea vreme, cele două domnişoare Steele, sosite de curând în casa verişoarei lor din Bartlett Buildings, Holborn, se prezentară iarăşi dinaintea rudelor lor mai importante din Conduit Street şi Berkeley Street şi fură primite de toate cu mare cordialitate.

Numai Elinor nu se bucură să le vadă. Prezenţa lor era mereu pentru ea prilej de durere şi cu greu putu să răspundă cu amabilitate la extraordinara bucurie a lui Lucy de a o fi găsit încă în Londra.

— Aş fi fost foarte dezamăgită dacă nu te-aş mai fi găsit aici, spuse ea în mod repetat, subliniind puternic cuvântul mai. Însă mereu m-am gândit că am să te găsesc. Eram aproape sigură că n-ai să părăseşti Londra încă o vreme, deşi la Barton parcă mi-ai spus că nu intenţionezi să stai mai mult de o lună. Ar fi fost păcat să pleci înainte de sosirea fratelui şi a cumnatei dumitale. Acum sunt sigură că n-ai să te mai grăbeşti să pleci. Mă bucur tare mult că nu te-ai ţinut de cuvânt.

Elinor înţelese foarte bine ce voia să spună şi trebui să facă apel la întreaga sa stăpânire de sine pentru a da impresia că nu pricepuse.

— Ei bine, draga mea, cum aţi călătorit? Întrebă doamna Jennings.

— Nu cu diligenta, răspunse domnişoara Steele, entuziasmându-se dintr-o dată. Am venit cu o caleaşca închiriată şi am fost însoţite de un tânăr foarte elegant. Doctorul Davies tocmai venea la Londra şi ne-am gândit să venim şi noi cu el; iar el s-a purtat ca un gentleman şi a plătit cu zece-doisprezece şilingi mai mult decât noi.

— Oh, oh! Exclamă doamna Jennings. Foarte frumos, într-a devăr, şi garantez că doctorul nu e însurat.

— Ei, asta-i acum! Spuse făcând pe mironosiţa domnişoara Steele. Toată lumea face glume pe seama mea şi a doctorului şi zău dacă ştiu de ce. Verişoarele mele spun că am făcut o cucerire, însă în ce mă priveşte, declar că nu mă gândesc la el. „Doamne, uite că vine amorezul tău, Nancy!”, mi-a spus verişoara mea zilele trecute când l-a văzut trecând strada spre casă. „Amorezul meu, ce să zic!”, am spus eu. „Nu ştiu la cine te referi. Doctorul nu e deloc amorezul meu.”

— Ei, lasă că ştiu eu că doctorul e alesul, spuse verişoara domnişoarei Steele.

— Ba nu, replică aceasta cu seriozitate afectată, şi te rog să contrazici acest lucru dacă vei auzi vreodată vorbindu-se de el.

Doamna Jennings îi dădu asigurări că nu avea s-o facă, lucru care o mulţumi de-a dreptul pe domnişoara Steele.

— Presupun că vă veţi duce să staţi cu fratele şi cumnata voastră când vor sosi în Londra, domnişoară Dashwood, spuse Lucy reluându-şi atacul după o încetare a aluziilor ostile.

— Nu, nu cred că o vom face.

— Oh, ba da, cred că da.

Elinor nu vru să-i facă pe plac contrazicând-o în continuare.

— Ce lucru fermecător că doamna Dashwood se poate lipsi de amândouă atâta timp!

— Care atâta timp? Interveni doamna Jennings. Vai, vizita lor abia a început!

Lucy fu redusă la tăcere.

— Îmi pare rău că nu putem s-o vedem pe sora dumitale, spuse Steele. Îmi pare rău că nu se simte bine.

— Eşti foarte bună. Şi surorii mele îi va părea rău că nu a putut să vă vadă, însă în ultima vreme au chinuit-o nişte dureri de cap cumplite, din care cauză nu poate să facă faţă companiei sau conversaţiei.

— Oh, mare păcat! Dar cred că ar putea să vadă nişte pri etene atât de bune ca Lucy şi ca mine, iar noi nu vom scoate o vorbă.

Elinor refuză cu multă politeţe propunerea. Probabil că sora ei era în pat sau în capot şi, prin urmare, nu putea să vină la ele.

— Oh, dacă e vorba numai de asta, putem să mergem noi s-o vedem! Spuse domnişoara Steele.

Pe Elinor această obrăznicie începu s-o scoată din răbdări; însă fu scutită de deranjul de a-i pune capăt de dojana aspră a lui Lucy.