CAPITOLUL VII

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, înainte ca fata în casă să Ie aprindă focul sau ca soarele să capete putere asupra unei zile reci şi mohorâte de iarnă, Marianne stătea în genunchi, îmbrăcată numai pe jumătate, lângă pervazul unei ferestre, unde avea puţină lumină, şi scria atât de repede cât îi permiteau lacrimile care îi curgeau fără încetare pe obraji. Aşa o zări Elinor când fu deşteptată de agitaţia şi suspinele ei şi, după ce o urmări neliniştită câteva clipe, o întrebă cu cea mai mare blândeţe:

— Marianne, pot să întreb…

— Nu, Elinor, nu întreba nimic, răspunse ea. Curând vei afla totul.

Calmul disperat cu care rosti aceste cuvinte nu ţinu decât atât cât le spuse, fiind urmat imediat de revenirea aceleiaşi dureri fără limite. Trecură câteva minute până putu să-şi continue scrisoarea, şi desele răbufniri de durere care o sileau să se oprească din scris din când în când erau dovezi grăitoare a ceea ce simţea scriindu-i, mai mult ca sigur, pentru ultima oară lui Willoughby.

Elinor dădu dovadă de toată atenţia discretă de care era în stare, şi ar fi căutat să o aline şi s-o liniştească şi mai mult, dacă Marianne nu ar fi implorat-o, cu înfocarea celei mai mari nervozităţi, să nu-i mai vorbească pentru nimic în lume. In astfel de împrejurări, era mai bine pentru amândouă să nu stea mult împreună; starea de spirit agitată a lui Marianne o făcu nu doar să părăsească încăperea de îndată ce se îmbrăcă, ci şi să rătăcească prin casă, evitând să vadă pe cineva.

La micul dejun, Marianne nici măcar nu încercă să mănânce ceva, iar Elinor îşi dădu toată silinţa, nu s-o îndemne să mănânce sau s-o compătimească, ci s-o facă pe doamna Jennings să fie atentă numai la ea, şi nu la Marianne.

Cum micul dejun era masa preferată a doamnei Jennings, ţinu destul de mult şi, după ce se sfârşi, tocmai se aşezau la masa de lucru când Marianne primi o scrisoare pe care o luă nerăbdătoare din mâna servitoarei şi, făcându-se albă ca varul, fugi imediat în cameră. Dându-şi seama din comportarea lui Marianne că scrisoarea trebuia să fie de la Willoughby, Elinor simţi dintr-o dată că i se face rău, abia mai putu să-şi ţină capul sus şi începu să tremure atât de tare încât se temu că era cu neputinţă ca doamna Jennings să nu bage de seamă. Totuşi, buna doamnă văzu numai că Marianne primise o scrisoare de la Willoughby, ceea ce i se păru o glumă foarte bună şi o trată ca atare, exprimându-şi râzând speranţa că avea s-o găsească pe^placul ei. Era prea ocupată cu măsurarea firelor de lână pentruycarpeta la care lucra ca să bage de seamă ceva. După ce Marianne dispăru, continuă liniştită:

— Pe cuvântul meu că n-am văzut în viaţa mea o tânără atât de îndrăgostită! Fetele mele au fost nimic pe lângă ea, deşi au fost şi ele destul de prostuţe; cât despre domnişoara Marianne, e o făptură cu totul schimbată. Sper din toată inima că el n-o să mai aştepte mult, căci e dureros s-o vezi arătând atât de bolnavă şi pierită. Spune-mi, rogu-te, când urmează să se căsătorească?

Cu toate că Elinor nu fusese nicicând mai puţin dispusă să vorbească, se văzu nevoită să răspundă unui asemenea atac şi, prin urmare, încercând să zâmbească, replică:

— Chiar v-aţi convins, doamnă, că sora mea e logodită cu domnul Willoughby? Credeam că e doar o glumă, dar o întrebare atât de serioasă pare să sugereze mai mult; de aceea, mă văd obligată să vă rog să nu vă mai amăgiţi. Vă asigur că nimic nu m-ar mira mai mult decât să aud că ei urmează să se căsătorească.

— Ruşine, domnişoară Dashwood, ruşine! Cum poţi să vorbeşti aşa? Oare nu ştim cu toţii că trebuie să fie o căsătorie, că s-au îndrăgostit până peste cap din clipa în care s-au cunos cut? Oare nu i-am văzut zi de zi, în Devonshire, de dimineaţă până seara, împreună? Şi crezi că nu ştiu că sora dumitale a venit cu mine la Londra cu scopul de a-şi cumpăra haine de nuntă?

Haide, haide, asta nu se face. Pentru că dumneata eşti atât de vicleană în privinţa asta, crezi că nimeni altcineva nu are minte; dar lucrurile nu stau aşa, ţi-o spun eu, căci lucrul ăsta e de mult cunoscut în tot oraşul. Le-am spus tuturor despre asta, şi la fel şi Charlotte.

— Chiar că vă înşelaţi, doamnă, spuse Elinor, foarte serios. Faceţi un lucru foarte rău răspândind o astfel de veste, şi veţi vedea că aşa este, deşi acum nu vreţi să mă credeţi.

Doamna Jennings râse din nou, dar Elinor nu mai avu chef să mai spună ceva şi, cum era nerăbdătoare să ştie ce scrisese Willoughby, se duse în grabă în camera lor unde, deschizând uşa, o văzu pe Marianne întinsă pe pat, aproape sufocată de durere, cu o scrisoare în mână şi alte două sau trei zăcând lângă ea. Elinor se apropie, dar nu scoase o vorbă; şi, aşezându-se pe pat, o luă de mână, o sărută drăgăstos de mai multe ori, apoi izbucni în lacrimi care, la început, fură la fel de violente ca ale lui Marianne. Deşi nu era în stare să vorbească, Marianne păru să simtă toată blândeţea acestei purtări şi, după ce plânseră împreună un timp, îi înmâna lui Elinor toate scrisorile, apoi îşi îngropa faţa în batistă şi aproape că urlă de durere. Elinor, care ştia că o aşa durere trebuia să-şi urmeze cursul, oricât de tulburător era să fii martor la ea, aşteptă până când Marianne se mai linişti puţin apoi, nerăbdătoare, luă scrisoarea lui Willoughby şi citi următoarele: Stimată domnişoară, Tocmai am avut onoarea de a primi scrisoarea dumneavoastră, pentru care vă rog să primiţi sincerele mele mulţumiri. Mă îngrijorează mult că purtarea mea de aseară nu a întrunit aprobarea dumneavoastră şi, deşi mi-e greu să descopăr cum am putut să să am nenorocul să vă supăr, vă cer iertare pentru ceea ce, vă asigur, a fost absolut neintenţionat. Nu o să mă gândesc niciodată decât cu cea mai mare plăcere la fostele mele legături cu familia dumneavoastră din Devonshire, şi mă amăgesc cu gândul că ele nu vor fi întrerupte de vreo greşeală sau înţelegere greşită a faptelor mele. Stima mea pentru toată familia dumneavoastră este foarte sinceră, dar, dacă am avut ghinionul să dau naştere unei credinţe că a existat ceva mai mult decât am simţit sau am vrut să exprim, am să-mi reproşez că n-am fost mai prudent în exprimarea acestei stime. Veţi fi de acord că era cu neputinţă să mă fi gândit la mai mult, când veţi înţelege că afecţiunea mea era de mult angajată în altă parte, şi cred că nu vor trece multe săptămâni până când această logodnă va fi un fapt împlinit. Mă supun cu mare regret poruncii dumneavoastră de a vă înapoia scrisorile cu care am fost onorat şi şuviţa de păr pe care mi-aţi dăruit-o cu atâta mărinimie.

Rămân, stimată domnişoară, al dumneavoastră supus şi umil servitor, John Willoughby.

E uşor de închipuit cu ce indignare trebuie s (ă fi fost citită o astfel de scrisoare de către domnişoara Dashwood. Cu toate că, încă înainte s-o înceapă, ştia că trebuia să aducă o dovadă a nestatorniciei lui şi să confirme despărţirea lor definitivă, nu ştia că se puteau folosi astfel de vorbe pentru a o anunţa şi nici nu-l credea pe Willoughby în stare să se abată atât de mult de la aparenţa sentimentelor onorabile şi delicate, potrivite cu buna-cuviinţă firească a unui gentleman, încât să trimită o scrisoare atât de neruşinat de crudă, o scrisoare care, în loc să arate, o dată cu dorinţa lui de a-şi recăpăta libertatea, şi manifestări de regret, nu recunoştea înşelarea încrederii, nega orice afecţiune aparte – o scrisoare în care fiecare rând era o insultă şi care dovedea că autorul ei era un ticălos înrăit.

Elinor se uită un timp la ea cu uimire şi indignare, apoi o reciti de câteva ori; ceea ce nu făcu decât să-i sporească sila faţă de cel care o scrisese, iar sentimentele împotriva lui erau atât de înverşunate, încât nu îndrăzni să vorbească, de teamă să n-o facă pe Marianne să sufere şi mai mult, tratând ruperea logodnei lor nu ca pe o pierdere regretabilă, ci ca pe o salvare de la cel mai rău şi mai iremediabil dintre toate lucrurile, o legătură pe viaţă cu un bărbat fără scrupule.

Meditând cu seriozitate la conţinutul scrisorii, la ticăloşia acelei minţi care o dictase şi la mintea foarte diferită a unei persoane foarte diferite, care avea o legătură cu povestea asta doar prin sentimentele pe care i le dăruise inima ei, Elinor uită de suferinţa imediată a surorii ei, uită că avea în poală încă trei scrisori necitite, uită cu desăvârşire că era de mult în acea cameră, astfel încât, atunci când auzi o trăsură oprindu-se în faţa casei, se duse la fereastră să vadă cine putea să vină atât de devreme şi fu uimită să descopere trăsura doamnei Jennings, care, ştia ea, era comandată pentru ora unu. Hotărâtă să nu o lase singură pe Marianne, cu toate că ştia că în acele clipe nu-i putea aduce multă alinare, se grăbi să se scuze de la a o însoţi pe doamna Jennings, motivând că sora ei nu se simţea bine. Doamna Jennings o scuti numaidecât, exprimându-şi sincera îngrijorare pentru indispoziţia surorii ei, iar Elinor, după ce o văzu plecată, se întoarse la Marianne, care tocmai încerca să se dea jos din pat; ajunse la timp ca s-o împiedice să cadă, slăbită şi ameţită cum era din pricina îndelungatei lipse de hrană şi odihnă, căci trecuseră multe zile de când nu mai avusese deloc poftă de mâncare şi multe nopţi de când nu mai dormise cu adevărat; dar acum, când febra aşteptării nu o mai însufleţea, urmările se făceau simţite prin dureri de cap, senzaţie de leşin şi epuizare nervoasă. Elinor îi aduse îndată un pahar de vin, care o mai întrema, şi în cele din urmă putu să-şi exprime recunoştinţa faţă de bunătatea surorii sale spunând:

— Sărmană Elinor! Câtă nefericire îţi pricinuiesc!

— N-aş vrea decât să pot face ceva ca să te simţi mai bine, răspunse Elinor.

Aceste cuvinte fură prea mult pentru Marianne care în chinul inimii ei nu putu decât să exclame „Oh, Elinor, sunt într-adevăr nefericită!”, după care glasul îi pieri de tot în suspine.

Elinor nu mai putu să fie martoră la acest torent de durere nestăvilită fără să spună nimic.

— Străduieşte-te să te linişteşti, dragă Marianne, dacă nu vrei să mori şi să-i omori pe toţi care te iubesc! Strigă ea.

Gândeşte-te la mama, gândeşte-te la cât de nefericită e că suferi.

Trebuie să te stăpâneşti de dragul ei.

— Nu pot, nu pot! Strigă Marianne. Dacă te supăr, pleacă, părăseşte-mă, urăşte-mă, uită-mă, dar nu mă chinui aşa. Oh, ce uşor le este să vorbească de stăpânire celor care n-au nici o durere! Fericită Elinor, n-ai ideea cât sufăr eu!

— Mă numeşti fericită, Marianne? Ah, dacă ai şti!… Şi cum poţi să crezi că sunt fericită când te văd atât de nenorocită?

— Iartă-mă, iartă-mă! Exclamă Marianne, înlănţuindu-i gâtul cu braţele. Ştiu că suferi din cauza mea, ştiu ce inimă ai.

Totuşi tu trebuie să fii fericită. Edward te iubeşte… Oh, ce poate ucide o aşa o fericire?

— Multe, multe împrejurări, spuse Elinor cu gravitate.

— Nu, nu, nu! Strigă cu sălbăticie Marianne. El te iubeşte pe tine şi numai pe tine. Tu nu poţi să ai vreo durere.

— Nu pot să am nici o plăcere când te văd în starea asta.

— Şi n-ai să mă vezi niciodată altfel. Nimic nu poate alunga nefericirea mea.

— Nu trebuie să vorbeşti aşa, Marianne. N-ai nici o alinare, nici un prieten? Oare pierderea ta nu lasă loc de consolare?

Acum suferi mult, dar gândeşte-te cât ai fi suferit dacă îi desco pereai mai târziu caracterul, dacă logodna voastră ar fi ţinut luni în şir, cum se putea întâmpla, înainte ca el să aleagă să-i pună capăt. Fiecare zi de încredere nefericită din partea ta ar fi făcut lovitura şi mai îngrozitoare.

— Logodnă! Exclamă Marianne. N-a existat nici o logodnă.

— Nici o logodnă?

— Nu, nu e atât de nedemn pe cât îl crezi. Nu a încălcat niciodată nici un jurământ de credinţă faţă de mine.

— Dar ţi-a spus că te iubeşte?

— Da… Nu… Niciodată categoric. M-a lăsat să cred asta în fiecare zi, dar nu mi-a declarat-o niciodată în mod deschis.

Uneori mi se părea că o spune… Dar n-a spus-o niciodată.

— Şi totuşi i-ai scris.

— Da… Ce putea fi rău în asta, după toate cele petrecute?… Dar nu pot să vorbesc.

Elinor nu mai spuse nimic şi, întorcându-se la cele trei scrisori care îi stârneau acum o şi mai mare curiozitate, începu imediat să le citească. Prima, pe care sora ei i-o trimisese lui Willoughby când sosiseră la Londra, suna în felul următor: Berkeley Street, ianuarie Vei fi uimit, Willoughby, la primirea acestei scrisori, şi cred că vei fi mai mult decât uimit când vei afla că sunt la Londra. Prilejul de a veni încoace, deşi cu doamna Jennings, a fost o ispită căreia n-am putut să-i rezist. Aş vrea să primeşti această scrisoare la timp ca să poţi să vii aici diseară, dar nu mă voi bizui pe asta. În orice caz, am să te aştept mâine. Deocamdată, la revedere.

M. D.

Al doilea bilet, care fusese scris în dimineaţa de după balul de la familia Middleton, conţinea următoarele: N-am cuvinte să-ţi spun cât am fost de dezamăgită că n-am fost acasă alaltăieri când ai trecut pe aici şi nici cât am fost de uimită că n-am primit nici un răspuns la biletul pe care ţi l-am trimis acum mai mult de o săptămână. Aşteptăm veşti de la tine şi, mai mult chiar, să te vedem apărând în orice clipă. Te rog să treci iarăşi de îndată ce poţi şi să-mi explici motivul pentru care am aşteptat în zadar. Altă dată ar fi bine să vii mai devreme pentru că, în general, ieşim în oraş pe la unu. Aseară am fost la lady Middleton, unde a fost un bal. Mi s-a spus că ai fost şi tu invitat la petrecere. Dar oare aşa să fie? Dacă aşa stau lucrurile şi n-ai venit acolo, trebuie să te fi schimbat foarte mult de când ne-am despărţit. Insă nu vreau să cred că este adevărat, şi sper să primesc foarte curând asigurarea ta că este altfel.

M. D.

Conţinutul ultimului ei bilet către el era următorul: Ce trebuie să înţeleg, Willoughby, din comportarea ta de aseară? Iţi cer din nou o explicaţie. Eram pregătită să te întâlnesc cu plăcerea căreia despărţirea noastră era firesc să-i dea naştere, cu famâiaritatea pe care intimitatea noastră de la Barton mi se pare că o justifică. Insă am fost respinsă! Am petrecut o noapte nefericită, străduindu-mă să găsesc scuze unei purtări care cu greu poate fi numită mai puţin decât insultătoare; însă, cu toate că n-am putut încă găsi o scuză rezonabilă pentru comportamentul tău, sunt gata să-ţi ascult justificarea. Poate că ai fost greşit informat sau înşelat cu bună ştiinţă în legătură cu mine, ceea ce m-ar putea coborî în ochii tăi, spune-mi despre ce este vorba, arată-mi pe ce temei te-ai purtat aşa, şi voi fi mulţumită să pot să-ţi dau explicaţii. M-ar îndurera să fiu nevoită să gândesc rău despre tine; dar, dacă trebuie s-o fac, dacă trebuie să aflu că nu eşti ceea ce te-am crezut până acum, că stima ta pentru noi n-a fost deloc sinceră, că purtarea ta faţă de mine era menită doar să înşele, fie s-o aflu cât mai repede. În prezent, sentimentele mele sunt într-o stare de incertitudine îngrozitoare; aş dori să te achit de vinovăţie, dar e mai bine pentru amândoi să cunoaştem adevărul, decârsă sufăr ca acum. Dacă sentimentele tale nu mai sunt cele care au fost, te rog să-mi înapoiezi biletele şi şuviţa de păr care se află în posesia ta.

M. D.

Gândindu-se la Willoughby, lui Elinor nu-i venea să creadă că asemenea scrisori, atât de pline de afecţiune şi încredere, putuseră să primească un astfel de răspuns. Insă faptul că îl condamna nu o orbea într-atât încât să nu-şi dea seama că n-ar fi trebuit deloc să fie scrise, şi suferea în tăcere din cauza imprudenţei care condusese la astfel de dovezi de dragoste nesolicitate, nemotivate şi foarte sever condamnate de cele întâmplate. Marianne, văzând că ea terminase de citit scrisorile, făcu observaţia că nu conţineau decât ceea ce ar fi scris oricine într-o situaţie asemănătoare şi îi spuse:

— Mă simţeam atât de angajată faţă de el, pe parcă ne-ar fi legat cel mai serios acord legal.

— Te cred, spuse Elinor, însă, din păcate, el nu simţea acelaşi lucru.

— Ba da, Elinor, săptămâni la rând a simţit acelaşi lucru.

Sunt sigură de asta. Orice ar fi putut să-l schimbe acum – şi nu poate să fie decât cea mai mârşavă minciună împotriva mea – cândva i-am fost atât de dragă pe cât putea să-şi dorească sufle tul meu. Această şuviţă de păr, la care a renunţat acum cu atâta uşurinţă, mi-a fost cerută cu cele mai arzătoare rugăminţi. Să-i fi auzit atunci glasul, să-i fi văzut privirea şi purtarea din acea clipă! Ai uitat ultima seară pe care am petrecut-o împreună la Barton? Şi dimineaţa în care ne-am despărţit, când mi-a spus că s-ar putea să treacă multe săptămâni până ne vom reîntâlni… Ce nefericit era… Aş putea uita vreodată cât de nefericit era?

Câteva clipe nu mai putu să spună nimic, dar, când această emoţie trecu, adăugă pe un ton mai ferm:

— Am fost folosită cu cruzime, Elinor, dar nu de către Willoughby.

— Draga mea Marianne, de cine, dacă nu de el? Cine putea să-l instige?

— Mai degrabă toată lumea, decât inima lui. Mai degrabă aş crede că toate cunoştinţele mele s-au aliat să mă distrugă în ochii lui, decât să-l cred în stare de o aşa cruzime. Poate că femeia asta de care îmi scrie, oricine ar fi ea, sau oricine altcine va în afară de tine, de mama şi de Edward, are o inimă atât de haină încât să mă vorbească de rău. În afară de voi trei, există vreo făptură pe lume pe care să n-o bănuiesc de răutate mai mult decât pe Willoughby, a cărui inimă o cunosc atât de bine?

Elinor nu voia să se certe şi se mulţumi să spună:

— Indiferent cine sunt duşmanii tăi, surioară, fă-i să nu aibă parte de victoria lor răutăcioasă, arată-le cum conştiinţa nevi novăţiei tale şi a bunelor tale intenţii îţi susţine moralul.

Mândria care rezistă în faţa unei asemenea rele voinţe este nimerită şi lăudabilă.

— Ba nu! Strigă Marianne. O nefericire precum este a mea nu are mândrie. N-au decât să se bucure ştiindu-mă nenorocită.

Elinor, celor care nu suferă le dă mâna să fie mândri şi indepen denţi, să facă faţă insultei sau să întoarcă umilinţa, însă eu nu pot. Eu trebuie să sufăr, trebuie să fiu nefericită, şi cei care se bucură de asta n-au decât să o facă.

— Dar de dragul mamei şi al meu…

— Aş face mai mult decât de al meu. Dar să par fericită când sunt atât de nefericită… Oh, cine poate să-mi ceară asta?

Un timp, tăcură amândouă. Elinor se plimba îngândurată de la cămin la fereastră şi de Ia fereastră la cămin, fără să simtă căldura primului şi fără să vadă ceva pe a doua; iar Marianne, aşezată la piciorul patului, cu capul rezemat de un stâlp de-al lui, începu să recitească scrisoarea lui Willoughby şi, după ce se cutremură la fiecare rând, exclamă:

— E prea mult! Oh, Willoughby, Willoughby, ar putea fi asta scrisoarea ta? Eşti crud, crud – nimic nu te poate dezvinovăţi.

Nimic nu poate, Elinor. N-ar fi trebuit să nu mai creadă în mine, indiferent ce ar fi auzit împotriva mea. Trebuia să-mi fi spus şi mie, trebuia să-mi fi dat şansa să mă dezvinovăţesc.„…Şuviţa de păr (citi ea din scrisoare) pe care mi-aţi dăruit-o cu atâta mări nimie…”, asta este de neiertat! Undcţi-era inima, Willoughby, când ai scris aceste cuvinte? Oh, câtă cruzime şi insolenţă! Ce justificare o fi având, Elinor?

— Niciuna, Marianne.

— Şi totuşi, femeia asta… Cine ştie ce şiretlicuri o fi folosit…

De când o fi pus la cale asta… Şi câte o fi născocit! Cine e? Cine poate să fie? Despre care dintre cunoştinţele lui feminine l-am auzit spunând că e tânără şi atrăgătoare? Oh, despre niciuna – vorbea numai despre mine.

Se lăsă din nou tăcerea; Marianne era pradă agitaţiei, şi îi puse capăt astfel:

— Trebuie să plec acasă, Elinor. Trebuie să mă duc s-o liniştesc pe mama. N-am putea să plecăm mâine?

— Mâine, Marianne?

— Da. De ce aş mai rămâne aici? Am venit numai de dragul lui Willoughby, iar acum cui îi pasă de mine? Cine se gândeşte la mine?

— Ar fi cu neputinţă să plecăm mâine. Îi datorăm doamnei Jennings mai mult decât politeţe, iar politeţea cea mai elemen tară nu îngăduie o plecare atât de pripită.

— Bine, atunci peste o zi sau două. Dar nu pot să mai rămân mult aici, nu pot să rămân şi să îndur întrebările acestor oameni.

Cum am să suport mila familiilor Middleton şi Palmer? Mila unei femei precum lady Middleton! Oh, ce-ar spune el de asta?

Elinor o sfătui să se întindă din nou pe pat şi Marianne o ascultă; însă, agitată cum era, nu-şi găsea locul, se foia întruna, schimbându-şi poziţia şi devenind tot mai nervoasă, astfel încât sora ei reuşi cu greu s-o ţină în pat şi un timp se temu că o să fie constrânsă să ceară ajutor. Până la urmă, totuşi, o convinse să ia câteva picături de apă de lavandă, care se dovediră de folos şi, până la sosirea doamnei Jennings, Marianne rămase în pat liniştită şi nemişcată.