CAPITOLUL VI

ÎN URMĂTOARELE TREI SAU PATRU ZILE nu se întâmplă nimic care s-o facă pe Elinor să regrete că apelase la mama ei, căci Willoughby nici nu veni, nici nu scrise.

Pe la sfârşitul acelei perioade trebuiră s-o însoţească pe lady Middleton la o petrecere la care doamna Jennings nu putea lua parte din cauză că fiica ei cea mică nu se simţea prea bine, iar Marianne, pe deplin abătută, nepăsătoare la înfăţişarea sa şi vădit indiferentă dacă mergea sau rămânea acasă, se pregăti pentru acea petrecere fără să manifeste speranţă sau plăcere. După ceai, stătu lângă focul din salon până la sosirea lui lady Middleton, fără să se mişte de pe scaun sau să-şi schimbe poziţia, cufundată în propriile-i gânduri şi insensibilă la prezenţa surorii ei, iar când în cele din urmă li se spuse că lady Middleton le aşteaptă la uşă tresări de parcă uitase că aştepta pe cineva.

Sosiră la timp la locul de destinaţie şi, de îndată ce şirul de căleşti din faţa lor le permise, se dădură jos, urcară scările şi îşi auziră numele anunţate cu un glas sonor de la un palier la altul şi intrară într-o sală luminată splendid, plină de lume, în care era înăbuşitor de cald. După ce, conform regulilor bunei-cuviinţe, îşi prezentară omagiile stăpânei casei, se amestecară în mulţime şi îşi luară partea de căldură şi lipsă de confort, pe care sosirea lor le spori. După un oarecare timp petrecut în tăcere şi nemişcare, lady Middleton luă Ioc la masa de cărţi şi, cum Marianne nu avea chef să se mişte prin salon, ea şi Elinor avură norocul să găsească două scaune şi se aşezară, nu departe de masa de joc.

Nu stăteau de mult timp astfel când Elinor îl zări pe Willoughby, la câţiva metri de ele, angajat într-o conversaţie aprinsă cu o tânără foarte elegantă. Curând îi prinse privirea, şi el se înclină numaidecât, dar fără să încerce să vorbească cu ea sau să se apropie de Marianne, deşi nu putea să n-o fi văzut, apoi îşi continuă conversaţia cu aceeaşi doamnă. Elinor se întoarse involuntar spre Marianne, să vadă dacă situaţia putea rămâne neobservată de către ea. In acel moment îl zări şi ea şi, cu faţa strălucind brusc de încântare, s-ar fi îndreptat spre el pe loc, dacă sora ei n-ar fi oprit-o.

— Doamne sfinte! Exclamă ea. E acolo… E acolo… Oh, de ce nu se uită la mine? De ce nu pot să vorbesc cu el?

— Te rog să te linişteşti şi să nu-ţi dai în vileag sentimentele în faţa celor prezenţi, spuse Elinor. Poate că încă nu te-a observat.

Insă nici ea nu credea asta, iar a fi liniştită într-un astfel de moment nu era numai peste puterile lui Marianne, ci şi dincolo de dorinţa ei. Şedea pe scaun chinuită de nerăbdare, ceea ce îi schimba toate trăsăturile.

În cele din urmă el se răsuci din nou şi se uită la amândouă; Marianne se ridică numaidecât şi, pronunţându-i numele cu un glas afectuos, îi întinse mâna. El se apropie şi, adresându-i-se mai degrabă lui Elinor decât lui Marianne, de parcă dorea să-i evite privirea, şi hotărât să nu-i ia în seamă atitudinea, se interesă în grabă de doamna Dashwood şi întrebă de cât timp erau în Londra, în faţa unei astfel de purtări, Elinor se pierdu cu firea şi nu putu să scoată o vorbă. Sora ei, însă, îşi exprimă pe loc sentimentele. Roşie toată la faţă, exclamă cu un glas copleşit de emoţie:

— Doamne sfinte, Willoughby! Ce înseamnă toate astea?

N-ai primit scrisorile mele? Nu vrei să dai mâna cu mine?

Atunci, el nu mai putu să evite s-o facă, însă atingerea ei îi păru dureroasă şi îi ţinu mâna numai o clipă. In tot acest timp, Marianne se lupta evident să-şi recapete stăpânirea de sine. Elinor îi urmări faţa şi văzu că expresia ei se liniştea. După o clipă, Willoughby rosti calm:

— Am avut onoarea să trec marţea trecută prin Berkeley Street şi am regretat foarte mult că n-am avut norocul să vă gă sesc acasă nici pe dumneavoastră, nici pe doamna Jennings. Sper că nu s-a pierdut cartea mea de vizită.

— Dar n-ai primit biletele de la mine/întrebă Marianne, cu cea mai sălbatică nelinişte. Sunt sigură că e o greşeală aici – o greşeală îngrozitoare. Ce poate să însemne asta/Pentru Dumnezeu, Willoughby, spune-mi ce s-a întâmplat!

El nu răspunse; se schimbă la faţă şi toată stânjeneala îi reveni; dar, întâlnind privirea domnişoarei cu care discutase înainte şi simţind parcă nevoia unui efort imediat, îşi reveni iarăşi şi spuse:

— Da, am avut plăcerea să primesc informaţia cu privire la sosirea dumneavoastră la Londra, pe care aţi avut amabilitatea să mi-o transmiteţi.

Apoi, cu o mică plecăciune, se întoarse în grabă lângă prietena lui.

Marianne, care acum arăta albă ca varul şi nu se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi pe scaunul ei, iar Elinor, care se aştepta s-o vadă leşinând în orice clipă, încercă să o ferească de privirile celorlalţi, în timp ce o readucea în simţiri cu apă de lavandă.

— Elinor, du-te la el şi fă-l să vină la mine! Spuse Marianne de îndată ce putu să vorbească. Spune-i că trebuie să-l văd iarăşi, că trebuie să vorbesc cu el numaidecât. N-am stare… N-am să mai am o clipă de linişte până nu se vor lămuri toate astea… Tre buie să fie la mijloc o neînţelegere. Oh, du-te la el în clipa asta!

— Cum să fac asta? Nu, draga mea Marianne, trebuie să ai răbdare. Aici nu-i locul pentru explicaţii. Aşteaptă până mâine.

Reuşi cu greu s-o împiedice să se ducă ea însăşi după el, îi fu cu neputinţă s-o convingă să-şi stăpânească agitaţia, să aştepte măcar până putea să vorbească cu el între patru ochi, căci Marianne continuă să-şi exprime neîncetat, cu glas coborât, nefericirea pe care o simţea, prin exclamaţii de durere. In scurtă vreme Elinor îl văzu pe Willoughby părăsind încăperea pe uşa care dădea spre scară şi, spunându-i lui Marianne că plecase, o convinse că era cu neputinţă să mai vorbească iarăşi cu el în acea seară, îndemnând-o din nou să se liniştească. Marianne o rugă pe sora ei să stăruie pe lângă lady Middleton să le ducă acasă, întrucât era prea nefericită ca să mai rămână un minut. Informată că Marianne nu se simţea bine, lady Middleton, deşi era în mijlocul unei partide de cărţi, era prea politicoasă pentru a se împotrivi dorinţei ei de a pleca şi, trecându-şi cărţile unei prietene, ieşi de îndată ce fu adusă caleaşca. Pe drumul de întoarcere în Berkeley Street nu se rosti nici o vorbă. Marianne suferea în tăcere, prea îndurerată ca să poată măcar să plângă; însă, cum din fericire doamna Jennings nu venise acasă, putură să se ducă direct în camerele lor, unde sărurile de amoniu o readuseră puţin în simţiri. În scurt timp era dezbrăcată şi culcată şi, cum părea dornică să fie singură, sora ei o părăsi şi, în timp ce aştepta întoarcerea doamnei Jennings, avu destul timp să se gândească la cele petrecute.

Nu se putea îndoi că între Willoughby şi Marianne existase. Un fel de logodnă, şi părea la fel de limpede că Willoughby se plictisise de ea; căci orice speranţă ar fi putut anima încă dorinţele lui Marianne, ea, una, nu putea atribui un astfel de comportament vreunei greşeli sau neînţelegeri. Nimic nu o putea explica, în afară de o schimbare totală a sentimentelor. Indignarea ei ar fi fost şi mai puternică dacă n-ar fi fost martoră la acea stânjeneală care părea o recunoaştere a purtării lui urâte şi o împiedica să-l considere atât de lipsit de scrupule încât să se fi jucat de la bun început cu sentimentele surorii ei fără vreun scop. Poate că absenţa îi slăbise afecţiunea, iar comoditatea îl făcuse să şi-o înfrângă, însă ea nu se îndoia că acea afecţiune existase la început.

Cât despre Marianne, nu putea să se gândească fără cea mai adâncă îngrijorare la durerea pe care o întâlnire atât de neferi cită trebuie să i-o fi provocat deja şi la suferinţa şi mai mare care, cu siguranţă, avea să vină. Prin comparaţie ea avea o situaţie fericită, căci putea să-l stimeze pe Edward la fel ca până atunci, chiar dacă ar fi fost despărţiţi în viitor. Insă se părea că toate împrejurările care ar fi putut face şi mai rău se uniseră pentru a spori nefericirea lui Marianne prin despărţirea definitivă de Willoughby, prin ruptura imediată şi irevocabilă cu el.