CAPITOLUL XI

DUPĂ O OARECARE ÎMPOTRIVIRE, Marianne cedă rugăminţilor surorii ei şi consimţi să iasă într-o dimineaţă, jumătate de oră, cu ea şi cu doamna Jennings. Puse totuşi o condiţie, şi anume să nu facă nici o vizită şi să nu le însoţească decât până la magazinul Gray, în Sackville, unde Elinor ducea o negociere pentru schimbarea unor bijuterii demodate ale mamei ei.

Când se opriră la uşă, doamna Jennings îşi aduse aminte că la celălalt capăt de al străzii locuia o doamnă pe care ar fi trebuit s-o viziteze şi, cum ea nu avea nici o treabă la Gray, hotărî să-şi facă vizita cât îşi rezolvau treburile tinerele ei prietene, iar apoi să vină să le ia.

Urcând scările, domnişoarele Dashwood descoperiră că în încăpere era atâta lume încât nu avea cine să se ocupe de ele şi erau nevoite să aştepte. Se aşezară la capătul tejghelei care părea să promită o înaintare mai rapidă şi unde se găsea un singur domn care, nădăjdui Elinor, avea să fie destul de politicos pentru a-şi termina mai repede treaba. Dar agerimea ochilor şi rafinamentul gustului lui se dovediră mai presus de politeţe. Îşi comanda o cutie pentru scobitori şi, până se hotărî asupra mărimii, formei şi ornamentelor de pe ea, după ce examina un sfert de oră toate cutiile pentru scobitori din prăvălie, nu avu răgaz să le acorde celor două doamne prea multă atenţie, în afară de câteva priviri foarte vagi, care îi lăsară lui Elinor amintirea unei persoane absolut neinteresante, deşi împodobită după ultima modă. Marianne fu scutită de sentimentele de dispreţ şi resentiment pe care le provocau neruşinarea cu care le cerceta trăsăturile şi dovezile de proastă creştere în examinarea diferitelor feluri de cutii pentru scobitori, pentru simplul motiv că nu-i remarcă prezenţa; căci, atunci când era cufundată în gânduri, nu mai vedea nimic din ce era în jurul ei, indiferent unde s-ar fi aflat.

În cele din urmă, domnul se hotărî. După ce stabili ultima zi în care trebuia să-i fie trimisă acasă cutia de fildeş cu aur şi perle, domnul îşi trase mănuşile cu gesturi leneşe şi, aruncând încă o privire spre domnişoarele Dashwood, însă una care părea mai degrabă să pretindă admiraţie decât să o exprime, ieşi din prăvălie cu un aer fericit de îngâmfare adevărată şi indiferenţă afectată.

Elinor nu pierdu timpul pentru a spune pentru ce venise, şi era pe punctul de a încheia afacerea când un alt domn se apropie de ea. Ridicând ochii, văzu cu mirare că era fratele ei.

Afecţiunea şi plăcerea cu care se întâlniră fură de ajuns pentru a face o bună impresie în prăvălia domnului Gray. John Dashwood era cu adevărat departe de a regreta că îşi revedea surorile, lucru care le făcu să fie mulţumite, iar întrebările lui cu privire la mama lor erau pline de respect şi atenţie.

Elinor află că el şi Fanny erau de două zile la Londra.

— Am dorit foarte mult să trecem ieri pe la voi, spuse el, însă a fost cu neputinţă, căci a trebuit să-l ducem pe Harry la Exeter Exchange să vadă animalele sălbatice, iar restul zilei l-am petrecut în compania doamnei Ferrars. Harry a fost nespus de încântat. Azi-dimineaţă aş fi venit cu dragă inimă să vă văd dacă aş fi găsit o jumătate de oră liberă, însă întotdeauna sunt atâtea de făcut când ajungi la Londra! Am venit aici să-i comand lui Fanny o pecete. Mâine, însă, vom veni negreşit în Berkeley Street pentru a fi prezentaţi prietenei voastre, doamna Jennings. Din câte am auzit, o e femeie foarte bogată. Şi mai trebuie să mă prezentaţi şi familiei Middleton. Întrucât sunt rudele mamei mele vitrege, voi fi fericit să-mi exprim toată consideraţia faţă de ei. Am înţeles că vă sunt buni vecini la ţară.

— Aşa este. N-am cuvinte să descriu grija lor pentru confor tul nostru şi prietenia lor în cel mai mic amănunt.

— Pe cuvântul meu, mă bucură nespus să aud asta, mă bucură extraordinar. Dar aşa se şi cuvine să fie, sunt oameni foarte bogaţi, sunt rude cu voi şi e de aşteptat să se poarte astfel încât să vă simţiţi cât mai bine. Aşadar, v-aţi aranjat foarte con fortabil în vila voastră şi nu mai aveţi nevoie de nimic. Edward ne-a spus că vila este cu adevărat fermecătoare – cea mai reuşită căsuţă din câte a văzut, spunea el, şi părea să vă placă mai mult decât orice. A fost o mare bucurie pentru noi să auzim asta, vă asigur.

Elinor se simţi puţin ruşinată pentru fratele ei şi nu-i păru rău că fu scutită de necesitatea de a-i răspunde prin sosirea servitorului doamnei Jennings, care veni să le spună că stăpâna lui aştepta la uşă.

Domnul Dashwood le însoţi afară, fu prezentat doamnei Jennings la uşa caleştii ei şi, repetând speranţa de a putea să treacă pe la ele a doua zi, îşi luă la revedere.

Vizita avu loc. Domnul Dashwood sosi scuzând-o pe cumnata lor că nu putuse să vină şi ea, întrucât era atât de ocupată cu mama ei încât chiar că nu mai avea timp să meargă nicăieri. Totuşi, doamna Jennings îl asigură de îndată că ea nu ţinea la ceremonie, căci erau cu toţii veri, sau aşa ceva, şi că foarte curând avea să se ducă ea la doamna Dashwood, aducându-i şi cumnatele să o vadă. Purtarea lui faţă de ele fu amabilă, dar fără exagerare, iar faţă de doamna Jennings, extrem de atentă şi politicoasă. Când, la scurt timp după el, sosi colonelul Brandon, îl măsură cu o curiozitate care părea să spună că nu voia decât să ştie că era bogat pentru a se purta cu el la fel de politicos.

După ce stătu cu ele o jumătate de oră, o rugă pe sora lui să-l însoţească în Conduit Street şi să-l prezinte lui sir John şi lui lady Middleton. Vremea era extraordinar de frumoasă, iar ea primi pe loc. De îndată ce ieşiră din casă, el începu să-i pună întrebări.

— Cine e colonelul Brandon? E un om cu avere?

— Da, are proprietăţi foarte bune în Dorsetshire.

— Mă bucur de asta. Pare un gentleman şi cred, Elinor, că pot să te felicit pentru perspectiva unui aranjament foarte respectabil în viaţă.

— Pe mine? Ce vrei să spui, frate?

— Te place. L-am urmărit îndeaproape şi sunt convins de asta. La ce sumă se ridică averea lui?

— La vreo două mii de lire pe an, cred.

— Două mii pe an! Exclamă el, iar apoi, ambalându-se până la o culme de generozitate entuziasmată, adăugă: De dragul tău, Elinor, aş fi vrut din toată inima să fie de două ori pe atât.

— Te cred, spuse Elinor, dar sunt foarte sigură că nu are nici cea mai mică dorinţă să se însoare cu mine.

— Te înşeli, Elinor; te înşeli foarte mult. Dacă ţi-ai da puţin osteneala, ai pune mâna pe el numaidecât. Poate că în momen tul de faţă nu este foarte hotărât; l-ar putea reţine faptul că nu prea ai avere; poate că prietenii îl sfătuiesc să nu facă acest pas.

Dar puţină încurajare şi câteva mici atenţii din acelea la care femeile se pricep atât de bine îl vor face să se hotărască, în ciuda voinţei lui. Şi n-ai nici un motiv ca să nu încerci. Nu cred că te-ar putea împiedica vreo legătură anterioară – cred că ştii că o ast fel de legătură e cu totul exclusă, obiecţiile sunt de neînlăturat, eşti prea deşteaptă să nu-ţi dai seama de asta. Trebuie să pui mâna pe colonelul Brandon. Am să mă port cu el în aşa fel încât să fie încântat de tine şi de familia ta. E o partidă care le va aduce tuturor satisfacţie. Pe scurt – şi aici coborî glasul până la şoaptă

—, va fi un lucru extrem de bine venit pentru toate părţile.

Totuşi, adunându-se, adăugă: Adică, vreau să spun… Prietenii tăi sunt cu toţii dornici să te vadă aranjată bine, mai ales Fanny, căci ea ţine foarte mult la tine, crede-mă. Şi mama ei, doamna Ferrars, o femeie foarte bună din fire, s-ar bucura foarte mult, sunt sigur; chiar spunea asta zilele trecute.

Elinor nu catadicsi să dea nici un răspuns.

— Ar fi extraordinar, ar fi ceva nemaipomenit de nostim ca Fanny să aibă un frate şi o cumnată care să se aşeze la casa lor în acelaşi timp! Şi nu e deloc imposibil.

— Domnul Ferrars urmează să se căsătorească? Întrebă Elinor cu un glas hotărât.

— De fapt, nu e ceva stabilit, dar circulă un astfel de zvon.

Are o mamă extraordinară. In cazul în care căsătoria are loc, doamna Ferrars este gata să-i asigure, cu cea mai mare generozi tate, un venit de o mie de lire. Tânăra este onorabila domnişoară Morton, unica fiică a răposatului lord Morton, care are treizeci de mii de lire. O căsătorie foarte de dorit de ambele părţi, şi n-am nici o îndoială că o să aibă loc la timp. Pentru o mamă e mare lucru să renunţe pentru totdeauna la o mie de lire pe an, însă doamna Ferrars este o fire nobilă. Zilele trecute, de îndată ce am sosit la Londra, dându-şi seama că s-ar putea să nu avem prea mulţi bani la noi, i-a dat lui Fanny în mână bancnote în va loare de două sute de lire. Şi ne-au prins foarte bine, căci trebuie să trăim pe picior mare cât stăm aici.

Se opri, aşteptând aprobarea şi compătimirea ei, iar ea făcu un efort ca să spună:

— Cheltuielile voastre atât la Londra, cât şi la ţară, sunt cu siguranţă considerabile, însă venitul vostru e mare.

— Nu atât de mare pe cât presupun mulţi. Totuşi, nu vreau să mă plâng; e un venit îndestulător, fără îndoială, şi sper să de vină şi mai mare cu timpul. Împrejmuirea păşunilor de la Norland, care se desfăşoară acum, ne seacă de bani. Şi apoi, în ultima jumătate de an, am mai făcut o mică achiziţie: am cumpărat ferma Kingham, trebuie să îţi aduci aminte de ea, unde trăia bătrânul Gibson. Pământul era convenabil din toate punctele de vedere şi se învecina cu proprietatea mea, aşa că am considerat de datoria mea să îl cumpăr. N-aş fi avut conştiinţa împăcată dacă l-aş fi lăsat să încapă pe mâini străine. Omul tre buie să plătească pentru tihna lui, iar pe mine m-a costat o gră madă de bani.

— Mai mult decât crezi că valorează cu adevărat?

— Vai, sper că nu. Aş putea să-l vând şi mâine, cu mai mult decât am dat. Dar referitor la banii de cumpărare, chiar că puteam să am mare ghinion, căci acţiunile la acea vreme erau atât de scăzute încât, dacă bancherul meu n-ar fi avut suma necesară, ar fi trebuit să-mi vând stocul în mare pierdere.

Elinor se mulţumi să zâmbească.

— Şi am avut şi alte cheltuieli mari şi inevitabile când ne-am mutat la Norland. După cum bine ştii, stimatul nostru tată i-a lăsat mamei tale toate lucrurile de la Stanhill, şi erau foarte va loroase. Departe de mine gândul să-i port pică pentru asta; fără doar şi poate, avea tot dreptul să dispună de averea lui cum cre dea de cuviinţă. Însă, ca urmare a acestui lucru, am fost nevoiţi să cumpărăm multe pânzeturi, veselă şi altele pentru a înlocui ceea ce s-a luat. După toate cheltuielile astea, cred că-ţi dai seama cât'suntem de departe de a fi bogaţi şi cât de binevenită este mărinimia doamnei Ferrars.

— Sigur, spuse Elinor, şi, ajutaţi de mărinimia ei, sper să trăiţi totuşi confortabil.

— S-ar putea ca peste un an sau doi să putem spune asta, răspunse el cu gravitate. Totuşi, mai sunt o mulţime de lucruri de făcut. La sera lui Fanny nu s-a mai pus nici o piatră, cât despre grădina de flori, nu s-a întocmit decât planul.

— Unde o să fie sera?

— Pe colina din spatele casei. Ca să-i facem loc, am doborât toţi nucii bătrâni. Va fi o privelişte frumoasă din orice punct al parcului, iar grădina de flori va coborî panta chiar în faţa ei şi va fi nemaipomenit de frumoasă. Am înlăturat toţi mărăcinii care creşteau pe vârful colinei.

Elinor păstră pentru sine regretele şi criticile şi fu foarte mulţumită că Marianne nu era de faţă pentru a-i împărtăşi supărarea.

După ce spuse destul pentru a-şi dovedi sărăcia şi scăpă de obligaţia de a-i cumpăra fiecăreia dintre surorile lui o pereche de cercei la următoarea sa vizită la Gray, domnul Dashwood se înveseli dintr-o dată şi o felicită că avea o prietenă ca doamna Jennings.

— Pare o femeie foarte valoroasă. Casa, stilul ei de viaţă, toate dovedesc un venit extrem de bun, iar prietenia cu ea nu numai că v-a fost de mare folos până acum ci, până la urmă, s-ar putea să fie avantajoasă şi din punct de vedere material. Faptul că v-a invitat la Londra este un semn bun: arată că, într-adevăr, ţine la voi atât de mult încât, după toate probabilităţile, n-o să vă uite când o să moară. Trebuie să aibă o grămadă de lăsat.

— Mai degrabă aş zice că nimic, căci nu are decât uzufructul proprietăţilor, care va reveni copiilor ei.

— Dar nu e de imaginat că îşi cheltuieşte tot venitul. Puţini oameni cât de cât prudenţi ar face asta. Tot ce economiseşte va lăsa moştenire.

— Şi nu crezi că e mai probabil să lase fetelor ei decât nouă?

— Fetele ei sunt măritate amândouă extrem de bine, aşa că nu văd necesitatea de a le mai lăsa ceva. După părerea mea, fap tul că vă bagă atât de mult în seamă şi vă tratează cu atâta ama bilitate vă dă dreptul să credeţi că se va gândi şi pe viitor la voi, lucru pe care o femeie cu cap nu l-ar nesocoti. Nu se poate să fie atât de amabilă cu voi fără să-şi dea seama că dă naştere anumi tor aşteptări.

— Dar nu nouă. Zău, frăţioare, grija pentru binele şi prospe ritatea noastră te duce cu gândul prea departe.

— Aşa e, spuse el, părând să se adune. Nu stă totul în pute rea oamenilor. Dar, dragă Elinor, care e problema cu Marianne?

Arată foarte rău, şi-a pierdut culoarea din obraji şi a slăbit foarte mult. E bolnavă?

— Nu se simte bine, suferă cu nervii de mai multe săptămâni.

— Îmi pare rău. La vârsta ei, boala distruge strălucirea pen tru totdeauna! A ei a fost foarte scurtă. Anul trecut în septem brie era cea mai frumoasă fată din câte am văzut şi avea şanse mari să atragă bărbaţii. Frumuseţea ei avea ceva care îi ispiteşte în mod deosebit. Ţin minte că Fanny spunea că o să se căsăto rească mai repede şi mai bine ca tine; nu că n-ar ţine la tine foarte mult, dar aşa i se părea ei. Totuşi, se pare că s-a înşelat.

Acum mă îndoiesc că Marianne se va mărita cu un bărbat care să aibă mai mult de cinci sau şase sute de lire pe an, cel mult, şi înseamnă că mă înşel foarte tare dacă tu n-ai să faci o partidă foarte bună. Dorsetshire! Cunosc foarte puţin Dorsetshire dar, draga mea Elinor, o să-mi facă mare plăcere să-l cunosc mai bine, şi pot să te asigur că Fanny şi cu mine vom fi printre primii oaspeţi ai tăi, şi cei mai încântaţi.

Elinor îşi dădu toată silinţa să-l convingă că nu era deloc probabil ca ea să se mărite cu colonelul Brandon, însă fratele ei îşi dorea prea mult asta ca să se lase convins şi era hotărât să stabilească o relaţie mai apropiată cu acel domn şi să încurajeze căsătoria prin tot felul de atenţii. Îşi reproşase destul că el, unul, nu făcuse nimic pentru surorile lui, pentru a fi extrem de dornic ca alţii să facă foarte mult; iar o cerere în căsătorie din partea colonelului Brandon sau o moştenire de la doamna Jennings erau cel mai simplu mijloc de compensare a propriei neglijenţe.

Avură norocul s-o găsească acasă pe lady Middleton, iar înainte ca vizita lor să ia sfârşit veni şi sir John. Ambele părţi se întrecură în politeţuri. Sir john era dispus să placă pe oricine şi, cu toate că domnul Dashwood părea să nu se priceapă la cai, în scurt timp îl consideră un tânăr foarte simpatic, în timp ce lady Middleton descoperi în înfăţişarea lui destulă eleganţă ca să merite să intre în relaţii cu el; iar domnul Dashwood plecă încântat de amândoi.

— Fanny o să fie încântată de ce am să-i povestesc, spuse el în timp ce se întorcea cu sora lui. Lady Middleton este cu adevărat o femeie extrem de elegantă! Sunt sigur că Fanny va dori să cunoască o astfel de femeie. Doamna Jennings este şi ea o femeie cu purtări alese, deşi nu atât de elegantă ca fiica ei. Cumnata ta nu trebuie să aibă nici o reţinere de a o vizita, căci a cam avut, ca să fiu sincer, şi era normal să fie aşa, deoarece noi ştiam doar că doamna Jennings este văduva unui om care şi-a agonisit averea în mod necinstit. Doamna Ferrars şi Fanny erau foarte hotărâte să nu aibă nimic de a face nici cu ea, nici cu fetele ei. Acum însă pot să le spun despre amândouă numai lucruri frumoase.